Homo reptiloidus

Postat de: - 13/09/2009, 16:37 0 comentarii, 337 vizualizari

M-a pus cineva (Cine, eu? Dar va jur…) sa intru intr-un magazin din Bucuresti si sa pun niste intrebari mai ciudate, care se lasara cu cautare in baza de date.

Interlocutorul meu: o fatuca de vreo douazeci si un pic, frumusica, satena, cu niste ochi de un verde palid, incondeiati abundent cu rimel. M-au frapat ochii ei, nu atat culoarea, cat lipsa oricarei expresii.  La fel s-ar fi uitat la mine si o iguana de la zoo.

Reptile

Fatuca era vadit incurcata de intrebarile mele. Mai mult ca sigur, nu fusese instruita cum sa se descurce in astfel de situatii. Nu exista procedura pentru asa ceva si, mai rau decat atat, nu i se dadusera nici raspunsuri standard, de invatat pe dinafara.

Ghinion. Dar nici eu nu ma las. Riscam ca in alta parte sa nu mai gasesc deschis. Asa ca ma inarmez cu multa rabdare.

Fatuca nu ezita, nici macar nu-si pune problema sa incerce de capul ei softul cel misterios. Pune imediat mana pe telefon si cere instructiuni. Lipseau numai “inspira” si “expira”, in rest a cerut tot. “Si cum dau inapoi?” “Si cum dau inainte?” (Oare o avea permis de conducere? Sper ca nu…) “Zice Page not found, ce fac?”, etc.

In paralel, mai apar si alti clienti. Ii fac semn sa se ocupe de ei, fiindca mi-era clar ca la mine mai dureaza. Nimic. Pana la urma, trebuie ii explic pe sleau: du-te la oamenii aia!  De fapt, ca sa fiu precis, eu îi spun frumos “duceti-va, va rog” si nu ma abat de la persoana a treia, in timp ce ea ma tutuieste cu o dezinvoltura de americanca aclimatizata la Gaesti. Probabil face parte din politica firmei, de fraternizare spontana cu clientii, imi spun, in timp ce o astept sa termine cu ceilalti (si nu se grabeste).

Mai stau vreo jumatate de ora, tipa revine, il suna pe meseriasul care stie tot, butoneaza, eroare, iar suna. Fiecare conversatie telefonica incepe inevitabil cu “Auzi?”.

Din discutia pe care o poarta, reusesc sa-mi dau seama destul de bine despre ce e vorba. E ceea ce se cheama o cautare avansata, nimic mai mult, nu trebuie decat sa fii atent la criterii. Ma ofer sa o ajut, ba chiar sa trec eu la calculator pentru ca ea sa poata sa se ocupe de ceilalti clienti, care facusera deja coada.

Nimic. Ii mai explic odata, dar pare-se ca ii e frica sa lase computerul pe mana mea. Cine stie ce hacker nenorocit zace in mine…Pana la urma ajungem la un compromis involuntar. Eu stau in spatele ei si ma uit, ea intreaba la telefon ce trebuie sa faca, pana ii se explica la telefon si pana pricepe eu gata, am butonat si am rezolvat. Din motive care imi scapa, ea nu poate sa tina telefonul mobil decat in mana dreapta, astfel incat mouse-ul este eliberat periodic, norocul meu.

In final, se prinde ca eu chiar ma descurc, si pe chip i se citeste admiratia, ba chiar nu isi poate stapani o intrebare perspicace de genul: “Faci des asa ceva?”. Iar mie mai ca-mi vine sa-i raspund: “Clar, fata! Dar tu, de cand n-ai mai facut…?”.

Momentele unice pe care le-am petrecut in magazin, gratie acestei mimoze, mi-au fost prilej pentru nenumarate reflectii. In primul rand, mi-am adus aminte de toate momentele similare petrecute, de pilda, in supermarketuri, asteptand jumatate de ora sa mi se dea niste date tehnice, pentru ca apoi sa vina cineva doar ca sa-mi citeasca eticheta produsului si, in ciuda insistentelor mele, sa refuze cu teama sa scoata prospectul din ambalaj (cine stie ce spion zace in mine…). Mi-am adus aminte de clipele de neuitat de la banca, cand stateam la coada la ghiseu si mi se spunea “nu se poate” in loc de “nu stiu”. Mi-am adus aminte de toate vanzatoarele de mall care sar pe tine de cum le calci pragul: “Te ajut cu ceva?”, de parca ai fi nevazator. Toate aceste momente aveau in comun aceeasi specie de protagonisti. Fatuce sau baietei placizi, indolenti, cu priviri atat de goale incat numai cand te uitai la ei simteai ca te trage curentul.

Reptile Eyes

Si nu i-am intalnit numai de o parte a tejghelei, ci si de cealalta, manati de o paleta larga de preocupari, din categoria telefoane-toale-pantofi-filme-fete-sau baieti. Unii au si preocupari de ordin intelectual, cum ar fi sa citeasca ultima carte de Paolo Coelho, sa-si ia bilete la câte un concert unde “cânta” cei mai tari DG, sau sa isi confectioneze fituici pentru solicitantele examene prin care trebuie sa treaca, contra cost, la SRL-urile ai caror studenti sunt.

Fara discriminare, am intalnit exemplare din aceeasi categorie pretutindeni in Europa, prin baruri, prin trenuri sau avioane, pe jos sau in masini: nu au idei, nu au convingeri, nu au initiative si par ca nu au nici macar emotii, dar toti au in comun o inexpresivitate frapanta, o nepasare generalizata, încât ai jura ca numai adrenalina sau drogurile ar putea sa-i mai miste in vreun fel. Cand ma uit in ochii lor, mai ca devin pro liberalizare, macar la marijuana. Sau, cel putin, inteleg de ce pe lumea asta mai e nevoie si de iarba.

Pe mine categoria asta de invidizi ma face sa ma gandesc, nu stiu de ce, la reptile. Ideea mi-a venit cand ma uitam la mimoza cu pricina si la ochii ei  spalaciti. Ulterior, am constatat ca reptiloizii astia sunt foarte raspanditi pe suprafata pamantului si m-am gandit ca merita sa fie recunoscuti ca atare. Dar, cum o imagine face cat o mie de cuvinte, nu va mai plictisesc cu descrieri si caracterizari, ci va las sa contemplati un exemplu…din privirea lor, sigur veti intelege la ce m-am referit.

ToriSpellingbrian_austin_green_4

pixelstats trackingpixel


Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web