Neoliberalismul : 10 erori fundamentale care ne-au costat viitorul

Postat de: - 09/07/2011, 21:03 0 comentarii, 249 vizualizari

Ìn ultimele decenii, doctrina economică dominantă în civilizația occidentală a fost neoliberalismul. În ciuda urmărilor dezastruoase ale acestuia, dovedite de criza asiatică din anii ’90, de tranziția post-comunistă din Europa de Est și, mai nou, de criza financiară începută în 2008, dintr-o inerție lamentabilă ori dintr-o încăpățânare vinovată, persistăm în eroare.

În practică, neoliberalismul este, de cele mai multe ori, un soi de liberalism prost aplicat. Mai precis, este o doctrină de tip liberal aplicată de indivizi care nu o înțeleg pe deplin. Trebuie precizat că liberalismul, la originile sale, nu are nicio vină pentru erorile fundamentale redate mai jos. Însă, la fel cum se alege praful de averea muncită de părinți atunci când e lăsată moștenire unor odrasle iresponabile și de bani gata, la fel s-a întâmplat și cu doctrina originală, când a abandonat judecata critică și bunul simț în favoarea fabulațiilor speculative. Ca un soi de post-modernism economic care nu aduce nimic nou, ci doar deformează creații mai vechi, neoliberalismul n-a făcut decât să maimuțărească anumite postulate ale liberalismului din trecut, fără discernământ și fără remușcări. Pe această temelie, nu a fost greu, ulterior, ca alte și alte erori să încolțească.

În timp, raționamentele viciate, repetate insistent, au devenit postulate.

Iată câteva dintre ele, care au ajuns atât de larg răspândite încât nimeni nu se mai gândește (ori, mai bine zis, nu îndrăznește) să le conteste.

1. Economia este o știință exactă

Cuantificări, modări, formule și calcule complicate pot explica sau pot prezice cu acuratețe ce se întâmplă pe o piață anume. Altfel spus: putem măsura, putem prevede, deci suntem pregătiți, știm ce facem…dormiți liniștiți.

Este o prezumție pe care se sprijină, de pildă, guvernele, atunci când fac previziuni economice și bugetare care nu se adeveresc niciodată, agențiile de rating când pun diagnostice entuziaste unor companii care a doua zi intră în faliment, sau analiștii de prestigiu când nu reușesc să prevadă o criză financiară de proporții…

Mai rău, când cineva îndrăznește să contrazică rezultatele (înainte ca ele să fie contrazise de realitate), i se aruncă în față un munte de calcule ilizibile, explicate savant într-un limbaj de lemn specific branșei, asortat eventual cu citate din autori ai unor studii la fel de lipsite de conținut. Deseori, funcționează mai degrabă ca o tactică de intimidare decât ca o argumentare propriu-zisă: detaliile complicate deviază atenția de la șubrezenia raționamentului.

A crede că economia este o știință exactă este echivalent cu a considera că fenomenele economice sunt determinate de legi ale universului, nu de oameni. Din păcate, economia nu este nici măcar o știință aproximativă, tocmai pentru că, de cele mai multe ori, comportamentul uman este o variabilă care lipsește cu desăvârșire din calculele sale. Ca și când produsele, piețele, companiile sunt un soi de entități de sine stătătoare care interacționează de capul lor și după legile lor, fără intervenție umană. O optică pur financiară, născută strict din beția numerelor. Iar când dimensiunea umană este luată în calcul, este simplificată până la caricatură.

Ìn cel mai bun caz, economia este o știință socială, pentru că studiază și încearcă să explice un anumit tip de relații (economice) în societate. Din acest punct de vedere, ea este la fel de exactă ca un sondaj: în cel mai fericit caz, poate avea o marjă de eroare de câteva procente, dar asta fără să luăm în calcul erorile de percepție, erorile de limbaj, erorile în înțelegerea întrebării de către cei intervievați, sau, mai rău, erorile de exprimare ale celor care scriu întrebările. Ìnsă, de cele mai multe ori, economia este o știință politică. Asta înseamnă că nu are cu nimic de-a face cu cifrele și nici măcar cu logica, ci se sprijină, pur și simplu, pe o anumită ideologie (liberală, socialistă, etc.). Altfel spus, nu faptele, ci convingerile sunt cele care prevalează. De multe ori, chiar, în ciuda faptelor… După cum demonstrează lista de față.

2. Oamenii sunt în esență răi… dar în sistemul bancar e altfel.

Teoria economiei de piață pornește de la prezumția că oamenii sunt în esență răi, dar că în situații de concurență ei pot deveni mai buni (se vor lupta să dea tot ce au mai bun ca să supraviețuiască pe piață). Este diametral opusă convingerilor care stau la baza socialismului, și a supraviețuit mai bine decât acesta. Cu toate acestea, până acum, ambele au dovedit că sunt greșite, cu consecințe tragice asupra umanității. Realitatea e mult mai simplă: oamenii nu sunt în esență buni sau răi prin definiție și, indiferent cum ar fi, nu vor face întotdeauna numai bine sau numai rău. De cele mai multe ori, pur și simplu, vor face ceea ce le e cel mai ușor, cel mai la îndemână. Iar în majoritatea situațiilor, e mult mai ușor să nu ai încredere, sa pornești de la prezumția că celălalt e un rival, decât să-i acorzi încredere și să împarți cu el ceva.

Ìn mod cu totul surprinzător, însă, în sectorul bancar lucrurile nu sunt gândite așa, ci exact invers. Practic, băncile nu pot funcționa decât pe bază de încredere. Fără încredere, cine și-ar mai ține banii într-o bancă? Iar banca, la rândul ei, cui ar mai acorda credite? Piețele financiare, la fel. Când apare câte o criză, despre asta vorbim, despre panică, despre încrederea pierdută a investitorilor. Și când e vorba să reparăm efectele crizei, pompăm bani în sistemul financiar tot ca să restabilim această prețioasă încredere.

Ìncrederea nu este o variabilă ușor de inclus într-un model economic, dar este esențială. De ea poate depinde prăbușirea unor instituții, a unor piețe, sau chiar a unor țări. Ìnsă, printre altele, a depinde atât de mult de ea înseamnă că suntem la bunul plac al manipulărilor, erorilor de percepție, asimetriilor informaționale, insuficienței regulilor și transparenței… și al tuturor factorilor care pot contribui, în mod subiectiv sau obiectiv, justificat sau arbitrar, în formarea unei anumite imagini. Revin la exemplul cu agențiile de rating: sunt numai trei (maxim patru) pe lumea asta, sunt private, nu dau socoteală nimănui, dar opinia lor poate determina, de pildă, agravarea datoriei publice a unei țări (lipsa de încredere îi face pe creditori să solicite dobânzi mai mari), sau menținerea artificială a încrederii față de companii aflate de fapt în prag de faliment (cazul Lehman Brothers). E simplu, nu e nevoie să ne pierdem capul în cifre ca să înțelegem cum a fost posibil așa ceva (și încă mai este!). Din nefericire, însă, am ajuns atât de orbiți de tot felul de detalii alambicate, încât avem nevoie de un laureat de Nobel în economie (Amartya Sen), să se revolte față de imoralitatea situației și să ne spună un lucru de bun simț: încetați să vă mai raportați la ce spun agențiile de rating, au dovedit deja, de când cu criza financiară, cât sunt de capabile! Totuși, mass-media continuă să le citeze în neștire, iar efectul de domino creat asupra încrederii publicului are efect de profeție auto-împlinită. Avem nevoie de un alt economist de marcă, Jeffrey Sachs (Financial Times, 30 iunie 2011), să ne spună alt lucru de bun simț: datoria unei țări ca Grecia nu ar fi de neplătit, dacă dobânzile n-ar fi așa de mari. Vorbim aici de generații întregi îndatorate, lipsite de locuri de muncă și de viitor, și asta numai pentru că unii financiari au avut foarte multă încredere (și au oferit credite) după care, brusc, le-a pierit încrederea (și au mărit dobânzile)…

3. Banii, cursul de schimb, rata dobânzii … reprezintă preocupări de sine stătătoare, auto-suficiente, care explică totul. Inflația e inamicul numărul unu. Controlând inflația, avem economia sub control.

Acesta este postulatul fanatismului monetarist, care are pretenția de a explica totul pe baza indicatorilor monetari, fără a ține cont de fundamentele economiei – sau, mai rău, de a rezolva problemele economice prin acțiuni strict monetare. E ca și când ai pretinde că poți vindeca un bolnav tratând doar simptomele, fără a înțelege boala. Din păcate, e ceea ce se întâmplă de foarte multe ori. Se combate inflația, se uită șomajul. Se acționează asupra ratei de schimb, dar nu și asupra competitivității la export. Rezultatul este un fel de antinevralgic administrat cuiva care are capul spart. Adevăratele probleme din economie, ignorate în mod constant, nu fac decât să se adâncească.

Există în continuare mulți “analiști” care, dacă-i întrebi ce se poate face pentru a crește exporturile, n-or să-ți răspundă “să inovăm mai mult, să producem mai bine, să cucerim noi piețe” sau altele asemenea, ci mai degrabă: “să devaluăm puțin moneda”. Nu e de mirare că s-a ajuns la așa numitul “război al monedelor”, în cadrul căruia mai multe țări se băteau să influențeze cursul de schimb prin diverse manevre, în detrimentul altora. Rezultatul a fost înmulțirea activităților speculative, înflorirea produselor derivate și altele asemenea, bucuria brokerilor mai degrabă decât a exportatorilor. O țară ca Germania nu a avut nevoie de o devaluare a euro pentru a deveni cel de-al doilea exportator pe plan mondial, după China.

Din păcate, “analizele” recente la care au fost supuse țări precum Grecia suferă de același tip de miopie, în virutea căreia creșterea (speculativă) a ratei dobânzii cu care acestea se pot împrumuta pe piața internațională este un semn de “profundă lipsă de competitivitate economică”. Cât turism și comerț face Grecia, nu mai contează.

4. Creșterea economică este panaceu universal, spre ea trebuie să tindem mai presus de toate, ea este bună pentru toată lumea, inclusiv pentru a combate sărăcia.

Creșterea (a se citi: îmbogățirea) la nesfârșit și cu orice preț a fost una din nebuniile crizei financiare. Este naiv, în primul rând, să ne imaginăm că este posibilă creștere la nesfărșit pentru toată lumea (așa ceva nu a existat niciodată în istorie). La fel de naiv este să ne închipuim că prin creșterea economică se rezolvă probleme ale societății cum ar fi sărăcia. Creșterea economică nu este ca o maree care ridică toate corăbiile, decât atunci când corăbiile sunt toate în stare bună de funcționare, altfel, nu va face decât să le scufunde. Ìn mod similar, dacă societatea este grevată de inegalități sistemice, de disfuncționalități cronice ale sistemelor de protecție socială, ea nu are cum să absoarbă în mod egal și eficient beneficiile creșterii economice. Bogații vor deveni mai bogații, iar săracii vor rămâne, în cel mai bun caz, la fel ca înainte. Un exemplu este India.

În al doilea rând, creșterea economică devenind un obiectiv permanent și de natură politică (adică nesustenabil, dar auto-impus), se consideră că ea trebuie stimulată prin orice mijloace. Când mijloacele sănătoase și normale (investiții) sunt epuizate, se recurge la dopare (stimularea consumului). Ìn lumina acestui raționament, pentru ca economia să crească la nesfârșit, consumul trebuie să crească la nesfârșit. Nimeni nu se mai întreabă cum; deși nimic pe lumea asta nu poate crește la nesfârșit (și fără consecințe nefaste), acest miraculos consum poate.

Creșterea economică bazată pe consum e una din marile nenorociri ale lumii contemporane. Ca să poată crește consumul, trebuie să crească veniturile; ca să crească veniturile, trebuie să fie susținute de producție și de vânzări, însă tocmai asta e problema, că acestea nu cresc (dacă ar crește, economia ar crește și n-ar mai fi nevoie de dopaj). Dopajul intervine atunci când fundamentele creșterii lipsesc. Și atunci, cum se rezolvă dilema? Cum mărești disponibilitatea indivizilor pentru consum, când veniturile lor rămân aceleași? Prin creditare și iar creditare. Iar dacă vrei creștere la nesfârșit, pe bază de consum mărit la nesfărșit, înseamnă că trebuie să dai credite la nesfârșit… Până ce fiecare cetățean și urmașii lui pe mai multe generații devin datori vânduți. Până ce țara întreagă devine datoare vândută. Și dacă e datoare vândută, înseamnă că se poate cumpăra ieftin…

4. Privatizarea e un scop în sine. Prin definiție, statul e un gestionar mai prost decât orice privat. Prin definiție, privatizarea rezolvă problema managementului eficient și beneficiile pe care le aduce se distribuie asupra întregii comunități.

Este evident că privatizarea fără concurență nu duce decât la înlocuirea unui monopol de stat printr-unul privat. Iar compania privată, de multe ori, nu mai dă socoteală nimănui. Fiind în situație de monopol, se poate deda la abuzuri la care statul poate nici nu ar fi îndrăznit să jinduiască. Ìn răspuns, orice presiune din partea comunității (de pildă, pentru prejudiciile aduse mediului), nu se mai poate exercita direct, ci prin intermediar (autorități)… aceleași autorități care au închis ochii încă de când s-a făcut vânzarea.

5. Liberalizarea creează automat concurență.

O eroare corelată cu cea de mai sus. Se presupune că, odată piețele deschise, vor putea intra pe piață mai multe companii aflate în situație de concurență și, sub presiunea concurenței venite din partea acestora, potențialul intern se va mobiliza la rândul lui, prin crearea de întreprinderi locale, astfel încât concurența pe piața respectivă nu va face decât să se întețească. Evident, este o prezumție la fel de naivă (sau obtuză) ca și celelalte. Dacă piața se deschide pentru a face loc unei companii multinaționale a cărei cifră de afaceri este cât de zece ori PIB-ul țării gazdă, e clar până unde se mai pot mobiliza și capacitățile locale. Și chiar dacă ar mai fi loc și de ele, reacția la amenințările concurențiale nu este automată: este nevoie de capital și de cunoștințe (educație, informație) pentru a înființa și a menține o întreprindere. Ìn foarte multe țări ìn dezvoltare (sau ex-comuniste), acestea nu reprezintau un dat în momentul când s-a decis (în pripă) liberalizarea. Rezultatul a fost distrugerea industriilor locale, respectiv sărăcirea unor comunități întregi care depindeau de acele industrii.

6. Piața e perfectă, oamenii o strică.

Încă predomină mitul potrivit căruia “mâna invizibilă” a pieței poate rezolva orice problemă. Dacă piața e complet liberă, totul va merge perfect.

Acesta e poate postulatul cel mai ades invocat de către adepții neoliberalismului. Ìnsă, după cum spuneam, ei nu au priceput cum trebuie lecția de la părinții lor. Autorul acestei idei (Adam Smith) făcea o precizare esențială: “mâna invizibilă” funcționează doar pe o piață perfectă; însă o piață perfectă este o construcție pur teoretică, ea în realitate nu există. În realitate, toate piețele sunt imperfecte (după cum e și natura oamenilor care acționează în cadrul lor…). Uneori, se pune atâta încredere în această forță obscură, încât se presupune că nu e nevoie decât de un singur lucru: ca statul și societatea civilă să se dea odată la o parte, pentru ca “mâna magică” să-și facă poată face treaba! Iar dacă eșuează, nu e pentru că de la bun început era o utopie, ci e din cauză că statul și societatea nu s-au dat destul din drum, generând astfel imperfecțiuni pe o piață care, altminteri ar fi perfectă. De fapt, poate că nu e greșit spus: poate că piețele ar funcționa perfect, dacă oamenii n-ar exista… Dar, cine știe, să nu le dăm idei fanaticilor pieței!

7. Reglementările sunt obstacole care trebuie înlăturate. Fanatismul pieței afirmă că nu e de ajuns să poți intra liber pe o piață; trebuie ca, odată intrat, să poți face orice vrei, fără să te deranjeze nimeni.

E drept, în multe țări, multe sectoare ale economiei suferă de reglementare excesivă. Prea multe cerințe aplicabile, prea multe condiții, prea multe ghișee și formulare, toate acestea riscă să sufoce afacerile și să impună acestora costuri nejustificate. Pe de altă parte, însă, dereglementarea excesivă e la fel de rea. Dereglementarea piețelor financiare a fost una din principalele cauze ale crizei începute în 2008. Dereglementare (sau auto-reglementare) excesivă cunoaște și mass-media, de pildă (a propos de scandalul Murdoch…). Dereglementarea se bazează pe o prezumție implicită: prezumția de responsabilitate. Iar aceasta e o prezumție generală (și singura care ar justifica lipsa regulilor). Ìnsă dacă acceptăm că indivizii sunt suficient de responsabili încât să nu aibă nevoie de prea multe reguli, atunci ar trebui să dereglementăm nu doar piețele financiare, ci și industria, ba chiar și traficul rutier sau ordinea publică! Altfel, pentru ce motiv să considerăm că în bănci sau în mass-media oamenii sunt mai responsabili decât alții și merită să fie scutiți? Câte motive am avea să credem că, dacă am desființa Codul Rutier, toată lumea ar continua să respecte limita de viteză, tot atâtea motive am avea să ne închipuim că, dacă dereglementăm piețele financiare, toată lumea va face speculă moderat și nimeni nu se va lăcomi mai mult decât îi sunt fondurile proprii… La fel ca și viteza excesivă, pariurile necugetate de pe piețele financiare nu pot sfârși decât… în prăpastie.

9. Corupția e tabu. Și pentru că nu vrem să știm de ea, ne purtăm ca și când n-ar exista.

Privatizările, dereglementările și alte măsuri așa-zis liberale, atâta vreme cât sunt făcute “cu dedicație” și beneficiază numai unor anumite sectoare sau chiar firme, nu sunt altceva decât favoruri cumpărate. Cine ar crede cu adevărat în liberalism, ar trebui să îl aplice în mod nediscriminatoriu, și să îl aplice până la capăt (cu asigurarea unei concurențe libere). Or, nu asta se întâmplă de fapt. De aceea, în discuția de față, nici nu putem vorbi de erori « pure », fiindcă mai sunt și alți factori implicați (corupție, rea voință, incompetență…).

Este de largă notorietate că privatizările, mai ales în țările în dezvoltare și în tranziție, reprezintă un adevărat focar de corupție. E de ajuns să vezi care a fost prețul de vânzare, care au fost condițiile, și vei vedea imediat disproporția dintre cerere și ofertă. Explicația e simplă: restul până la prețul corect a fost vărsat în buzunarele oficialilor implicați. Ìn condițiile în care un flagel precum corupția este generalizat la nivelul statului, sau cel puțin atinge cote de risc în anumite sectoare, privatizările și îndulcirea regulilor sunt precum gazul pe foc – nu vor face decât să invite la mai multă corupție. Informalitatea, lipsa de transparență și corupția pot fi obstacole grave și costitoare pentru întreprinzători… dar e rar ca « știința » economică să se intereseze de impactul lor. Poate și pentru că sensibilitatea (sau, mai degrabă, culpabilitatea) politică în raport acest subiect este foarte mare…

10. Neoliberalismul (mai precis, convingerile enumerate mai sus) reprezintă o componentă obligatorie a vieții democratice. Nicio democrație care se respectă nu deviază de la ele.

Este interesant de notat că până și partidele sau guvernele de stânga, în mod normal fondate pe o ideologie contrară (deși nu mai puțin păguboasă), acceptă fără să crâcnească “postulatele” de mai sus. Atâta vreme cât ele au ajuns să se confunde cu știința și cu democrația, într-adevăr, e grav, dar e și greu să le combați. Ceea ce dovedește fie că fetișizarea neoliberalismului a atins cote maxime, fie că incompetența (sau corupția) politicienilor a atins cote maxime, fie ambele (mai degrabă).

Astfel de “convingeri” nu sunt simple teorii inofensive. Ele au fost promovate de FMI în politica sa de “ajutorare” a unor țări în dezvoltare și în tranziție, cu rezultate de multe ori lamentabile, ceea ce i-a atras critici virulente (dar nu suficiente pentru a-l forța la o regândire completă). Mare parte din ele au fost denunțate de economiști de marcă precum Joseph Stiligtz (un alt laureat Nobel în economie, pentru cine are nevoie de confirmări), iar erorile penibile care le stau la bază au fost demontate fără drept de apel. După cum spuneam, e nevoie doar de puțin bun simț și de curajul de a judeca rațional, cu propria minte și fără complexe (nu trebuie să fii laureat Nobel ca să poți face asta…). Din păcate, nu doar FMI, ci mai toate organizațiile internaționale, inclusiv cele europene, au înghițit pastila cu totul și au promovat, direct sau indirect, aceleași postulate. Asta se întâmplă de câteva decenii încoace, iar criza din 2008, oricât de gravă s-a dovedit, parcă n-ar fost de ajuns ca să ne trezească din acest somn al rațiunii. Practic, dacă le punem împreună, erorile de mai sus nu sunt doar explicații, sunt premise pentru criză, unicul deznodământ posibil, căreia n-au făcut decât să-i pregătească terenul!

Dacă democrația a ajuns să fie asociată sau, mai rău, condiționată de asemenea ideologii falimentare, atunci va fi foarte rău și pentru democrație. Iar dacă, în ciuda rațiunii și a bunului simț, guvernanți și politicieni persistă în eroare și, mai rău, impun populației să suporte costurile, acesta nu poate fi decât un gest anti-democratic. Să ne amintim că, vorbim, practic, de un jaf internaționalizat, care nu face decât să escaladeze. A început cu concesionările de resurse din țările în dezvoltare în era post-colonială, a continuat cu privatizările din Europa de Est în anii ‘90, a avansat la scară mondială în 2008, confiscând câștigurile prezente și viitoare ale unor generații întregi… iar acum, pentru că robinetul nici pe departe nu s-a închis, continuă fără nreușinare cu criza datoriilor externe, în urma căreia vom fi vânduți nu numai noi, ci și țările noastre cu totul, rând pe rând. Astfel, în mod ironic, democrația cu care se dorește asociat neoliberalismul doctrinar, este cea mai mare victimă a acestuia. Într-o țară în care politicile economice și, în final, destinul unei țări, sunt decise nu de populație, nu de reprezentanți legitimi (necorupți) ai populației, și nici măcar de guvernanți (oricât de incompetenți ar fi), ci de câțiva creditori care refuză să-și decline identitatea, și în fața cărora nimeni nu îndrăznește să aibă un cuvânt de spus… într-o astfel de țară a murit nu numai economia, ci și democrația a murit.

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web