Dependenta de audiovizual

Postat de: - 18/10/2015, 17:29 0 comentarii, 72 vizualizari

screensEste știut că nimic nu e mai sigur și mai profitabil, din punct de vedere comercial, decât un produs față de care oamenii manifestă dependență. La extrem, drogurile sunt afacerea cea mai profitabilă: cei care sunt dependenți sunt dispuși să plătească orice, și ca rezultat drogurile se pot vinde cu prețuri exorbitante. Cu cât e mai adâncă dependența pe care o pot crea, cu atât e mai mare profitul pe care îl poți obține. Și, evident, cu cât e mai la îndemână mijlocul de creare a dependenței (prin gust, miros, injectare în sânge) cu atât mai ușor se poate crea dependența. Într-o măsură mai mică, țigările, alcoolul, anumite medicamente sau chiar alimente pot crea și ele, în grade diferite, dependență. Din punct de vedere strict comercial, atingerea unei forme de atașament față de un produs este idealul oricărei strategii de marketing, iar dependența este pur și simplu maximul fidelității posibile față de acel produs.

În industria audiovizualului, după cum își propune să arate acest articol, dependența se creează în principal prin trei factori: luminozitatea suportului (dependența de ecran), vulgaritatea conținutului (dependența de stimulii sexuali) și violența conținutului (dependența de adrenalină).

 

Dependența de ecran

O industrie precum cea a audiovizualului nu are la îndemână nici gustul, nici mirosul, nici senzațiile tactile, pentru a crea vreo formă de atașament. Are însă la îndemână imaginea. Și nu oricum. Este vorba de imagini pe ecrane luminoase. Or, după cum s-a dovedit, ecranele luminoase favorizează secreția de dopamină, responsabilă pentru transmiterea la creier a senzației de plăcere, iar acest efect are potențial adictiv. Cu alte cuvinte, oamenii resimt, uitându-se la televizor sau la filme la cinema, o doză de plăcere legată de prezența ecranului luminos, de care în mod normal nu sunt conștienți, dar care îi face să caute din nou aceeași plăcere și, în timp, poate crea o anumită dependență (mai multe detalii puteți citi de pildă aici).

Probabil că succesul televiziunii și cinematografului se datorează, fie chiar și în mică parte, unui asemenea efect. Însă, ulterior, pe același segment al dependenței de ecranele luminoase, au intervenit computerele, și apoi telefoanele mobile. Poate că nu întâmplător, audiovizualul a început să se bazeze atunci din ce în ce mai puțin pe simplul efect de ecran luminos, și din ce în ce mai mult pe conținutul imaginilor emise.

Dincolo de simpla plăcere pe care o creează luminozitatea, imaginile (mai ales dacă sunt însoțite și de sunet) pot genera efecte cu potențial adictiv prin două căi principale: excitarea sexuală și stimularea de adrenalină. Acestea sunt mine de aur pentru marketing.

 

Dependența de stimulii sexuali

Oricine poate observa, numai comparând, de pildă, filmele sau clipurile publicitare ale anilor ’60 cu cele contemporane, multiplicarea stimulilor vizuali cu tentă sexuală. Este chiar suficient să comparăm clipurile muzicale ale anilor ’80 cu cele de acum: ținutele vestimentare sunt mai provocatoare, iar mișcările de dans simulează aproape explicit actul sexual. Ne putem întreba până la ce nivel o asemenea tendință reflectă o evoluție generală în societate. Era oare generația anilor ’70 mai puțin liberală în moravuri (să ne amintim doar de generația hippie!) decât generațiile prezentului? Ar fi greu de crezut. Iar partea care nu poate fi corelată cu tendințele generale în societate devine susceptibilă de corelații cu fenomene mai puțin naturale, și anume cu evoluțiile din marketing. Este dovedit că excitația sexuală crește receptivitatea (inclusiv la mesajele publicitare de orice gen) prin capacitatea de distragere a atenției și astfel blocarea eventualelor contra-argumente pe care individul  le-ar fi activat într-un context rațional. Altfel spus, o reclamă unde stimulii sexuali sunt plauzibili și dozați corespunzător (supradoza nu ajută) face produsul să se vândă mai bine. Același lucru este valabil, de pildă, și în cazul filmelor cu scene picante (să ne gândim doar la succesul filmului Fifty Shades of Grey). În același timp, individul expus în mod gradat la stimuli de acest gen va dezvolta dependență de ei la un moment dat, în mod similar cu dependența creată de droguri.

 

Dependența de adrenalină

Adrenalina este și ea susceptibilă de adicție. Oamenii care sunt obișnuiți să fie mereu în tensiune, încordați, cu simțurile ascuțite la maxim, care trăiesc cu impresia că se află mereu în luptă, se simt neliniștiți și plictisiți de îndată ce contextul de pericol dispare. Filmul The Hurt Locker a redat extrem de bine acest tip de dependență. Cei care dobândesc un anumit grad de dependență de adrenalină ajung chiar să caute pericolul, să nu mai poată trăi fără el. Însă în zilele noastre, mai ales în societățile avansate, nu avem prea des prilejul să ne confruntăm cu situații de pericol. Dintr-un punct de vedere exclusiv axat pe marketing, pentru a crește adrenalina ar fi nevoie fie de simularea (în imaginar) a unor situații de pericol, fie de crearea unei false senzații de pericol cu privire la anumite situații reale.

În lumea imaginarului, simularea foarte convingătoare a unor varii situații de pericol este ceea ce fac jocurile video și, într-o mai mică măsură, filmele. Tocmai de aceea, dependența de jocurile video este un fenomen real, incontestabil. Similar, o oarece dependență se poate manifesta și în raport cu filmele, în special cele de acțiune. Și aici observăm o doză crescută de adrenalină: scenele de luptă se multiplică, acțiunea se precipită, ritmul e mult mai intens față de filmele care se făceau acum 50 de ani sau chiar mai recent. Progresul tehnologic, care permite mai multe efecte speciale, explică doar parțial această tendință. Și în anii ’50, cu efectele de atunci, s-ar fi putut face filme cu lupte sau urmări de mașini interminabile, însă acestea nu ocupau nici pe departe ponderea pe care o ocupă acum în timpul total al filmelor.

Cel mai bine se observă acest lucru atunci când comparăm versiuni ale aceluiași film, realizate în perioade diferite. O experiență pe care o poate face oricine este să compare Planeta Maimuțelor din 1968 (cu Charton Heston) cu versiunea modernă. Diferența este șocant de mare. În versiunea din ’68, suspansul este clădit pe tensiunea dintre condiția umană și cea a maimuței (are loc chiar un proces în care maimuțele examinează dacă omul poate fi numit o ființă inteligentă!), în timp ce versiunea modernă se bazează aproape exclusiv pe scenele de acțiune. Ponderea efectelor speciale este un rezultat al acestei viziuni regizorale, și nu o cauză a ei.

În lumea reală, falsa senzație de pericol o creează, din păcate, mass-media, prin știri și prin dezbaterile asociate acestora.

Pentru a fi transmisă la televizor, o știre ar trebui în mod normal să îndeplinească două condiții fundamentale: să fie factuală (să se refere la un fenomen obiectiv, la un eveniment, la un fapt) și să fie de interes general. Din acest punct de vedere, o părere sau declarație a unui politician sau a unei vedete nu constituie o știre, pentru că nu reprezintă un fapt, iar o știre despre un accident minor nu își merită nici ea numele, pentru că nu este de interes general, ci privește doar o anumită familie sau localitate. Oricine poate observa cât de puține din așa-zisele știri prezentate în mass-media îndeplinesc ambele condiții descrise mai sus. Deși astfel de “știri” nu au la modul obiectiv un conținut informațional, ele au totuși o mare greutate emoțională: astfel, faptul de a fi sau nu informat cu privire la “știrea” respectivă nu are absolut niciun impact asupra vieții privitorului, dar îi creează emoții (de obicei, neliniște, teamă sau tristețe) aproape la fel ca și când i s-ar fi întâmplat lui personal. Din acest punct de vedere, ceea ce numim astăzi știri țin mult mai mult de divertisment (entertainment) decât de funcția informativă.

Pentru a ilustra acest lucru, am să dau ca exemplu un experiment pe care l-am făcut în mod nepremeditat, când am citit întâmplător într-o listă cu titluri din mass-media o știre despre o catastrofă naturală care se întâmplase pe un alt continent. Era vorba de un cutremur care avusese loc în Chile, iar știrea era proaspătă (nu avuseseră timp să trimită reporteri pe teren): se precizau doar ora cutremurului, magnitudinea, regiunea afectată, riscul de tsunami și alte informații asemenea. Seara, când m-am uitat la știri, nu am aflat nicio informație în plus, însă a trebuit să asist la o sumedenie de imagini și interviuri cu oameni rămași fără locuință sau răniți. Singurele “informații” în plus care mi se ofereau erau, în fond, despre soarta lui X, familia lui Y, casa lui Z, etc. Desigur, reportajele de la fața locului au un mare potențial de utilitate pentru a înțelege mai bine situația, însă rareori ele se fac cu respectarea unor criterii de neutralitate și obiectivitate (de pildă, consultarea tuturor părților dintr-un conflict, echilibru între argumentele pro sau contra, echilibru între cazurile de eșec și cele de succes prezentate, etc.) ; de cele mai multe ori, se « vânează » pur și simplu tot ce are potențialul de a șoca.

Ar fi naiv să ne imaginăm că, atunci când ne transmite atât de multe non-știri, atâtea informații irelevante, mass-media face acest lucru în mod întâmplător. Nu putem vorbi de ceva întâmplător pentru că suntem în fața unui fenomen care nu apare sporadic, ci a devenit regulă, și se repetă cu intesitate crescândă. S-a vorbit mult despre așa-numita violență gratuită din mass-media, dar faptul de a o condamna nu rezolvă nimic atâta vreme cât nu înțelegem mecanismele care o declanșează. Această violență nu este deloc gratuită, și în mod evident nu este deloc întâmplătoare. Ea este un factor de stimulare facilă a unui anumit fel de dependență, foarte profitabilă din punct de vedere comercial.

Este de ajuns să comparăm știrile, să zicem, din anii ’60, cu cele de acum, mai ales prin prisma ponderii imaginilor cu conținut ridicat de violență (ca, de pildă, imagini cu copii răniți sau morți). Este o comparație pe care o poate face oricine. A devenit societatea noastră mai violentă decât era atunci? S-au înmulțit proporțional războaiele, tâlhăriile, crimele, etc.? Greu de argumentat. Mai degrabă, am devenit pur și simplu mai mari consumatori de violență.

 

Corolar : Dependența alterează gândirea… și nu numai

Partea cea mai perversă a tuturor acestor mecanisme care creează adicție este felul în care ele ne modifică gândirea. Este știut că toți cei care manifestă o anumită adicție își creează mereu pretexte și scuze pentru a perpetua dependența. Oricine a cunoscut fumători, oameni dependenți de alcool sau de droguri, indivizi pasionați de sporturi extreme etc. a avut ocazia să observe impresionantul arsenal de “argumente” pe care aceștia sunt în stare să îl activeze pentru a-și apăra dependența (în același timp, pentru a-și demonstra lor înșile că nu fac un lucru rău dacă aleg să continue). La cel mai mic efort de gândire critică, evident, aceste argumente se dovedesc imediat viciate, nefondate, ilogice, etc. Insă orice încercare de discuție rațională cu astfel de oameni eșuează inevitabil, pentru că argumentele lor nu țin de sfera raționalului. Mintea lor este sub comanda unui fenomen adictiv care a scăpat de mult de sub controlul rațiunii și se manifestă ca o entitate autonomă, ca un « alter-ego » deformat, al cărei unic scop este să impună satisfacerea dependenței cu orice preț.

Desigur, e ușor să-i arătăm cu degetul pe alcoolici sau pe drogați, însă e mult mai greu să admitem fenomenul printre cei care petrec multe ore la televizor, la filme sau cu jocurile de computer. De ce ? Pentru că, spre deosebire de fumat sau alcool, dependența de audiovizual ne afectează aproape pe toți. Iar dacă ne afectează, înseamnă și că ne modifică, cel puțin până la un punct, gândirea.

Nu e greu să observăm, de pildă, felul în care un anumit nivel de dependență de adrenalină îi determină pe oameni să caute, inconștient, aceleași senzații dătătoare de neliniște și tensiune – în știri, filme sau jocuri. Cei care au fost îndelung expuși la știri violente și informații care induc teama de viitor, ajung să caute instinctiv același gen de informații, chiar dacă li se demonstrează că ele sunt nefondate. Am observat acest lucru cu privire la fiecare din crizele recente (conflictul din Ucraina, datoria Greciei, războiul din Siria), și nu e greu de observat așă ceva, fiindcă mass-media ne ține deja în stare de permanentă altertă, servindu-ne o criză după alta. Degeaba încerci să le explici oamenilor că nu orice criză înseamnă că va începe cel de-al treilea război mondial mâine, degeaba le prezinți argumente logice cum că țara lor, și ei personal, nu sunt în pericol, și în final degeaba le explici că nu ajută pe nimeni să se lamenteze în avans la tot soiul de scenarii apocaliptice (fenomenul drobului de sare). Rațional, îți dau uneori dreptate, dar în secunda următoare comportamentul lor dovedește contrariul : deschid televizorul la știri sau dezbateri pe tema crizei momentului și petrec astfel ore întregi (sub nicio formă nu ar schimba canalul sau închide televizorul, și sub nicio formă nu ar alege să facă altceva, de pildă o plimbare în parc), iar a doua zi îți trimit linkuri de la tot felul de articole și eseuri panicarde scrise de tot soiul de anonimi dubioși (ale căror bloguri obscure, de altfel, nu le-ai găsi pe Google decât după ore de căutări), pe post de demonstrație că temerile lor sunt fondate. La fel ca dependenții de orice alt fel de drog, ei acționează în virtutea unei gândiri modificate: caută și iau în considerare doar argumentele care le validează temerile, pentru că acestea le autorizează recursul la sursa de adrenalină. Uneori, chiar și după ce criza s-a « răcit », tot îi vezi căutând cu înfrigurare știri sau păreri despre o iminentă amenințare. Unii parcă aproape și-ar dori un război, o catastrofă, o apocalipsă (în mod inconștient, desigur), ca justificare supremă pentru a-și menține adrenalina la niveluri ridicate. Poate părea exagerat, dar să nu uităm : este vorba de un mecanism de care nu suntem conștienți, și al cărui efect este de a-i face pe oameni să caute pericolul (real sau imaginar) « cu lumânarea ».

Pe lângă efectele în plan psihologic, există din păcate și efecte concrete în plan fizic. S-a demonstrat, de pildă, că timpul excesiv petrecut în fața ecranelor dăunează creierului, ducând la diminuarea masei de materie cenușie, la deterioarea proceselor cognitive, probleme de concentrare și atenție, etc. La fel, expunerea constantă la emoțiile negative cultivate prin audiovizual ridică nivelul de stress în mod artificial – iar stressul dăunează sănătății în multiple feluri. De pildă, diverse studii au demonstrat existența unei legături dintre stress și cancer, iar mai nou s-a demonstrat că stresul determină proliferarea celulelor canceroase în organism, prin acțiunea unei anumite gene care se activează la stress. Când se gândesc la stres, mulți își închipuie că numai un eveniment nefericit sau o situație traumatizantă ar fi în stare să declanșeze o boală gravă. Puțini s-ar gândi că stresul cotidian, indus prin tot felul de mijloace aparent nevinovate, poate uneori acționa la fel de eficient ca « picătura chinezească »…

 

In loc de concluzie

Nu trebuie să uităm că dependența nu este un fenomen static. Ceea ce o face periculoasă este tocmai mecanismul ei inerent de tip spirală: prin acțiunea repetată a stimulilor, pragul percepției se modifică, și este nevoie de o stimulare mai intensă pentru a produce în continuare aceleași senzații. Și tot așa. Dependența nu este posibilă fără un consum în creștere. 

Din această perspectivă, vulgaritatea și violența în producțiile audiovizuale nu sunt un eveniment izolat, ci un fenoment în plină expansiune. Deja, nimeni nu mai e imun la astfel de influențe. E de ajuns să socotim, ca tendință, câte filme vedem pe saptămână (și câte simțim nevoia să vedem), cât de des alegem filme de acțiune în detrimentul unora mai puțin palpitante, cât timp petrecem uitându-ne la știri și dezbateri în legătură cu unul și același eveniment…nu mai vorbim de timpul petrecut pe calculatoare sau telefoane mobile pentru vizionarea aceluiași tip de conținut.

La fel cum nici drogurile nu sunt absolut necesare pentru ca un individ să se simtă bine, nici producțiile audiovizuale nu sunt absolut necesare – nici pentru a fi informat, nici pentru a te distra. Pentru a ne elibera de dependențe nedorite, soluția e foarte simplă și se prezintă de obicei sub forma unui buton, real sau virtual, pe care scrie “shut down”, “power off”, “log out”, sau pur și simplu “ignore”. Însă, ca și în exemplul drogurilor de la care am pornit, o astfel de mișcare se poate dovedi la mulți greu de executat. Astfel de oameni sunt de cele mai multe ori tentați să nege orice fel de dependență, sau se mulțumesc să dea vina pe “maleficele corporații”, pe mafia, pe societate etc., în timp ce continuă să își alimenteze dependența. Mai mult decât atât, prin propriul lor exemplu ei își educă implicit progeniturile în același spirit, ignorând faptul că orice fel de dependență instalată la o vârstă fragedă poate avea consecințe grave asupra dezvoltării mentale și emoționale a copiilor. Și, cum se zice, nimeni nu oprește muzica atâta vreme cât toată lumea dansează.

Din păcate, nu există niciun buton pe care să scrie “trăiește responsabil în viața ta, nu într-a altora sau într-una imaginară”.

 

 

 

 

 

 

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web