Dupa 20 de ani – umbra lui Ceausescu la Teheran

Intre 18 si 20 decembrie 1989, dupa izbucnirea revoltei de la Timisoara din 16-17 si inaintea celei de la Bucuresti si din alte orase din 21-22, Nicolae Ceausescu a gasit timp pentru o vizita oficiala peste hotare – la Teheran, in Iran. Avea sa fie ultima din lungul sau palmares. In momentul in care s-a imbarcat in avionul prezidential pentru intoarcerea in tara, ii mai ramasese mai putin de o saptamana pana la sfarsitul in fata unui pluton de executie, in ziua de Craciun.

In diferite perioade am urmarit cu interes situatia din Iran, de exemplu in 1999, cand revoltele studentesti impotriva ofensivei aripii conservatoare a regimului au fost inabusite in sange. Atunci nici un politician iranian – nici macar presedintele in functie, reformistul Khatami – nu si-au asumat pana la capat o pozitie de sprijin al studentilor reprimati cu brutalitate. Atasamentul lor fata de fundamentele regimului Republicii Islamice a fost mai puternic decat dorinta de a-l reforma.

Ce se intampla de o luna incoace, de cand alegerile prezidentiale iraniene – oricum strict controlate, cu peste 90% din potentialii candidati fiind respinsi din start de Consiliul Gardienilor Revolutiei – au fost dupa toate aparentele fraudate de regim, pare a fi fundamental diferit. Pentru prima data de la instaurarea regimului in 1979, exista o fractura clara in interiorul establishmentului. In ciuda tuturor presiunilor, doi candidati ai ultimelor alegeri, Mir Hossein Mousavi si Mehdi Karroubi, refuza pana in prezent sa recunoasca validitatea rezultatelor anuntate oficial de regim (Mousavi se considera castigator al alegerilor). Doi fosti presedinti, Mohammad Khatami si Ali Akbar Hashemi Rafsanjani – ultimul fiind chiar presedintele Adunarii Expertilor, organul care il desemneaza si il poate demite pe Liderul Suprem al Iranului – sustin demersul lui Mousavi. Iar protestele populare au infruntat blocada informationala si represiunea dura a regimului atat in strada, in mod repetat, cat si de pe acoperisurile cladirilor in fiecare noapte, cand in Teheran si alte orase rasuna strigatele “Allah Akbar!” si “Moarte dictatorului!”. Curajul extraordinar al protestatarilor iranieni impresioneaza.

Dincolo de multele diferente – de exemplu in Romania comunista o revolutie in nici un caz nu ar fi putut porni de la alegeri, care isi pierdusera demult orice continut – exista cateva surprinzatoare asemanari intre Romania 1989 si Iran 2009 – mai ales in felul in care regimul raspunde contestarii.

In primul rand, blocada informationala incercata de regim. Arestarea sau expulzarea de ziaristi, inchiderea unor ziare, cenzura media, restrictionarea si intreruperea accesului internet, intreruperea serviciilor de text messaging si chiar telefonie celulara in zonele urbane afectate de proteste, confiscarea si distrugerea antenelor de satelit ale populatiei sunt masuri tipice ale unui regim sub asediu, care isi bazeaza supravietuirea pe ascunderea sau manipularea informatiei.

In al doilea rand, blamarea “agenturilor straine” pentru tulburarile interne aminteste de reactia regimului ceausist in 1989. Actuala Administratie americana a fost foarte precauta in luarile de pozitie, intelegand ca exprimarea de sprijin pentru protestatari ar echivala cu un cadou facut regimului Khamenei-Ahmadinejad. Asa ca regimul si-a indreptat tirul spre Marea Britanie, organizand demonstratii “spontane” in fata ambasadei britanice din Teheran, arestand angajati iranieni ai ambasadei, hartuind ziaristii BBC si chiar acuzand pe unul dintre ei ca ar fi organizat asasinarea tinerei Neda, devenita o icoana a revoltei.

Nu in ultimul rand, apartitia in prim-plan a fiului Liderului Suprem aminteste oarecum de ascensiunea lui Nicu Ceausescu in ierarhia regimului. Mojtaba Khamenei, fiul ayatolahului Sayyid Ali Khamenei, Liderul Suprem al Republicii Islamice, se afla la comanda reprimarii demonstratiilor de catre temutele militii basij si este considerat de multi analisti ca fiind eminenta cenusie a fraudarii alegerilor. Mai mult, exista semnale credibile ca Ali Khamenei, care implineste 70 de ani pe

15 iulie, manevreaza de mai mult timp pentru a-l instaura pe Mojtaba ca succesor la conducerea statului. Referintele la Khamenei ca fiind “Ali al zilelor noastre” (Ali este imamul siit care l-a lasat succesor pe fiul sau Hassan) s-au inmultit in ultima vreme in media oficiale. In timpul recentelor demonstratii de la Teheran, protestatarii au scandat ca Mojtaba nu va trai sa ajunga Lider Suprem.

In fine, o alta asemanare, oarecum exotica, consta in zvonurile despre “teroristii arabi”. Printre demonstrantii de la Teheran s-a spus ca in randul fortelor de represiune s-ar fi aflat membri ai militiilor palestiniene Hamas (vezi de exemplu aici), care nici nu intelegeau farsi, limba iranienilor. Ca si in cazul “teroristilor arabi” din Decembrie 1989 in Bucuresti, prezenta Hamas de partea represiunii la Teheran nu a putut fi confirmata deocamdata.

Paralele cu 1989 nu puteau sa treaca neobservate. Unii comentatori si-au pus intrebarea daca in Iran se va realiza scenariul pietei Venceslas (“revolutia de catifea” din Cehoslovacia), sau al pietei Tienanmen (reprimarea sangeroasa a demonstratiilor studentesti de la Beijing, in iunie 1989). Cinstit vorbind insa, exista prea multe diferente intre revolutia anti-comunista din Europa de Est in 1989 si actualele evenimente din Iran pentru a putea face analogii de substanta. Istoria nu este o stiinta exacta, iar fenomenele istorice nu pot fi reproduse cu usurinta unor experiente de fizica.

Si totusi, daca exista un sens al istoriei, regimul islamic de la Teheran se afla in acest moment pe muchie de cutit.

Sistemul de stat al Republicii Islamice se bazeaza pe doctrina Velayat Faqih (promovata de ayatolahul Ruhollah Khomeini, parintele revolutiei care l-a inlaturat pe Sah in 1979), care atribuie conducerea suprema a statului unui lider spiritual. Fundamentele teologice ale Velayat Faqih sunt discutabile si sunt departe de a face unanimitatea in lumea islamului siit – controversa chiar a provocat o mica schisma interna. Probabil cel mai important lider siit in viata, marele ayatolah Ali Sistani, liderul spiritual al siitilor din Irak (el insusi de origine iraniana) este un oponent al Velayat Faqih si s-a marginit la un rol discret, desi important, in afirmarea comunitatii si’a (care are majoritatea relativa in Irak, dar a fost reprimata de regimul lui Saddam) si tranzitia democratica a Irakului dupa invazia americana.

In ultimii 30 de ani, Iranul – o tara non-araba – a fost insa in masura sa-si construiasca o influenta regionala si o atractie importanta la nivel popular, nu doar la scara aripii siite a islamului, ci pentru o parte considerabila din lumea islamica. Velayat Faqih a functionat intr-un mod care a facut din Iran, desi o teocratie, probabil cea mai pluralista societate islamica si, intr-un sens strict limitat al cuvantului, “democratica”. Functionarea sistemului s-a bazat pe prezenta Liderului Suprem ca factor neutru de garantare a integritatii principiilor islamice in conducerea statului, stabilind parametrii generali ai institutiilor, dar fara a interfera direct in competitia politica (altfel decat prin cenzurarea candidatilor si doctrinelor considerate inacceptabile de catre regim).

Prin alinierea fara rezerve de partea candidatului Ahmadinejad,  fata de care si-a exprimat explicit preferinta si a carui victorie in alegeri a proclamat-o ca “decizie divina” intr-un moment cand in mod oficial tocmai erau examinate numeroasele contestatii ale opozitiei, Ali Khamenei a aruncat in aer pactul teologico-politic care se afla la baza regimului. In mod efectiv, el a distrus credibilitatea Velayat Faqih si se face vinovat in ochii multor partizani ai Republicii Islamice atat din punct de vedere teologic, cat si politic. Atractia sistemului iranian, acea “soft power” cladita in 30 de ani in randul lumii islamice, s-a naruit, iar “calea irakiana” intruchipata de Ali Sistani castiga teren.

Daca sistemul a fost distrus din interior chiar de Liderul Suprem, in schimb el ar mai putea fi salvat – oarecum contra-intuitiv – de catre opozantii grupati in jurul lui Mousavi. Intentia lor nu este de distrugere a sistemului, ci de prezervare a lui intr-o forma care sa ii restaureze principiile de baza, asortata cu reforme de deschidere graduala spre lumea din afara si pluralism intern. Victoria taberei reformiste ar fi, in logica teologico-politica pe care este construita Republica Islamica, ultima sansa de salvare a sistemului si a doctrinei Velayat Faqih. Mousavi pare a fi singurul in acest moment care ar putea canaliza pentru o vreme energia enorma si dorinta de schimbare ale noii generatii de iranieni intr-un mod care sa o pastreze in interiorul sistemului.

Si cu asta ajung la ideea finala a acestui eseu: energia si dorinta de schimbare ale celei mai mari parti a tinerei generatii de iranieni nu mai poate fi indiguita. Este posibil ca regimul actual sa reuseasca sa se mentina la putere inca o vreme, printr-un amestec de brutalitate si concesii calculate. Istoria uneori merge pe cai ocolite, dar este evident cand masa critica pentru schimbare este atinsa. Iar acest lucru s-a intamplat in Iran, si procesul este ireversibil. Din acest punct de vedere, desi afirmatia poate parea ciudata, o victorie a reformistilor in acest moment ar prelungi, nu ar scurta, agonia sistemului.

Considerati urmatoarele:

- Piramida demografica a Iranului este cu totul neobisnuita: un sfert din populatie are mai putin de 15 ani, aproape jumatate din populatie are pana in 25 de ani. Majoritatea iranienilor nu erau nascuti in 1979, cand a avut loc revolutia islamica condusa de ayatolahul Khomeini. Cat timp va mai fi posibil pentru gerontocratia din fruntea statului sa-si pastreze pozitia intransigenta? Legile biologice sunt mai rigide decat ciclurile istoriei.

- Exista o mare deosebire intre Iran si alte tari islamice in privinta educatiei si accesului tinerilor la informatie si tehnologie. O serie de rapoarte ale ONU privind dezvoltarea umana in tarile arabe au aratat in ultimul deceniu ca acele tari se confrunta cu serioase ramaneri in urma in educatie, inovatie, tehnologie. Ceea ce duce intre altele la incultura politica, apatie sau, mai grav, deriva extremista. Nu este cazul Iranului, o “natiune de bloggeri” cu accentuat simt civic si solidaritate de generatie. Ca raspuns la blocada informationala a guvernului, tinerii iranieni au pus la lucru twitter si facebook, au folosit proxy servers pentru a accesa internetul, au fimat ce se intampla in strada cu telefoanele mobile si au reusit sa trimita spre exterior un flux consistent de imagini pe care guvernul ar fi vrut sa le suprime.

- O alta trasatura comuna a multor societati islamice, in special arabe, analizata pe larg in rapoartele mentionate, este pozitia inferioara in societate a femeilor. Ceea ce rezulta in sub-utilizarea grava a potentialului unei jumatati din populatie si, in consecinta, o auto-limitare a dezvoltarii. Privind demonstratiile de la Teheran, sare in ochi prezenta masiva a femeilor si fetelor tinere printre protestatari. O studenta, Neda, ucisa de basij in timpul manifestatiilor, a devenit un simbol. In multe situatii de lupte de strada cu trupele de soc ale regimului, femeile au dovedit un curaj uimitor si au mobilizat multimea. In acele proteste se aude nu doar vocea unei generatii care isi doreste un altfel de viitor, dar si vocea mult timp reprimata a jumatatii feminine a populatiei.

- Tinerii au investit enorme sperante in aceste alegeri, iar victoria candidatului lor a parut sigura. Pentru o ilustrare a atmosferei din Iran inainte de aceste alegeri, aruncati o privire aici sau aici – veti intelege care era dinamica situatiei in pragul alegerilor. Unde ati vazut ultima data o astfel de participare masiva si entuziasta a tinerilor la procesul electoral? (Mie imi aminteste oarecum de alegerea lui Jacques Chirac in Franta in 1995 si de alegerea lui Barack Obama in SUA anul trecut; dar in Franta si SUA alegerile sunt libere, amintiti-va ca in Iran pot candida numai cei – foarte putini – aprobati de regim si ca avem de-a face totusi cu o teocratie). Energia participarii la un proces electoral restrictionat din start este o masura a enormei dorinte de schimbare la nivelul segmentului celui mai dinamic al populatiei. Dar si o mana intinsa sistemului de catre o generatie care isi cauta locul in lume, pentru ca alegerile sunt un proces in interiorul sistemului.

- Anuntul rezultatelor oficiale (victorie la scor astronomic pentru Ahmadinejad) a fost socant pentru sustinatorii candidatilor reformisti Mousavi si Karroubi. Nu doar o infrangere, ci manifestarea unui dispret flagrant al sistemului fata de participarea lor de buna credinta, in interiorul regulilor. Un furt pe fata al alegerilor, nici macar subtil: rezultatele oficiale au fost anuntate la nici doua ore de la inchiderea urnelor, fiind fizic imposibil ca voturile sa fie numarate in acel interval; conform unor surse, Mousavi ar fi fost anuntat neoficial de autoritati in cursul zilei ca este pe cale de a castiga alegerile si i s-ar fi cerut sa pastreze calmul in randul propriilor suporteri pana la anuntul oficial; in rezultatele oficiale, candidatii opozitiei pierd chiar in fiefurile lor electorale, iar Mousavi, etnic azer, chiar in randul comunitatii azere. Iar aceasta impresie – de sfidare si bataie de joc – a fost intarita de sustinerea fatisa a lui Khamenei pentru Ahmadinejad, in totala violare a rolului de arbitru neutru al Liderului Suprem. De aceea prima reactie a tinerilor a fost de mandrie ranita, iar sloganul omniprezent in primele zile de proteste a fost “dati-ne votul inapoi”.

Aceste sloganuri – “unde este votul meu?” sau “dati-ne votul inapoi” - au fost in general interpretate ca ramanand in domeniul contestarii alegerilor, deci in interiorul sistemului. Dupa parerea mea, ele insa reprezinta cu totul altceva – semnul retragerii mainii intinse de tineri sistemului prin participarea lor in procesul electoral conform regulilor stabilite de autoritati. Realizarea ca sansa data sistemului de a integra energia lor nu a fost folosita, iar autoritatile au calcat in picioare propriile reguli. Votul “inapoi” inseamna dupa parerea mea sfarsitul rabdarii unei generatii cu sistemul actual. Adevaratul mesaj este de dezangajare si mutare a protestului in afara sistemului si impotriva sistemului. De altfel, in zilele urmatoare sloganurile legate de vot au fost inlocuite de altele, mult mai radicale –  “Moarte dictatorului”, “Moarte lui Khamenei” (spargerea unui tabu, de neimaginat cu o luna in urma).

De aceea, contrar parerii comune, cred ca supravietuirea regimului Republicii Islamice mai are o sansa nu prin victoria aripii dure Khamenei-Ahmadinejad, ci numai printr-o eventuala victorie a aripii reformiste, coagulata in jurul candidatului Mousavi. Mousavi, ca si Karroubi, Khatami, Rafsanjani sunt insideri ai regimului si nu doresc distrugerea lui. Lupta contestatarilor din interiorul establishmentului impotriva aripii dure a lui Ahmadinejad (la care din motive obscure s-a raliat Liderul Suprem Khamenei) este de fapt o lupta pentru salvarea sistemului prin reconcilierea lui cu o societate in schimbare profunda.

Daca Ahmadinejad ramane castigator, sistemul va fi ratat probabil ultima sansa de a integra generatia post-1979. Chiar daca isi va mentine aparenta de stabilitate inca o vreme, in mod esential Republica Islamica va fi un capitol istoric incheiat – ea nu va face parte din viitorul tinerilor de acum, nu va fi cadrul politic in care ei isi vor duce viata ca adulti.

In Romania, s-a spus ca generatia “decreteilor” (cei nascuti la sfarsitul anilor 1960, dupa faimosul decret al lui Ceausescu de stimulare a natalitatii) a fost cea care a daramat comunismul. Daca Republica Islamica nu va gasi o modalitate de acomodare cu jumatatea din populatie care are sub 25 de ani, “copii revolutiei” vor fi peste nu mult timp chiar cei care vor inlatura sistemul.

Drumul pe care Iranul va merge dupa aceea ramane o chestiune deschisa. Dar privind la acei tineri care in fata represiunii brutale isi canta revolta solidara in strada, simt ca drumul lor nu va fi divergent de al nostru.

Similare:

• Anti-anti-coruptie: despre Monica Macovei
• Bangkok – Podgorica
• “Da-o-n ma-sa de guvernare!”
• Razboiul si telenovela
• Neoliberalismul : 10 erori fundamentale care ne-au costat viitorul

Altele publicate in: Actualitate, Politica, Repere, Societate

Altele publicate de Rational Idealist