Efectul unei aripi de…bancnota

Postat de: - 02/04/2011, 22:55 6 comentarii, 214 vizualizari

- Poveste de 1 aprilie -

moneyr

Au fost odată niște bancheri. Din timpuri străvechi, menirea lor fusese de a avea grijă de banii oamenilor. Un set de reguli de bun simț definea ce înseamnă „a avea grijă”, ca opus al lui „a-și bate joc” sau „a risipi”. Cu timpul, însă, unii dintre ei au uitat ideea inițială, și din „a avea grijă”, au rămas doar cu „a avea” banii oamenilor. Totul se baza pe o presupunere foarte simplă: ceea ce nu mi se poate lua efectiv, e ca și al meu. Și atunci, de ce să nu acționez în consecință…?

O întrebare mică pentru un bancher, dar mare pentru umanitate.

Dintotdeauna, existența băncilor s-a bazat pe principiul încrederii. Toată lumea știe că, dacă fiecare și-ar cere înapoi banii pe care i-a depus la bănci, nicio bancă din lume nu ar fi capabilă să returneze acești bani. Banii respectivi nu zac prin seifurile băncii respective, la păstrare, ci sunt investiți, circulă, sunt plasați în diverse locuri, oamenii având încredere că banca îi folosește în favoarea lor. Principiul încrederii se aplică în egală măsură în celălalt sens: banca dă bani pe datorie în condițiile în care are încredere că banii îi vor fi restituiți de debitori, în intervalul de timp și cu dobânda stabilită.

Principiul încrederii, însă, nu poate funcționa cu adevărat decât într-o societate în care etica și morala au un sens, un impact, un rol de jucat. Ìn momentul în care acest lucru nu se mai întâmplă, încrederea dispare, în favoarea opusului ei: păcăleala.

Păcăleala poate funcționa, de pildă, în felul următor: eu (bancher), îți aprob ție (chelner la un restaurant fast-food, să zicem) un credit pentru o casă de jumătate de milion de dolari, despre care știu că e foarte probabil să nu-l poți rambursa nici în șapte vieți. La urma urmei, de ce nu ți-aș aproba acest credit? Eu (bancher) primesc un bonus pentru fiecare credit pe care îl dau.  Dacă se dovedește că nu poți rambursa creditul, banca e asigurată. Și oricum, până să ajungem la așa ceva, eu poate voi fi departe, la altă bancă, în altă țară, sau pe o poziție managerială unde nimeni nu mă va mai putea atinge. Pe mine ce mă costă toată povestea? Doar să dau un clic pe “validate”… și bonusul e al meu, chiar luna aceasta. Iată singurul adevăr palpabil. Restul nu mă privește.

De partea cealaltă funcționa cam așa: eu (chelner), mă hotărăsc să-mi cumpăr o casă de jumătate de milion de dolari, deși în sinea mea știu că nu-i de nasul meu și că salariul meu nu prea mi-ar permite (ca să nu mai vorbesc de eventualitatea, deloc abstractă, în care aș rămâne fără job pentru o vreme). Dar încercarea moarte n-are. La urma urmelor, dacă tu (bancher) zici că se poate, de ce nu? Bancherul e profesionistul aici, el știe cel mai bine. Dacă el își asumă riscul, treaba lui, știe el ce face.

Încrederea presupune în mod obligatoriu asumarea de riscuri. „Am încredere” presupune și „am convingerea că nu m-am înșelat, iar dacă se dovedește că m-am înșelat, sunt gata să suport consecințele”. Totuși, încrederea și asumarea de riscuri nu sunt echivalente – așa cum, din păcate, au înțeles unii bancheri. Mai bine zis, încrederea nu poate fi substituită de asumarea de riscuri, în așa fel încât o situație cu totul suspectă, ilogică, dacă nu chiar aberantă, să devină acceptabilă doar în virtutea faptului că s-a contractat un produs derivat sau s-a emis o poliță de asigurare care să o acopere. Ne place sau nu, piața produselor derivate, respectiv a asigurărilor, sunt supuse acelorași principii. Altfel spus, faptul de a transfera un risc nu înseamnă că am eliminat acel risc. Și în niciun caz nu înseamnă că am evadat într-un sistem de reguli care permit tot ce nu permiteau regulile precedente. Înseamnă doar că am aruncat cărbunele încins în mâinile altcuiva, iar riscul de incendiu persistă. La un moment dat, însă, lanțul transferurilor se sfârșește, și cineva trebuie să-și asume consecințele.

Există o teorie care spune că o bătaie de aripi a unui fluture în Brazilia poate să dea naștere unei tornade în Texas. În anumite situații, cu concursul anumitor factori a căror acțiune se combină și se cumulează, etc… există o atare posibilitate. Desigur, formulată astfel, ea pare mai degrabă de domeniul literaturii. Ìnsă dacă toți fluturii din Brazilia – sau din lume – se adună la un loc și încep să bată din aripi…?? Atunci n-aș mai paria deloc că efectul rămâne insesizabil…

Da, dar pe cine mai poți să dai vina în astfel de situații, pentru tornada creată? Pe primul fluture? Pe al doilea? Pe al o sutălea?

Evident, nu mai poți să dai vina decât pe soartă, pe jocul probabilităților…

De asta și-au dat seama, într-o bună zi, și bancherii din povestea noastră. În plus, au mai realizat un lucru esențial. Că fluturii sunt foarte diferiți între ei, și din acest motiv unii fluturi pot fi „mai egali” ca alții. Mai precis, anumiți fluturi sunt atât de mari, încât unul singur, ce să mai vorbim dacă se adună între ei trei sau patru prieteni, ar fi de ajuns ca să le dea fiori bieților locuitori din Texas, motiv pentru care bietele victime potențiale vor fi gata să sacrifice orice, numai să evite tornada…

Să fim sinceri, cam la fel se întâmplă și în cazul furturilor ordinare. De la un punct încolo, hoțul acumulează atâta avere încât, din hoț, devine om respectabil, doar fiindcă a ajuns prea bogat și prea puternic pentru ca să mai îndrăznească cineva să se ia de el. “Too big to fall”, s-a spus despre multe din băncile care au stat la originea crizei financiare începute în 2008. Prea mari, prea importante ca să fie lăsate să cadă, pentru că banii prea multor oameni ajunseseră să depindă de ele. Dar și: prea puternice ca să mai îndrăznească cineva să strige “Prindeți hoțul!”.

Ìn acest context, se impune o adăugire esențială: pe lângă bătaia aripii de bancnotă, mai e nevoie de o mișcare, la fel de simplă, discretă și eficientă: bătaia pleoapei ochiului de guvernant care se închide peste marea păcăleală de care vă vorbeam. Ìntr-adevăr, victimele potențiale nu sunt singure, ele au pe cineva angajat să le apere: statul. Dacă acest cineva și-ar fi făcut cu adevărat datoria, nu am mai fi vorbit de pagube și de victime.

Și acum să vă spun cum sună, de fapt, povestea. Ați înțeles deja, totul începe, mai mult sau mai puțin, cu un clic de mouse, cu un credit subprime, cu un produs derivat toxic, injectat în sistem.

Mai departe, ceea ce se întâmplă este că sume foarte mari de bani ajung, de la populație, la bănci, și din profiturile băncilor, în buzunarele unor “șmecheri”, sub formă de bonusuri, printre altele. Cum este posibil acest lucru? Foarte simplu. Bancherul iresponsabil dă clic și aprobă tranzacția păguboasă, tranzacția aduce inițial un aparent profit băncii, banca împarte profitul cu acționarii și salariații merituoși, care, plini de entuziasm se aruncă în alte speculații, umflând și mai tare bula. Din păcate, însă, euforia asta are un preț, iar profitul făcut inițial aduce cu sine o notă de plată mult prea mare, care sparge balonul iluziilor și transformă totul în pagubă. Succesul băncilor fusese doar aparent … însă, din păcate, nota de plată a fost cât se poate de reală: case executate silit, job-uri pierdute, bugete zdruncinate din temelii.

Știți deja că nu băncile, prea mari ca să cadă, au plătit toate acestea. Nici guvernanții, la fel de iresponsabili, care au închis ochii la toată tărășenia. În final, de plătit, am plătit noi, populația.

Ba mai mult decât atât, am plătit, practic, de două ori! Acum intervine, de fapt, păcăleala numărul doi. Se spune că orice criză are un reviriment (« double dip »). La fel, orice păcăleală are o soră geamănă care o urmează negreșit.

În cadrul păcălelii nr.1, băncile au păcălit statul, statul a păcălit oamenii, iar oamenii au fost păcăliți atât de bănci, cât și de stat: băncile nu și-au mai asumat niciun risc, riscurile lor fiind transferate asupra statului. Cea de-a doua păcăleală, însă, o întrece pe prima. Nepregătite pentru a face față situației, statele s-au trezit în scurt timp pe marginea prăpăstiei (astfel, am ajuns să auzim de criza, dacă nu chiar posibilul faliment al Greciei, Irlandei, zonei euro, etc). Și ca să facă rost de bani, la cine au nevoie să apeleze bietele țări? Ìn principiu, cam tot la bănci. Ìntre timp, băncile, scăpate de orice grijă, și-au revenit, au reînceput să facă profit și să distribuie bonusuri astronomice. Și, ce e mai important, beneficiile rezultate din acrobațiile financiare premergătoare crizei financiare, au rămas bine-mersi în buzunarele unora (acestora nu li se cunoaște numele și nu sunt considerați infractori – poate și pentru că, din păcate, n-au fost făcute legi care să împiedice sau să limiteze comportamente ca ale lor). Ìnsă, dacă statele au fost blânde și înțelegătoare față de bănci, când a fost vorba să le salveze, reciproca nu e nici pe departe valabilă.

Ìn momentul acesta, putem vorbi o altă serie de bătăi de aripi de fluture. Un circuit în circuit, dacă vreți. Unul foarte simplu și ușor de executat. Când finanțele unei țări încep (de ce oare…?) să scârțâie, e nevoie de doar una sau două din marile agenții de rating, Moody’s sau Standard and Poor’s (a propos, nu o să înțeleg niciodată de ce mai ține cont cineva de aceste agenții și cum de mai îndrăznesc să se pronunțe, după ce s-au compromis iremediabil acordând ratinguri maxime, AAA, falimentarelor Lehman Brothers și AIG, până în ajunul crizei financiare…). Rămase pe piață, deci, în ciuda oricăror reguli ale bunului simț, agențiile de rating încep să cânte prohodul, scăzând rating-ul țărilor respective. După ce scade rating-ul, automat, costul datoriei crește, uneori chiar exponențial… Creștere care se realizează după cum vă spuneam: un clic de la Moody’s pentru scăderea rating-ului, respectiv un clic de la instituția creditoare pentru creșterea dobânzii (dacă e vorba de împrumuturi) sau… un clic pe „No, thanks” dacă e vorba de a cumpăra obligațiuni emise de statul respectiv. Efectul de tornadă: așa poți băga o țară în faliment.

Și ca să nu vină tornada, și ca să nu intre țara în faliment, cine credeți că trebuie să scoată, din nou, bani (de data asta nu din propriile buzunare, care sunt goale, ci din cele ale copiilor și nepoților și strănepoților nenăscuți)?

E ca într-un film western de prost gust, în care călătorii sunt jefuiți de bani și bijuterii, apoi hoții pun totul într-un sac pe care îl agită deasupra unei prăpăstii: „Dacă nu faceți rost și ne mai dați încă o dată pe atât, toată averea voastră va ajunge pe fundul prăpăstiei!”. Oamenii sunt amenințați (șantajați) și păgubiți, de data asta, însă, pentru ceva ce nu le mai aparține!  Averea lor le-a revenit tâlharilor, iar tâlharii vor și să păstreze averea, și să obțină bani pe ea!

Situația celor două bucle de criză, sau a celor două mari păcăleli, s-ar putea rezuma, la modul (auto)ironic, astfel: am fost păgubiți, și acum trebuie să plătim pentru asta!

Vă întrebați, poate, de ce numai țările europene tremură de frica falimentelor, în timp ce SUA, prima și cel mai greu lovită de criza financiară, pare că și-a revenit deja și e ferită de astfel de probleme?

Desigur, multe state europene își cam făcuseră de cap înainte de criză cu cheltuielile publice, trăiau în mod nejustificat pe picior mare, erau sufocate de corupție etc.etc. și nota de plată a iresponsabilității guvernanților trebuia să vină și ea într-o zi, fără îndoială. Dar, dincolo de asta, mai există un factor, unul esențial și de durată. Deși este cea mai îndatorată țară din lume, America nu poate intra niciodată în faliment. Dacă nu are bani, America nu are decât să fabrice bani, și restul lumii va plăti prețul, prin inflație.

În literatura economică, veți găsi pentru această stare de fapt termeni și explicații atât de pretențioase, încât vă va fi greu să trageți o concluzie precum cea de mai sus. Vi se va spune că, la un moment dat în istoria recentă (mai precis, în 1944, la Bretton Woods), statele lumii au decis că e mai bine ca toate monedele naționale să se raporteze la dolarul american, și nu la aur, așa cum fusese până atunci (numai dolarul urma să fie raportat la aur, însă și la asta s-a renunțat mai tarziu). Cică aurul era prea puțin în lume (și prea mult în URSS…) și că economia americană e mai sigură. În paranteză fie spus, argumentele sunt puerile și nu justifică decizia. Dacă acesta a fost unul din prețurile pe care le-am avut de plătit pentru intervenția americană în cel de-al doilea război mondial… atunci cu siguranță știm, azi cel puțin, că a fost un preț imens. Dar asta e o altă discuție. Cert este că, în prezent, la nivel mondial, toate monedele naționale au ca referință dolarul american. Raportat la dolar, ele scad sau cresc, în funcție de economia propriilor țări… în timp ce dolarul american nu se raportează decât la sine însuși, dacă putem spune așa. Astfel, când e nevoie de bani în SUA, cum a fost în urma crizei financiare, se procedează la ceea ce se cunoaște sub pompoasa și misterioasa denumire „quantitative easing”, măsură echivalentă cu activarea tiparniței de bani. Dacă într-o țară oarecare, să zicem România, s-ar tipări în neștire lei, ar exploda imediat inflația. Când ceva similar se întâmplă în America, inflația tot explodează (e inevitabil), însă nu în America, ci în tot restul lumii, fiindcă… nu e vorba de orice fel de bani, ci de dolarul american, care este monedă cu statut special, monedă de rezervă, de referință. Practic, în felul acesta, America și-a „exportat”, prin intermediul inflației, găurile negre create în urma crizei financiare – preț pe care îl plătește acum lumea întreagă… Am văzut deja în ce ritm au crescut prețurile la alimente. Desigur, s-a zvonit că ele au făcut obiectul unor speculații, poate de aceeași amploare și toxicitate ca acelea care au cauzat criza financiară. E foarte probabil. Ìnsă, dincolo de asta, este și inflația exportată, adică datoria Americii, adică găurile negre, adică bonusurile și beneficiile celor care au provocat criza financiară, pe care noi trebuie să le plătim.

NB S-a spus multă vreme că economia americană a fost salvată de banii Chinei, că SUA a supraviețuit crizei fiindcă a fost practic cumpărată de chinezi. Greșit. Conform ultimelor statistici, principalul creditor al economiei SUA este… Fed, adică banca centrală. Adică fabrica de bani. Tot mai multă lume în SUA este însă nemulțumită de activitatea Fed. Surpriza surprizelor: de curând, statul american Utah a decis să permită din nou aurul ca etalon al plăților, în paralel cu dolarul. Dacă nici ei nu mai au încredere în economia americană…

Ar putea spune unii: „Ok, până la urmă, decât să suporte SUA efectul unei atari inflații, e mai ușor să suporte fiecare țară, câte o părticică. În multe cazuri, poate că nici nu o să se simtă”. Desigur, asta a fost întreaga miză care a stat în spatele crizei financiare: „poate că nici nu o să se simtă!”… dar, contrar așteptărilor unora, tornada s-a făcut simțită din plin! În plus, trebuie să avem în vedere că, atunci când vorbim de „restul lumii” care se raportează la dolar, vorbim și de țări suficient de sărace încât, pentru majoritatea populației, o creștere cu zece cenți a prețului pâinii să însemne o adevărată tragedie existențială! După aceea, nu trebuie să ne mai mirăm când acei oameni ies în stradă, ca în țările arabe, de exemplu. E și dorința de libertate și democrație, dar și foamea, care îi scoate din case. Iar dacă revoltele din țările arabe reușesc, și aduc, în locul unor dictatori conformiști, apar lideri ambițioși și reprezentativi, oare cum va arăta în viitor politica lor față de SUA? Dar față de Israel, după zeci de ani de în care poporul a fost trup și suflet pentru cauza palestiniană, dar nu s-a putut manifesta ca atare? Atunci să vezi tornadă…!

Cât privește lumea financiară, posibilele tornade nu sunt deloc greu de imaginat: falimentul unor state, căderea unor monede, probabil revolte populare… Însă, din punctul meu de vedere, două întrebări rămân oricum în picioare:

1. Atâta vreme cât majoritatea oamenilor, cei care aveau depozite sub limita garantată (de 100.000 euro, în majoritatea cazurilor), nu aveau a se teme de falimentul băncilor respective, pentru că nu și-ar fi pierdut banii, de ce (sau în beneficiul cui) mai trebuiau salvate acele bănci?

2. Oare nu ar fi fost mai ieftin să fie plătite oamenilor depozitele, în limitele garantate, și lăsate băncile să dea faliment, decât să fie puși oamenii să plătească – ba chiar să arvunească pe mai multe generații – prețul întregului șirul de consecințe declanșat de lăcomia respectivelor bănci?

Și, în final, m-aș încumeta și la o a treia, una… moromețiană:

3. Dacă problema acelor bănci este că sunt prea mari ca să fie lăsate să dea faliment (și, indiferent de ce se întâmplă cu criza actuală, această problemă va rămâne), iar guvernele nu fac nimic pentru a remedia această situație, atunci nu ar fi mai bine ca noi, în loc să plătim pentru greșelile lor (acum și pururea), să le ajutăm să se mai… micșoreze? Dacă, pur și simplu, oamenii și-ar retrage (fiecare când poate) banii din acele bănci, ca gest de responsabilitate civică…?

Vă las să răspundeți singuri la aceste întrebări…

NB Cand am scris acest articol, nu vazusem inca documentarul “Inside Job”. Acest documentar a castigat (in mod cu totul surprinzator) Oscarul de anul acesta. Il recomand cu multa caldura, este un documentar serios si foarte la obiect despre criza financiara. Urmarindu-l, mi s-au confirmat (daca mai era nevoie) ideile care au stat la baza articolulului de mai sus. Insa, odata cu acestea, din pacate, mi s-au confirmat si altele, mult mai sumbre…

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web