Alo? Nu pot vorbi acum!

Postat de: - 09/05/2009, 11:08 1 comentariu, 391 vizualizari

Deseori am observat situații în care, deși înaintea fiecărui spectacol li se spune de cel puțin trei ori să-și închidă telefoanele mobile, unii oameni le lasă deschise și apoi, când sunt apelați, răspund cu: “Nu pot să vorbesc acum” sau “Te sun eu mai târziu”. Carevasazică, nu doar că nu închid telefonul (nici măcar nu îndrăznesc să îl pună pe “silent”), dar mai și raspund conștiincios, de fiecare dată! Eu zic că nu e de glumă. Trebuie să fie ceva serios la mijloc.

M-am întrebat multă vreme ce chestie importantă o fi asta cu “nu pot să vorbesc acum”, dacă a trebuit omul să-și lase telefonul deschis în timpul spectacolului numai ca să poată să o comunice cui îl sună. Sau te pomenești că nu e nici pe departe o propoziție nevinovată. Poate că ascunde vreun mesaj secret, deci e musai să fie comunicată la o anumită oră și într-un anumit loc. Am ciulit urechile să mă prind dacă se aude vreun “doi, zece, doi, zece” sau “vulturul, aici găina” sau “roger” sau “cucu” înainte, dar nimic.

O altă variantă la care m-am gândit e că unii oameni sunt, pur și simplu, prea timizi și prea politicoși, de asta nu îndrăznesc niciodată să-și închidă telefonul mobil. Probabil că nu-l închid nici când dorm. S-ar simți ca și când ar trebui să închidă ușa în nas cuiva, iar respectivul ar ramâne în fața ușii, continuând să sune, și sună, și sună…mai mare rușinea, ajungi să te faci de râs la tot blocul! Și atunci, nu-i mai bine să-i răspunzi? Iată, este perfect logic.

Totuși, nici răspunsul acesta nu m-a satisfăcut. Simțeam că îmi scapă ceva, mai ales că, de multe ori, episoadele respective erau însoțite de tot felul de chicoteli sau icnete, semn că respectivul schimb clandestin de replici în timpul spectacolului producea niște senzații cu totul și cu totul deosebite, pe care noi, fraierii ceilalți din sală, nici nu ni le-am fi putut imagina. Din afară, părea un fel de cerc al inițiaților, o societate secretă, un club al fericiților care cunosc secretul vorbitului la telefon în public și pe întuneric. Să fie oare plăcerea de a face lucruri interzise, în dorul unor tainice emoții ale copilăriei de tip treaba mare în liftul blocului? Să fie grija de a fi sigur că te aude chiar toată lumea din jur când răspunzi la telefon și că le intră bine în cap tuturor ce ai tu de spus? Să fie nevoia de a te asigura că cele 200 de minute gratuite care ți-au rămas pentru luna curentă nu vor ramâne neconsumate? Să fie legatura de nezdruncinat cu telefonul mobil care a devenit, mai mult decât un obiect, un fel de animăluț de casă de care nu te înduri să te desparți, căruia nu te lasă inima să-i pui botniță, mititelul, atunci când, stând în întuneric și neputând fi văzut de nimeni, încearcă și el să atragă atenția cumva – și ce poate să facă altceva decât să sune? Să fie vreo chestie perversă, un soi de dependență față de vibrațiile pe care le produce telefonul? Cu cât îmi imaginam mai multe variante, cu atât confuzia mea era mai mare.

Ca să-mi treacă deruta, până la urmă mi-am luat inima în dinți și, la următorul spectacol la care am mers, am lăsat și eu telefonul mobil deschis, ca să văd ce se întâmplă. Am așteptat cu sufletul la gură să fiu sunat. Mă foiam tot timpul pe scaun de nerăbdare și n-am reușit să rețin nimic din spectacolul respectiv. Din păcate însă, telefonul se încapățâna să nu sune! Sunau altele în disperare, prin sală, dar nu și al meu. Să mor de ciudă, nu alta! Îl zărisem în sală pe unul din colegii de la serviciu, și mai că îmi venea să-l trag de mânecă și să-l rog să mă sune, dar era trei rânduri mai în față și n-aveam cum să ajung la el. Și atunci, de teamă să nu ratez experimentul când spectacolul se apropia de sfârșit, profitând că toată lumea din jur urmărea cu încordare maximă ce se întâmpla pe scenă, am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe colegul respectiv. Tremuram de emoție să nu aud ceva de genul “abonatul cutare nu poate fi contactat”. În loc de asta, în liniștea sălii, am auzit o sonerie de telefon. Cristalină, veselă, săltareață, m-a umplut de adrenalină. Colegul meu începe să se foiască și, într-un final, răspunde. Eu nu mă gândisem mai departe de momentul acesta, așa că nu aveam nimic pregătit și m-am blocat când i-am auzit vocea intonând, clar și răspicat, cunoscutul refren: “Nu pot vorbi acum!”. Apoi, înțelegând importanța momentului și simțind în aer tentația unui deznodământ glorios, am replicat sus și tare, cu toată sinceritatea: “Nici eu!”.

Ce-a urmat, în sală, nu se mai poate povesti…

pixelstats trackingpixel

1 comentariu la “Alo? Nu pot vorbi acum!”

  1. opium says:

    Da, buna povestea :)
    Imi aminteste de partenerii de afaceri de acum vreo 10 ani (ai afacerii pentru care lucram pe atunci) care, daca ii sunai in timul verii, imi raspundeau scurt ca sunt in vacanta in Grecia sau Turcia si ca ma suna ei cand revin in tara. Cred ca asta s-a diluat acum, de cand cu scaderea tarifelor de roaming sau cu … cresterea stimei de sine cand vorbesti in roaming.
    Revenind la spectacolele tale, nu am mai fost de mult la unul in Ro, dar cred ca va mai dura. Cred ca va dura atat cat mitocania va fi la mare pret. Si lipsa de respect pentru cei ce isi petrec viata pe scena. Si pot continua asa la nesfarsit. Stima! :)

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web