Circuitul prostiei in natura, sau: De ce si cum se tampesc oamenii

Postat de: - 17/12/2011, 13:39 0 comentarii, 205 vizualizari

strutr

Ați cunoscut vreodată senzația de tipul „Oriunde m-aș duce, orice aș face, sunt înconjurat de prostie?”. Cu diferența, însă, de a nu fi însoțită de concluzia subliminală „Eu sunt mai deștept decât toți!” – așa cum se întâmplă multora – ci, mai degrabă, de o autentică teroare sau, cel puțin, lamentare: „Vail lor! Vai mie!”.

Sau: ați avut vreodată sentimentul îngrozitor că prostia, pe Pământ, nu este doar omniprezentă, ci pe deasupra crește fără oprire – nu doar pe ansamblu, ci și pe cap de locuitor?

Pe mine, de ceva vreme, mă urmăresc astfel de gânduri. Și nu atât ca rezultat al unei percepții misterios deformate peste noapte, cât pur și simplu ca rezultat al unor comparații în timp, pe care nu le-am căutat, ci de care m-am lovit, mai mult sau mai puțin din întâmplare, și fără voia mea.  Am constatat, de fapt, că nu prostia ca stare e cea care mă sperie, ci tâmpirea ca proces de degradare a unor indivizi care, altminteri, ar mai fi avut o speranță…Iar acesta, chiar dacă e inegal răspândit și nu afectează la fel pe toată lumea, este totuși un fenomen de relativă amploare.

Tot observând și analizând, am ajuns chiar la concluzia că acest fenomen se poate împărți în categorii și explica destul de clar pe baza unui număr destul de restrâns de factori. Iată, deci, clasificarea mea:

 

  1. Tâmpirea de sorginte sistemică (mentală, educațională)

 

Dacă mă uit la cei mai tineri, la actualii elevi și chiar și studenți, tind să cred că nivelul lor intelectual este, în mare parte, opera sistemului de învățământ care i-a format. Mai ales în lipsa unei educații părintești sau/și a unui mediu stimulant care să-i ajute. La ei, tâmpirea se produce sistemic, pătrunzând prin toate canalele: manuale proaste, programă școlară proastă și schimbată în fiecare an, metode învechite, generalizarea chiulului și a înșelătoriei la examene, etc.

Ați ghicit, probabil, mă număr printre cei care cred că nu oricine merită să obțină o diplomă de bac sau de facultate (desigur, asta nu înseamnă că singurii care trebuie să plătească pentru rezultatele proaste sunt elevii sau studenții). În România procentul analfabetismului funcțional este foarte ridicat, prin urmare o promovabilitate de 50% la bac reflectă, probabil, situația reală. Nu că aș pune mare preț pe capacitatea bacului de a evalua corect cunoștințele și capacitățile unui individ, dar măcar ar trebui să separe analfabeții funcționali (care pot citi, dar degeaba, că nu pricep) de restul (care și citesc, și pricep).

Victimele acestui tip de tâmpire sunt foarte răspândite (mai ales că sunt destul de tinere și n-au apucat încă să emigreze, deci formează o populație relativ concentrată, mai ales în București și în orașele mari). Le recunoaștem după privirea reptiloidă, lipsită de orice expresie, de orice licărire (în afara celor generate hormonal, evident), după scrierea plină de greșeli gramaticale, după miopia cerebrală generalizată, după incapacitatea de a urmări un raționament cu mai mult de trei variabile. Deseori întâlnim astfel de indivizi, din păcate, la ghișeurile băncilor sau ale companiilor multinaționale, la raioanele din supermarketuri, în centrele de apel (ca deh, au diplomă de bac și chiar de facultate…), și în multe alte joburi unde capacitatea de discernământ subdezvoltată îi transformă în mici roboței care recită fidel instrucțiunile primite, fără să reflecteze însă în vreun fel la ele.

 

  1. Tâmpirea de sorginte sclavagistă (socială)

 

Acest fenomen se întâmplă celor ieșiți de pe băncile școlii și intrați în câmpul muncii, în special în prima decadă de carieră. De aceea, aș spune că se întâlnește mai ales în rândul celor de 30-40 de ani. Nici chiar cei cu un intelect remarcabil nu sunt cruțați; ei au doar, teoretic, șansa de a întelege și a combate, pe cât posibil, efectele.

Etapa aceasta e poate cea mai tristă dintre toate. Ea lovește mulți oameni cu șanse reale de progres. Oameni care citeau 2-3 cărți pe săptămână, oameni care iubeau teatrul, oameni cărora le plăcea să filosofeze și să dezbată, oameni cărora le plăcea să se bucure de frumos… își pierd și libertatea, și îndrăzneala spiritului, în doar câțiva ani. In loc de cărți, citesc rapoarte, în loc de teatru, au doar circul zilnic de la servici, în loc de filosofie și dezbateri, au injurii, conflicte sau dialoguri cu pereții. Nici nu mai știu ce e aceea bucuria frumosului, pentru că își petrec 80% din timpul unei zile închiși într-un spațiu anost de doar câțiva metri pătrați, după care se târăsc ca niște viermi acasă, visând doar la momentul când vor pune capul pe pernă. Weekendurile sunt singurele momente cu sclipiri de regăsire a propriei umanități, dar și acelea sunt tot mai rare, înghesuite o dată la 2-3 luni între listele de cumpărături la supermarket și diversele treburi casnice care trebuie rezolvate în timpul așa-zis liber.

Trebuie să fii extrem de puternic și ancorat în propriul fundament intelectual și moral ca să respingi trecerea prin procesul descris mai sus. Imensa majoritate (chiar și cei mai buni dintre cei mai buni) nu reușesc. De multe ori, de vină nu e vreo slăbiciune a lor, cât pur și simplu fragilitatea inerentă vârstei. Tineri, idealiști, inocenți, se trezesc brusc azvârliți pe un maidan al hienelor numit piața muncii, și trebuie să supraviețuiască. Presiunea majorității le cere să devină și ei hiene. Dacă nu, devin victime. Și singura posibilitate de a nu fi mâncați din prima e să devină legume.

E un proces pervers, și periculos prin subtilitatea lui. El îi poate păcăli chiar și pe cei mai avizați: „Lasă, e doar temporar” (temporar de zece ani); „Lasă, e un sacrificiu pe care îl fac acuma, ca să mă eliberez mai târziu”; „La urma urmei, merge și așa”, etc. Insă pierderea reală, în zece ani, e la fel de mare și greu de surmontat ca și diferența dintre un atlet care a abandonat sportul și altul care s-a antrenat în tot acest timp.

Faza e acută, dar șansele nu sunt cu totul pierdute, mai ales atâta vreme cât nu s-a ajuns la etapa următore (cronică).

 

  1. Tâmpirea celor care „s-au ajuns” (morală, spirituală)

 

Acest stadiu este specific celor care, într-un fel sau altul, au depășit – sau au impresia că au depășit – procesul de tâmpire descris la punctul anterior. Pragul este subiectiv, depinzând mai degrabă de percepția fiecăruia cu privire la ce înseamnă „să te ajungi”, sau chiar de intensitatea dorinței de „a se ajunge”. La unii (cei mai mulți), poate să însemne ecuația job stabil+casă+mașină+familie proprie. Pentru alții, mai trebuie să însemne și o vilă la munte și/sau una la mare. În fine, după cum spuneam, contează felul cum percepe fiecare nivelul de la care „s-a ajuns” Adică: gata cu sclavagismul, acuma sunt boier. Acuma mă mai și bucur de roadele muncii mele (în limbaj de specialitate: o dau pe consum).

Cei care s-au născut în familii înstărite și au fost protejați de trecerea prin etapa 2, trec direct la 3, ei sunt „ajunși” din start. Indiferent însă de nivelul de unde a pornit fiecare, la această etapă nu mai avem decât indivizi slabi din punct de vedere intelectual. Deși, poate, ar trebui să spun, mai degrabă, că nu atât nivelul intelectual mai contează în această etapă, cât caracterul, moralitatea, tăria convingerilor spirituale. Pentru că, în acest moment, se pune clar problema unor alegeri. Te-ai ajuns, ți-a ajuns tâmpirea din școală și cea de la muncă, ai acum posibilitatea de a îndrepta ce ai pierdut în toți acești ani. Iar ceea ce ai pierdut prin lipsă de informare sau lipsă de exercițiu poți compensa, măcar pe alocuri, cu ceea ce ai învățat din experiență. Dacă tot ai decis să te bucuri de viață, poți să te reîntorci la cărțile dragi, la spectacolele de teatru, la discuțiile filosofice cu prietenii, la aspirațiile generoase ale tinereții, la dorința de a schimba și de a te schimba în bine – pe scurt, poți alege să acel tip de bucurii care să-ți înnobileze și să-ți îmbogățească existența.

Dar, asemeni unui fost sportiv care de zece ani își petrece viața în fotoliu, chiar dacă ești încă tânăr, nu prea mai ai tragere de inimă să alergi pe stadioane. La 40-50 de ani, ești deja de-o vârstă cu cei care conduc sau se pregătesc să conducă destinele orașului tău, ale companiei sau instituției la care lucrezi, ale țării tale… Dar tu alegi, de cele mai multe ori, să stai pe margine. Atât de mult te-a secat faza sclavagistă, încât nu mai vrei decăt să zaci, să dormi, să te relaxezi nefăcând nimic, să călătorești doar ca să nu te miști din același loc toată vacanța. În loc de cărți, te uiți la filme, în loc de teatru, preferi un meci cu prietenii, în locul unei dezbateri de idei, preferi un schimb sănătos de bancuri, fie ele și porcoase. La urma urmei, îți permiți, acum ești propriul tău stăpân și poți face ce vrei cu viața ta, inclusiv să te prostești, la figurat și din păcate mai ales la propriu.

În cadrul acestui gen de tâmpire, întâlnim, însă, multe variații. Cea descrisă până acum s-ar situa undeva la etajele superioare, afectând indivizi care, cel puțin, au meritul de a realiza, pe alocuri, că se tâmpesc. La capătul opus se găsește parvenitismul mitocânesc în toată spendoarea lui – încununarea traiectoriei individului care a pornit din start cu o educație precară, sclavagismul l-a spălat pe creier complet, iar acum a ajuns să creadă că scopul vieții e ca omul să facă bani și să se distreze consumându-i. În faza aceasta (după cum spuneam, cronică) șansele de scăpare sunt foarte mici, iar neuronii (nu prea mulți rămași) mor cu viteza sunetului, din lipsă de activitate și, mai ales, de stimuli interiori (convingerile, principiile morale, idealurile, etc. fiind complet atrofiate).

 

4. Tâmpirea prin (auto) intoxicare (emoțională)

 

În rezumat, acest fel de tâmpire îi afectează pe cei care, ajunși la o anumită vârstă, când adevărurile dureroase devin inevitabile, refuză să accepte realitatea sau să-și accepte propriile eșecuri. In faza aceasta, ca după o lungă boală, ei știu (măcar în subconștient) că … e cam târziu. Dar neîntrezărind soluții, caută cu disperare refugii. Evident, pentru ca valul emoțiilor negative să nu răbufnească din subconștient, mintea trebuie ocupată cu ceva. Iar refugiul cel mai îndemână se construiește din fixații. Ce mod mai bun de a focaliza gândurile, decât o idee fixă?

Mai întăi, vine momentul când realizezi că ai mai mult de privit în urmă decât înainte, că ai trăit mai mult decât mai ai de trăit. În cazul multora, acest lucru nu se întâmplă decât atunci când organismul începe să emită semnale clare de tipul „nu mai sunt tânăr”. La femei, de obicei mai devreme decât la bărbați. Pentru cei mai afectați, aspectul fizic si starea sănătății devin extrem de importante, iar conservarea tinereții cu orice preț devine o adevărată obsesie, cu care individul se auto-intoxică în fiecare zi. Aici întâlnim o întreagă pleiadă de comportamente de tipul „adolescent la 60 de ani”, al căror unic scop este ca individul să se convingă pe sine că tinerețea nu e cu totul pierdută.

Încă arăt bine. Cu puțin exercițiu, cu ceva mici retușuri, o să arăt și mai bine. Trebuie să încerc să arăt mai tânăr. Sunt tânăr! Încă am farmec. Încă pot fermeca pe cineva de sexul opus. Chiar și pe cineva tânăr. Am nevoie de cineva tânăr. Ce contează diferența de vârstă? Am bani, am experiență. Vreau să-mi trăiesc viața! Vreau a doua tinerețe!

Un alt moment important este pensionarea. Brusc, ești scos din câmpul muncii și al ambițiilor de tot felul, te simți abandonat de societate, nu știi ce să faci cu tine și cu timpul tău, și pentru ce să mai lupți în viață. Te uiți în urmă la viața ta, te întrebi ce ai realizat, cu ce te poți mândri, ce exemplu dai copiilor tăi… și, indiferent cât de bine funcționează instinctul de autoconservare care-ți spune că ești în continuare cel mai grozav, subconștientul nu poate fi mințit și în întunecimea lui cresc monștri. De aici încolo, și în mod accelerat cu trecerea timpului, ideile fixe în care se refugiază individul pot căpăta cele mai surprinzătoare nuanțe.

Eu știu cel mai bine totul, dar nu sunt respectat și ascultat pe cât aș merita. Fiica mea își face de cap cu un nenorocit. Fiul meu își pierde vremea cu o „bagaboantă”. Vecinii ascultă la ușa mea. La piață încearcă să mă înșele la cântar. Securiștii ăștia ne spionează de peste tot! Sunt victimă a unei conspirații universale. Familia îmi înscenează ceva. Vor să-mi ia pensia. Să nu vină capitaliștii la putere. Să nu vină din nou comuniștii. Doctorul vrea să mă facă să cumpăr doar medicamente scumpe. Sunt bolnav, sigur am ceva și doctorul nu știe sau nu vrea să-mi spună. Eu știu cel mai bine cum trebuie educații nepoții mei! Pe mine de ce nu mă ascultă nimeni???

Vârsta in sine nu e un impediment pentru a face tot ceea ce era important și ai omis până atunci. Nici ca să o iei de la zero, nici ca să te muți în altă țară, nici ca să te dedici unei ocupații noi sau unei cauze frumoase. Cu atât mai puțin ca să înțelegi lumea din jurul tău (începând cu vecinii și cu propria ta familie) și  - cel mai important – ca să te înțelegi pe tine și să astfel să devii mai înțelept. Obstacolul cel mai dificil nu e nici ignoranța (ca la faza 1), nici fragilitatea (ca la faza 2), nici tentațiile vieții materiale (ca la faza 3) ci, pur și simplu, capacitatea emoțională de a spera și de a te mobiliza. Gradul de blazare (dat de refuzul de a accepta că îți rămân încă lucruri importante de făcut în viața asta, pe care le-ai ratat în trecut) sau de resemnare (dat de refuzul de a accepta propriul rol în propriile eșecuri, respectiv propria capacitate de a le îndrepta), fiind la cote maxime, în felul acesta se pierde, de fapt, orice șansă reală de ameliorare.

 

Privind la tot ansamblul descris mai sus, nu e de mirare că societatea care înglobează, tolerează și încurajează, prin „valorile” ei, un asemenea fenomen de tâmpire la toate vârstele, este una complet inertă. Cu niște copii tâmpiți de sistemul educațional (faza 1), cu niște tineri legumizați de muncă (faza 2), cu niște adulți și părinți tâmpiți de consumerism (faza 3) cu niște seniori și profesori care n-au de împărțit decât idei fixe (ca la punctul 4)… ce speranțe ne mai rămân? De unde să se mai nască și pe ce baze să se susțină masa critică de elite care să schimbe în bine societatea de mâine?

În ziua de azi, toată lumea se întreabă, terorizată, cum să facem să ieșim din criză, cum să facem să trăim mai bine în România… Nimeni nu-și pune întrebarea corectă: CINE vă mai așteptați să ridice țara aceasta?

 

NB Vă mărturisesc sincer că intenția mea inițială a fost să scriu un text umoristic (de unde și titlul). Așa am început, așa îmi place să scriu. Mai departe, însă, gândindu-mă mai mult, mi-a pierit cheful de râs…

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web