Mania consumului – intre prostie si imoralitate (1)

Postat de: - 08/10/2009, 20:21 2 comentarii, 283 vizualizari

storyofstuff2Mai mult ca sigur, ați văzut deja filmulețul care circulă pe Internet sub numele The story of stuff – Povestea lucrurilor. Dacă nu l-ați văzut încă, vă recomand să o faceți. În numai 20 de minute, acest filmuleț are darul de a ridica o mulțime de probleme cu adevărat importante, de a le lega între ele, de a săpa până în miezul fiecăreia și, în final, de a ne da o imagine globală și coerentă asupra întregului nostru mod de viață contemporan, de tip occidental. Asupra surselor și consecințelor consumerismului fanatic, disproporționat, absurd, care domină vremurile noastre.

Pentru foarte mulți, acest film poate da senzația unui duș rece, a unui văl luat de pe ochi, sau a unei călătorii pe lună, de unde Pământul se vede mai bine. La final, nu te poți abține să nu constați (sau să nu-ți reamintești): ce proști suntem, ce orbi, ce nesimțitori și, mai ales, ce lași! Cu atât mai bine. În ziua de azi, deseori îmi pare că nimeni nu mai e capabil (sau interesat) să gândească global, coerent și, mai ales, critic. Parcă orice brumă de critică la adresa fundamentelor societății actuale nu s-ar putea manifesta altfel decât fie în falset, din simpla dorință de diferențiere (sau de voturi), fie prin patetice filmulețe conspiraționiste sau anti-corporatiste, postate pe Youtube. « The story of stuff » are ceva ce acestora le lipsește cu desăvârșire, și anume argumente. Născute nu din studii abstracte dar costisitoare, ori din teorii sterile, ci din cel mai elementar (și sănătos) bun simț. Și foarte bine înlănțuite.

Dar nu vreau să povestesc filmul aici. Printr-o coincidență, reflecțiile pe care mi le-a cauzat s-au suprapus cu o discuție recentă cu prietenii. Totul a pornit de la o afirmație a mea, o idee mai veche, și anume că, de la un anumi nivel încolo, bogăția materială este imorală.

Cunoaștem cu toții cel puțin un exemplu de bogătași, dintre cei care inundă tabloidele și canalele cu bârfe mondene, care nu au alte ocupații decât să achiziționeze cât mai multe lucruri și cât mai scumpe. Iar pentru aceasta, într-o societate imatură sau depravată, ori într-o societate traumatizată de lipsurile suferite în vremea comunismului, cum este cea din România, ei sunt admirați și invidiați. Pentru mine, astfel de indivizi reprezintă un fel de simbol al consumerismului de lux și, prin acesta, al risipei absolute. În țări mai vechi,  în țări mai civilizate, ar fi dezaprobați public și, poate, chiar marginalizați. Bogații mai civilizați au învățat, după mai multe generații în care lăcomia și parvenitismul au apucat să se dilueze, că se mai pot face și alte lucruri cu banii decât a-i cheltui pe lucruri, iar filantropia, de pildă, sau mecenatul, au devenit chiar obligatoriu asociate unui anumit statut social clădit pe avere. Nu contează dacă din convingere sau din ipocrizie (spălare de imagine) sau, poate, din cine știe ce reminiscențe ale rigorii protestante. Important e că s-a ajuns la o fază de maturitate în care este evident pentru toată lumea că un consum sfidător, fanatic, fără limite, frizează fie nesimțirea, fie prostia, ambele penibile și câtuși de puțin de admirat.

De aici, am trecut la o dezbatere intensă care părea să se învârtă în jurul aceleiași întrebări, și anume: cum stabilim limita de la care bogăția (și consumul) sunt imorale ? Ar putea fi moral să-ți cumperi un ceas de 50.000 de euro, dar imoral să-ți cumperi o mașină de 300.000? Dar să ai 500 de ceasuri, sau 300 de genți? Dacă ai avea o avere de 10 milioane de dolari, nu ți s-ar părea normal (sau chiar obligatoriu) să-ți cumperi doar lucruri foarte scumpe? Și multe, pe deasupra? Etc.

storyofstuffDesigur, nu există un plafon exprimabil în cifre, începând de la care o cheltuială devine imorală, sau un preț devine absurd. Am căzut cu toții de acord că e relativ, dar la detalii n-a mai fost evident. Astfel, de pildă, dintr-un punct de vedere mai puțin dispus la compromisuri (ilustrat și în “Story of Stuff”, că de acolo pornisem) întregul nostru stil de viață capitalist și consumerist este imoral în raport cu semenii noștri din țările sărace, pe alte căror sacrificii, pe ale căror lipsuri istorice, menținute de-a lungul a secole de ocupație și exploatare, se sprijină mare parte din confortul nostru actual. Da, in extremis, este imoral să mănânci friptură de fazan când aproapele tău (sau departele) moare de foame. Ești părtaș la imoralitate atunci când cumperi produse ieftine confecționate prin munca unor copii de 12 ani din China sau Mexic. Pe de altă parte, ce poți să faci? Poți să fii pe de-a întregul vinovat de o imoralitate care aparține sistemului, dar la care tu însăți probabil că nu ai contribuit în mod direct? Nu, dar s-ar putea să fie de ajuns că o încurajezi, că o accepți sau, pur și simplu, că nu iei atitudine împotriva ei (complicitate tacită).

Și unde ajungem așa ? Ne putem gândi, spune alt punct de vedere, că suntem imorali de fiecare dată când ne ducem într-un bar sau club, de pildă, cheltuind bani pe care mai bine i-am da săracilor. Sau când ne luăm haine noi în loc să continuăm să le purtăm pe cele vechi, ca să economism bani pentru scopuri nobile. Și lista poate continua la nesfârșit. La urma urmelor, în raport cu un indian paria, și cel mai sărac din cea mai săracă țară europeană este bogat. Ar trebui să fie blamat pentru asta, până ce nu devine și el la fel de sărac? Desigur, pare absurd să împingi lucrurile atât de departe.

De fapt, nu are sens să încercăm să definim limita în sine, ci trebuie să căutăm criteriile care ar putea-o stabili. De aceea, să nu uităm de la ce pornisem. Vorbeam de moralitate, ceea ce ne obligă să ne raportăm la o serie de criterii și principii predefinite. Mai precis, vorbeam de moralitate în raport cu civilizația omului consumerist, deci practic ne refeream la morala creștină. Iar conform moralei creștine, oricât de bizar ar părea când o scoatem din context, da, este imoral să fii bogat, și numai renunțarea la bunurile materiale ar putea să-l mai salveze pe cel împietrit în plăcerile efemere ale confortului (conform unei binecunoscute pilde din Evanghelie). Evident, majoritatea dintre noi suntem departe de a ne conforma unor astfel de standarde.

Dacă îl scoatem din contextul religios, îndemnul de renunțare la bunuri sună chiar absurd – pe unii poate să îi sperie, pe alții să îi amuze, dar nimeni nu l-ar lua în serios. Pe de altă parte, mulți dintre aceștia se declară cu sinceritate creștini, deși teoretic un individ căruia îi pasă de morala creștină nu și-ar permite niciodată să considere că perceptele în cauză sunt depășite, sau că ștacheta e prea sus, numai pentru că îi e greu să le respecte. În loc de asta, și-ar recunoaște neputința de a le atinge (ceea ce nu l-ar împiedica să-și continue strădania de perfecționare). Dacă nu creștinismul este cel absurd, atunci trebuie să recunoaștem că stilul nostru de viață (a se citi: consumerismul) a devenit absurd.

Dar nu vreau să dezvolt aici aspectele religioase ale problemei. Creștinismul nu glorifică sărăcia incondiționat, ci transmite de fapt un îndemn la cumpătare, la modestie, la altruism și, ce e mai important, încearcă să ne atragă atenția că preocupările materiale sunt în detrimentul evoluției spirituale. Pe scurt, dacă ținem seama de principiile civilizației creștine, nu consumul în sine este imoral (altfel spus, este irelevant a-l analiza astfel), ci faptul de a consuma abuziv ceva ce-i aparține (și) altuia, de a consuma în ciuda altora care nu au nimic, de a poseda mai mult decât poți consuma sau de a lua fără a da nimic în schimb societății.

Astfel de comportamente au nume foarte precise în orice dicționar: meschinărie, lăcomie, egoism, iresponsabilitate. Numai că nimeni nu îndrăznește să le utilizeze cu atâta ușurință, și asta poate nu din lașitate, cât din cauză că dezvăluirea lor fățișă la alții ar presupune implicit recunoașterea acelorași neajunsuri la propria persoană…

pixelstats trackingpixel

2 comentarii la “Mania consumului – intre prostie si imoralitate (1)”

  1. D. says:

    As merge mai departe cu rationamentul in privinta imoralitatii unui astfel de comportament.

    Moralitatea in sine e o chestie relativa si arbitrara, dictata de societate, filozofie, religie si alte chestii schimbatoare in timp.
    Originea majoritatii conceptelor morale insa sta in incercarea de adaptare a societatii pentru supravietuirea speciei. S-a observat chiar si la animalele care traiesc in societati un comportament “moral” primitiv, bazat pe cooperare, comunicare si empatie.

    Chiar si unele dintre conceptele morale clasice din societatea umana (nu neaparat crestina) sunt consecinta directa a incercarii de perpetuare a speciei sau de supravietuire: carnea de porc nu e consumata de catre musulmani pentru ca in perioada scrierii Coranului pericolul de infectie cu trichineloza era foarte mare; homesexualitatea a fost si e condamnata pentru ca pune in pericol perpetuarea speciei. Din acest punct de vedere, este clar ca e imoral sa consumam mai mult decat poate planeta sa produca pentru ca in acest fel ne indreptam intr-o directie clara: disparitia speciei.

    La nivel individual insa lucrurile sunt mult mai complexe: putem oare afirma ca singurul scop cu adevarat important este sa supravietuim ca specie ? Nu sunt scopuri mult mai nobile – evolutia intelectuala si spirituala, armonia si bucuria interioara ?
    In calea spre aceasta evolutie, fiecare se opreste acolo unde ii permit intelectul si societatea. Ambele sunt primitive: civilizatia umana are doar cateva mii de ani, iar mecanismele creierului sunt adaptate unei supravietuiri intr-o societate de vanatori unde pericolele mortale pandesc la tot pasul si nu unui trai in colaborare la nivel global.

    Posibilitatile limitate duc la truncherea scopurile nobile: acestea se reduc la ultra satisfacerea nevoilor primare, colectionarea de senzatii si biciuirea simturilor. Spre deosebire de parerea expusa in articol, nu vad acest lucru ca ceva condamnabil. E pur si simplu situatia curenta si exista niste motive pentru care e asa. A invinovati societatea moderna ultraconsumerista inseamna a invinovati insasi natura umana. Filmul “The story of stuff” expune foarte bine cauzele, efectele si solutiile acestei probleme. Incadrarea intr-un cod moral care se face in articol nu e insa pe gusul meu.
    Desi pe termen lung poate asta e solutia … oamenii raspund cel mai bine la acest tip de manipulare.

    • santal says:

      Poate ca unele perceptele morale au ca justificare supravietuirea speciei. Dar nu toate si nu ca unica justificare. De pilda, una din cele zece porunci iti spune sa nu ucizi. Dar crestinismul iti cere mult mai mult de atat: iti cere sa-ti ierti dusmanul, ba chiar sa-l iubesti. Astfel de indemnuri exced simpla nevoie de conservare a speciei. Ele au in vedere nu doar supravietuirea, ci si progresul individual si social de care, dupa cum bine spui, avem cu totii nevoie. Tocmai de aceea, eu cred ca moralitatea poate contribui semnificativ la acele scopuri nobile de care pomenesti.

      Nu sunt de acord ca posibilitatile limitate duc la truncherea scopurilor nobile si il coboara pe individ la biciurea simturilor ca unica preocupare. Cea mai clara dovada e ascetismul, unde reducerea la minim a posibilitatilor materiale este o conditie pentru evolutia spirituala. Multi oameni cu posibilitati materiale, in loc sa devina consumeristi, au ales sa renunte la tot si sa se dedice unei cauze de ordin spiritual (daca nu vrei exemple de sfinti crestini, am sa-l mentionez la loc de cinste pe Gautama Buddha).

      Daca te-ai referit la lipsa posibilitatilor intelectuale, din nou nu sunt de acord. Cunosti cu siguranta destule exemple de oameni care sunt foarte simpli si in acelasi timp morali. Moralitatea nu este apanajul oamenilor inteligenti sau avuti, nici a celor care traiesc in societati civilizate sau care au primit educatie aleasa. Tocmai de aceea, lipsa averii sau a inteligentei, climatul socio-economic defavorabil etc. nu sunt o scuza pentru imoralitate si nu dau nimanui dreptul sa se comporte abuziv (dupa cum nicio lege, morala sau statala, nu te-ar considera scutit de responsabilitate pentru vreo infractiune doar fiindca nu ai bani sau nu ai facultate).

      Eu inteleg astfel de comportamente, dar asta nu inseamna ca le si aprob. Le inteleg cauzele, dar asta nu inseamna ca le consider justificate. Iar daca nu le aprob si nu le consider justificate, nu inseamna ca invinovatesc pe cineva. Eu am facut doar niste constatari, care mi se pot aplica la fel de bine si mie, si oricui. Stii cum se spune: ca sa ai o sansa de a te vindeca trebuie mai intai sa recunosti ca ai o problema. Pornind de la premisa ca problema ta e inerenta naturii tale, iti refuzi din start orice sansa de a invata si de a progresa. Mai bine sa fie o falsa problema si sa incerci sa te perfectionezi, decat sa fie o problema reala si sa o lasi sa se agraveze.

      Nu inteleg referirea la manipulare in contextul asta.

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web