Cum se pierde o revolutie

Postat de: - 03/03/2012, 10:34 0 comentarii, 128 vizualizari

(aviz amatorilor)

Când tinerii tunisieni au aprins scânteia revoltei, era greu de crezut că ar fi avut vreo șansă. La început, au fost mișcări izolate, determinate de reacția la tragicul gest al unui tânăr, Mohammed Bouazizi, pe care disperarea îl impinsese să-și dea foc în piața publică. Treptat, tot mai multe segmente de populație s-au alăturat manifestanților. Focul revoltei s-a existins apoi către Egipt, pentru a acapara în final aproape toată regiunea. Piața Tahrir, în Egipt, a devenit un simbol al tinerilor din lumea întreagă. Lideri care păreau eterni, precum Ghadafi, au dispărut de pe scenă. Iar Orientul Mijloc nici pe departe nu a încetat să fiarbă.

S-au făcut multe paralele între primăvara arabă și momentul 1989 al Europei de Est. Majoritatea dintre ele sunt justificate, fără îndoială. Numai că, în mod surprinzător pentru mulți, valurile de revoltă nu s-au spart la periferia lumii occidentale, ci au răbufnit chiar în inima acesteia: în SUA, prin mișcarea Occupy Wall Street, iar în Europa prin protestele repetate ale „Indignaților”, din Grecia și Spania până în Bulgaria și România. Multă lume le privește ca pe niște evenimente separate, fără legătură între ele. Toate aceste mișcări de protest au însă enorm de multe în comun, după cum am să explic în continuare. Ceea ce înseamnă că, în egală măsură, le unește și riscul de a repeta aceleași greșeli.

Din acest punct de vedere, ar fi poate util să privim la primăvara arabă ca la un exemplu, ca la o lecție, dacă nu chiar ca la un avertisment timpuriu pentru actualele mișcări de protest din SUA și Europa. Fiind o lecție vie, care se desfășoară sub ochii noștri, ne va fi poate mai ușor să o înțelegem decât pe cea, din păcate deja îngropată în uitare, a Europei de Est în 1989.

E o lecție simplă, care pornește de la o serie de principii elementare (oricare din tinerii protestatari ar avea de o mie de ori inteligența necesară ca să le înțeleagă). Și totuși, indiferent cât de simplu sună și cât de ușor de aplicat pare, niciunul din aceste principii nu a fost respectat, după cum voi arăta în continuare.

Mai mult decât atât, în Tunisia și Egipt vedem deja care a fost rezultatul primului vot democratic de după proteste: la putere au ajuns islamiștii. Și au ajuns pe merit. Alegerile nu au fost (cel puțin, nu semnificativ) fraudate. La prima vedere, pe indignații din SUA și Europa nu are cum să-i pândească un asemenea pericol, iar situațiile par greu comparabile. Însă, dincolo de aparențe și de detalii, în virtutea principiilor elementare menționate mai sus, vom vedea că asemănări sunt destule.

1. Nu e de ajuns să dărâmi, mai trebuie și să propui ceva în loc.


Revoluțiile din Tunisia și Egipt au fost pornite de elite – de studenți, de tineri, de intelighenția. Islamiștii au participat doar în mod sporadic, accidental, în calitate de cetățeni ca oricare alții, și nu în mod organizat, după cum au și recunoscut. S-au lăsat și ei pe val, ca tot restul populației. S-a întâmplat însă un lucru complet neașteptat pentru mulți: dictatorul chiar a fost înlăturat. Ceea ce a dat naștere unei noi întrebări, la care majoritatea oamenilor nici nu se gândiseră atunci când ieșiseră în stradă: Iar acuma, ce facem? Ce vrem să se întâmple de acum încolo, mai exact? Pe cine ar fi bine să punem în loc și, mai ales, ce îi cerem să facă?

Cu tot entuziasmul și inteligența lor, tinerii nu au fost capabili să dea un răspuns public la aceste întrebări. Ei au pretins că nu au lideri, că nu au ideologii, și că refuză chiar să aibă așa ceva. Se poate presupune ușor că lipsa liderilor sau a unei ideologii le-a dăunat profund, într-un final. Eu, totuși, nu cred acest lucru. Cred că prezența unor lideri sau a unei ideologii ar fi fost consecințe secundare automate, dacă altceva, mult mai important, s-ar fi realizat.

Am înțeles acest lucru în momentul când am căutat să înțeleg următorul paradox: tinerii tunisieni și egipteni nu se simt reprezentați de islamiști și nu sunt de acord cu aceștia; în același timp, totuși, Islamul e parte integrantă din identitatea lor, și mulți dintre ei nu au nimic împotriva asocierii Islamului cu puterea.

Explicația, e de fapt, simplă. Acești tineri au ieșit în stradă cu speranța că țara lor va deveni o țară normală, democratică, liberă, cu lideri de care să nu le mai fie rușine. Iar una din sursele principale de revoltă a fost imoralitatea generalizată a regimurilor în putrefacție din aceste țări, și în particular corupția factorilor de decizie – chestiuni care evident nu se puteau rezolva doar prin înlăturarea dictatorilor. Acești tineri își doresc și cer în continuare, în primul rând, restabilirea ordinii morale. Asta își dorea, de fapt, întreaga populație. Printre mulți alții, asta își doreau, în felul lor, și islamiștii. Numai că, spre deosebire de toți ceilalți, atunci când a venit momentul alegerilor, islamiștii au avut de oferit un reper clar în această privință: cel religios.

Din acest punct de vedere, revoltele din Europa ar putea părea privilegiate, fiindcă aici nu pare să existe un astfel de răspuns clar, gata pregătit. Mă tem însă că, în realitate, situația nu e deloc mai bună: în Europa, nu mai avem o moralitate dictată de religie, dar în lipsă de altceva se conturează în mod curios o pseudo-moralitate de sorginte financiară, în forma austerității, care invadează progresiv mai toate aspectele vieții democratice, în numele principiului suprem al protecției creditorilor.

2. Nu e de ajuns să propui o alternativă, trebuie să o și comunici eficient.


Revoluționarii tunisieni și egipteni porniseră de la o așteptare corectă. Odată valorile și drepturile fundamentale așezate la locul lor, odată ordinea morală restabilită, odată înlăturată cangrena, organismul social s-ar fi refăcut de la sine – demnitatea, încrederea în viitor, patriotismul, spiritul întreprinzător, apetitul pentru inovare, toate acestea și-ar fi recăpătat și ele suflul. Tocmai de aceea, au fost atât de uniți în primele zile de revoltă, tineri și bătrâni, musulmani și creștini, seculariști și islamiști. Dacă numai ura împotriva dictatorului i-ar fi unit, nu cred că ar fi fost de ajuns. Nici pe români, în 1989, nu i-a unit doar dorința de a-l înlătura pe Ceaușescu, iar când scandau „libertate” nu se gândeau doar să plece dictatorul (ca dovadă, au continuat să strige „libertate” și după ce dictatorul a plecat…). Totul părea minunat în acele zile, și, ce e mai important, părea de ajuns.

Ìnsă, din păcate, numai elitele au capacitatea de a filosofa și de a jongla cu conceptele, în timp ce baza piramidei sociale gândește întotdeauna concret și binar. Orice mesaj care circulă de sus în jos trebuie conjugat până la nivelul de înțelegere al omului cel mai simplu (neparticipant la proteste, se înțelege), dacă nu chiar până la cel al subconștientului colectiv. Iar în toată această conjugare, ca într-un telefon fără fir care funcționează prost, s-a trecut, de pildă, de la „a fi liber” la „eu sunt liber”, „el trebuie să fie mai puțin liber”, „ei trebuie să fie liberi să aplice Sharia (legea coranică) în societate”, „noi vrem partide islamiste”, respectiv „votați și voi cu islamiștii”. După absolut același principiu, din Piața Universității 2012 se aude mai puțin „vrem democrație adevărată”, sau „să plece toți corupții”, și mult mai mult, în funcție de cine conjugă mesajul: „jos guvernul”, „trăiască opoziția” , „jos cutărescu”, „sus cutărică” (nu merită să dau nume).

În virtutea acestui mecanism, ne alegem doar cu mesajul final de la capătul telefonului fără fir. Oricât de distorsionat, oricât de limitat, el este singurul care atinge baza piramidei sociale, iar aceasta din urmă este cea care, majoritară fiind, determină rezultatul votului. Astfel, în loc să avem democrație sau libertate sau moralitate, ne alegem doar cu „republica democrată”, „partidul liberal” sau „liderul providențial”, care nu ne oferă, ci doar ne promit mai multă democrație și libertate și moralitate. Baza piramidei redă, practic, ecoul mesajului inițial – ceea ce înseamnă că, așa cum se întâmplă cu orice ecou, un mesaj neclar sau complicat nu are cum să fie redat în mod corect, inteligibil. În plus, ecoul, și nu mesajul de bază, este în final cel oficializat.

Mesajele abstracte, intelectuale, idealiste, nu trec dincolo de cercul elitelor. În schimb, câștigă cei care „traduc” aceste mesaje în cuvinte simple, în idei fixe, în lozinci ieftine dar populare. Astfel, tinerii care fac revoluțiile ajung principalii perdanți ai mișcărilor pe care le-au declanșat. Pe calea deschisă de ei, alții pătrund la putere.

Am în minte imaginea creată de cele povestite de un coleg despre o emisiune televizată la care fuseseră invitați atât reprezentanți ai tinerilor revoluționari, cât și ai partidelor islamiste. Tinerii veniseră în număr mare, unii întârziaseră, alții uitaseră să-și închidă telefoanele mobile, alții erau mai interesați de ce vor posta pe Facebook după emisiune, decât de discuția în sine. Unii erau religioși, alții aveau orientări liberale, alții promovau idei de stânga, unii vorbeau de Europa, alții de Turcia, alții de China. În mod vizibil, nu se consultaseră înainte de emisiune cu privire la ce vor spune sau care ar fi ideile cele mai importante de subliniat. În tot acest peisaj, islamiștii trimiseseră un singur reprezentant. Un tip de două ori mai în vârstă decât media celor prezenți, cu barbă, la costum, punctual și serios, care nu a avut decât două lucruri de spus: Islamul și Sharia. Nu e greu de presupus, în final, mesajul cui a trecut de sticla ecranului cu suficientă forță pentru a produce rezultate în urna de vot. Și nu mai e deloc de mirare de ce, în niște țări cu populație majoritar tânără, care altminteri se mândreau cu cosmopolitanismul lor în raport cu restul lumii arabe, la putere a ajuns o generație bătrână și anchilozată de islamiști, care nu ezită să facă rabat la idealurile revoluționarilor și care, în loc de „moralitate” sau „dreptate”, nu are de oferit decât „Islamul evului mediu” – singurul pe care e în stare să-l priceapă (și pe care îl explică eficient!). Nu mai sunt de mirare nici situații la prima vedere absurde, de tipul celei petrecute în Libia unde, după luni de zile de luptă acerbă și jertfe însângerate, prima decizie a noului guvern libian la preluarea puterii nu a fost legată de vreun ideal de libertate și democrație, ci a fost să permită din nou poligamia (în virtutea legii coranice).

Chiar dacă în final se va dovedi că noii lideri vor face treabă bună la putere, că au și „aripi tinere”, că promovează o abordare moderată etc., vreau să subliniez de la bun început că acest fapt nu ar schimba datele fundamentale privind rezultatul revoluției. Oricât de providențiali s-ar dovedi noii câștigători ai puterii, un lucru rămâne totuși cert: ei nici nu fac parte dintre cei care au făcut revoluția, nici nu promovează idealuri în numele cărora s-a făcut revoluția. Rezultatul final și indubitabil, ba pe deasupra și democratic, al mișcărilor de protest din Tunisia și Egipt, este acesta: cei care au făcut revoluția, împreună cu idealurile lor, nu sunt reprezentați la putere.

3. Nu e de ajuns să poți comunica mesajul; dacă nu-i dai o direcție, nu va ajunge la destinație.


Conjugarea mesajului, de care vorbeam mai înainte, de la vârful către baza piramidei, nu presupune atât o degradare, cât în primul rand o fragmentare, de la „eu și tu” la „noi da, ei nu”, de la „vrem libertate” la „pro” și „contra” unui partid sau ministru. Această divizare, în care se alunecă atât de ușor, este cea care slăbește întregul edificiu și îl face, în final, o pradă atât de ușoară pentru oricine vrea să preia controlul. Nu oamenii de rând sunt de vină că nu pricep, nici cine știe ce conspirații că se amestecă, ci (și) aceia care, în loc să-și concentreze eforturile și îndemnurile într-o direcție, se rispesc în variațiuni, dacă nu chiar în dispute, de dragul unor detalii prea puțin utile.

Dacă, în Tunisia și Egipt, tinerii s-ar fi reunit într-un singur partid, al celor care au făcut revoluția, ar fi câștigat fără drept de apel. Așa, s-au fărâmițat în zeci de mișcări, partide și programe, și au câștigat islamiștii. Ìn astfel de competiții, mă tem, nu câștigă nici cei mai cinstiți, nici cei mai devotați, nici cei mai inteligenți sau competenți. Câștigă cei mai riguroși, cei mai organizați, cei care au grijă ca eforturile lor să meargă în aceeași direcție. Desigur, în același timp, structurile unor partide precum cele islamiste sunt și foarte mult bazate pe autoritate, ceva ce nu are cum să funcționeze la organizațiile tinerilor. Dar nu cred că autoritatea este un ingredient necesar bunei organizării; cred că managementul prin rezultate poate fi la fel de bun. Cu alte cuvinte, nu cred că ar fi necesar (sau posibil, realist vorbind) ca toate curentele, aripile și organizațiile în care sunt risipiți tinerii să fie unite într-una singură, după cum nici toate paginile lor pe Facebook nu ar putea fi unite într-una singură. Cred însă că, doar cu puțină atenție și grijă, tinerii ar putea evita să nu se lase divizați, și implicit deturnați de la obiectivele lor de bază. Diversitatea este întotdeauna binevenită, însă fragmentarea și dezbinarea sunt cu totul altceva, și sunt de evitat.

Cei mai idealiști, cei mai curajoși, tinerii sunt, în toată povestea asta, și cei mai fraieri fiindcă se lasă atrași cu ușurință în declinări și dileme care, în fond, au prea puțin de-a face cu ceea ce i-a mânat pe ei în luptă. În afară de asta, unii își închipuie că sunt auziți și înțeleși, doar fiindcă strigă în piață și postează pe Facebook. Alții își imaginează că e la mintea cocoșului ce îi unește pe ei și de ce ies în stradă. Mesajul lor e, însă, ca un bilețel într-o sticlă aruncată în mare: plutește în derivă, și n-are cum să fie citit de la distanță. Nu mai spun că poate fi confiscat de cine nu trebuie!

Dovada cea mai clară a eșecului în comunicare și mobilizare e că, în momentul de față, majoritatea oamenilor de rând, dacă sunt întrebați de ce se strânge lumea în Piața Tahrir sau Piața Universității, ridică din umeri, habar n-au, ba chiar spun cu reproș: „tinerii ăștia, cine să-i mai înțeleagă!”. Mișcările acestea de tip „Occupy” au lăsat neocupat spațiul care era, poate, cel mai important, acela al conștiinței publice; și fiindcă a fost lăsat liber, nu-i de mirare dacă, în final, îl vor ocupa alții, mai puțin sinceri, dar mai abili în comunicare.

Piața Universității 2012 nu face excepție. Cunosc oameni care au refuzat să meargă în Piața Universității doar pentru că auzeau lozinci de tipul „Jos Cutare” și credeau că e un miting politizat, sau pentru că nu înțelegeau prea bine ce înseamnă „ACTA”, sau pentru că, nefiind utilizatori de internet, singura informație pe care o aveau despre Roșia Montană era cea furnizată în mod părtinitor de mass-media, sau pentru că aveau impresia că e o adunare de tineri pe care nu-i interesează să se plângă și de pensii sau de medicamentele compensate. Și cred că e păcat. Cred că e ca și când ai vrea să ți se umple toată casa de musafiri, dar nu deschizi decât ușa unei singure camere. E o auto-limitare nejustificată. Și, ca întotdeauna, oportuniștii de serviciu stau la pândă, așteptând ca toate acestea – de la Roșia Montană la ACTA, de la pensii la medicamente – să se reducă la „jos unii, sus alții”, iar ei să urce călare pe val…

La urma urmelor, în lipsa altui impuls semnificativ, e atât de ușor să deviezi atenția, să schimbi direcția, să încurci ițele până se împiedică toți în ele. Știm cu toții, la fel de ușor cum este să aprinzi fitilul butoiului cu pulbere în Orientul Mijlociu, doar cu o caricatură sau un exemplar din Coran, la fel de ușor e să divizezi imediat orice audiență europeană–am văzut de atâtea ori că nici nu e nevoie de prea multă imaginație, nici de prea mare relevanță în raport cu discuția, ci doar de deschiderea unor teme binecunoscute precum „avorturi”, „homosexualitate”, sau „religia în școli”, pentru a submina în mod garantat orice tentativă de solidaritate, în orice moment și cu mare succes.

4. Degeaba atingi destinația, dacă o faci prăbușindu-te.

Ìn Tunisia și Egipt, elitele au început revoluția, au fost sufletul acesteia. Acum, elitele se încăpățânează să continue revoluția, dar sunt rupte de restul populației, care crede că revoluția s-a terminat. Cei care strigă în continuare „libertate” și vor ca întreg sistemul să se schimbe, nu mai sunt urmați de ceilalți, care se cred deja liberi și nu văd în protestari decât adversari ai guvernului pe care ei abia l-au votat. Ba chiar riscă să intre în conflict unii cu alții. Majoritatea populației abia așteaptă să se întoarcă la dulcea chemare a lui „dormi liniștit” și nu înțelege de ce tinerii aceia rebeli continuă să-i deranjeze. Cine începe ultimul revoluția, tinde să vrea să o termine primul. Majoritatea a urmat elita doar în limitele capacității sale de a-i înțelege mesajul– mai bine zis, doar atâta vreme cât mesajul a fost simplu, binar, alb-negru, de tip „jos” sau „sus”. Mai departe, ei nu pot merge. Mai departe, creasta valului înaintează pe cont propriu, în timp ce baza decelerează. Valul, deci, se va frânge – poate de la sine, poate grăbit cu ajutorul vreunei „mineriade”.

N-are rost să facem prea mari sforțări de imaginație: contextul este similar celui al Pieței Universității din 1990. Tinerii care ieșeau atunci în stradă au fost înfrânți nu doar de mineri și de guvern, ci și de ostilitatea unei părți considerabile a populației, care aproba acele fapte și acel guvern. Traumatizați până în cel mai înalt grad, cei care reprezentau singura speranță de reală schimbare au rămas „închiși în casă” timp de mai bine de 20 de ani.

Pentru SUA și Europa anului 2012, mi-aș imagina o variantă puțin diferită, mai puțin „încununată” de prăbușire, cât mai degrabă de pagubă, care ar suna ceva de genul: „Degeaba te lupți cu furtuna și aduci barca la mal, dacă apoi lași să ți-o fure pirații”. Principiul de bază ar fi însă același. Ca reacție la presiunile străzii, e de așteptat să vedem, în Europa, cum următoarele valuri de alegeri vor aduce la putere indivizi fără nicio legătură cu indignații, care nu se vor pricepe decât să mimeze mesajul acestora și să-l folosească pentru a-și legitima acțiunile, înlocuind, după cum exemplificam, iresponsabilitatea bugetară cu servilismul financiar, dar fără niciun câștig real în termeni de moralitate.

În România, riscăm să ne procopsim cu o nouă generație de politicieni, cocoțată la putere de vechea gardă pentru a garanta succesiunea, compusă din lupii tineri care și-au schimbat părul, dar năravul tătucilor, ba. Astfel de lideri vor opri pentru o vreme, să zicem, ratificarea tratatului ACTA, dar nu vor schimba niciodată legile astfel încât ratificarea tratatelor importante să se realizeze în mod obligatoriu prin referendum; vor obține, poate, mai multe beneficii din proiectul Roșia Montană, dar nu îl vor opri și nici nu vor permite ca astfel de contracte să poată fi semnate doar în deplină transparență și doar cu acordul comunităților din zonă; vor mai înăspri puțin disciplina în sistemul bancar, în executarea bugetelor sau în politica de îndatorare publică, dar nu vor accepta niciodată să fie trași la răspundere pentru slaba performanță economică a țării. Și încă acesta este scenariul cel mai optimist, în care noii lideri tot ar mai face ceva. Scenariul cel mai probabil e că schimbarea va fi doar de formă, doar la suprafață, fără a aduce vreo atingere sistemului – hoții dintr-un partid vor fi înlocuiți de hoții din alt partid, Roșia Montană de gazul de șist, băieții deștepți din energie cu băieții deștepți din finanțe, reclamele deșănțate de la televizor cu cele de pe Facebook… și toate acestea ni se vor vinde drept progrese, drept îmbunătățiri substanțiale în urma presiunilor populare.

În loc de concluzie

De la bun început, mi-am propus să mă refer la pierderea, nu la confiscarea sau deturnarea unei revoluții. Pierdere în sensul unui moment ratat. Ca o dimineață proaspătă în care ai uitat să deschizi fereastra. Ca o primavară în care, convalescent fiind, ai stat închis în casă. Ca un tren pe care l-ai așteptat, poate, vreme de douăzeci de ani. Și e o pierdere care amenință nu doar primăvara arabă, ci și pe cea (încă posibilă) europeană, în repetiția unor greșeli trecute.

Tocmai pentru că resping fatalismul, am preferat să vorbesc de pierdere. O pierdere poate fi evitată, mai ales când cunoaștem dinainte tiparul situației.

Desigur, îmi dau seama perfect de bine că simpla cunoaștere a tiparului nu e suficientă. Nici dacă am pregăti, la fiecare etapă, soluții, răspunsuri și planuri de acțiune, probabil că n-ar fi de ajuns. Altfel spus, în timp ce nerespectarea principiilor descrise mai sus cu siguranță va ucide orice mișcare de protest, reciproca nu e valabilă: evitarea respectivelor greșeli, deși e importantă, nu va garanta automat succesul.

Dacă totuși ar fi să aleg un factor esențial, un prim pas, un ingredient cheie, aș miza pe unitate, ca expresie a voinței de a reuși pusă mai presus de orice factor perturbator. Dintre toate capcanele, cred că „divide et impera” este de departe cea mai periculoasă și de ea trebuie să ne ferim în primul rând.

Iar dacă ar fi să aleg o țintă mai presus de toate, care să ne poată uni pe toți, aș spune că trebuie să începem prin a cere mai multă (sau, mai bine zis, reală) democrație. Am văzut din cele de mai sus cât e de ușor să pierzi trenul schimbării; ne putem imagina cât ar fi de greu să-l mai ajungem cu căruța electorală, care se mișcă, fie și anticipat, doar odată la câțiva ani… În momentul de față, înainte să ne plângem de contracte de stat frauduloase, de legi și tratate, de corupție sau de iresponsabilitate, ar trebui în primul rând să ne întrebăm de ce, în așa-zisa noastră democrație, nu avem nicio putere reală de a opri sau sancționa toate aceste lucruri, cu atât mai puțin de a le preveni. Eu cred că pentru puterea aceasta trebuie să ne batem, în primul rând. Altfel, nu vom face decât, în cel mai fericit caz, să reparăm pe ici și colo simptomele, fără să tratăm sursa lor și fără să ne asigurăm că ele nu se vor mai repeta.

Să nu ne mai lăsăm furați de lupta pentru putere dintre „cutărică” și „cutărescu”, ci să luptăm împreună ca să avem noi, cetățenii, cât mai multă putere. În loc să ne fărâmițăm între „pro-putere” și „pro-opoziție”, să ne unim împotriva corupției. În loc să ne lăsăm dezbinați de gâlceava unor baroni și lideri de partide, să cerem cu o singură voce întărirea controlului democratic asupra instituțiilor publice. Netulburați de hărmălaia unor televiziuni indecente sau de disputele unor realizatori de emisiuni, să ne concentrăm împreună pe judecata critică și pe dreptul la corectă informare. În loc să ne lăsăm pierduți în lupta dintre „stânga” și „dreapta”, să alegem, pur și simplu, să mergem înainte. Altfel, țara arde și noi strigăm că vrem să schimbăm paharul din care bem apă.

Nu mai spun că astfel de dispute și diviziuni sunt, în marea lor majoritate, complet artificiale: de fapt, „cutărică” și „cutărescu” nu sunt rivali, ci și-au împărțit deja, în secret, trofeul; diferența dintre putere și opoziție e că una ia 60% și celalată 40%, prin rotație, din ce fură împreună; diferența dintre posturile de televiziune constă doar în frecvențele de emisie, nu în cantitatea de inepții și vulgarități pe care le proliferează; alegerea între„stânga” și „dreapta” indică doar înspre care parte a drumului vei derapa, etc. Nu ar trebui să ne lăsăm păcăliți de această șmecherie de tip „alba-neagra”; ar trebui să refuzăm de la bun început să intrăm în joc. Dacă, în loc să ne lăsăm furați de detalii, ne-am raporta la esențial, ar fi mult mai ușor să rămânem uniți.

Și cei ce țin cu Dinamo, și cei ce țin cu Steaua sau Rapidul sau alte echipe, toți iubesc fotbalul, și toți vor să vadă că regulile jocului sunt respectate, nu conturnate de dragul afacerilor unor șmecheri. La fel, noi cu toții, indiferent de preferințe, ideologii, orientări și orice alte diferențe care ar putea sta între noi, ar trebui să ne mobilizăm ca să apărăm împreună regulile democratice, care de mult nu mai sunt respectate de clasa politică.

Democrația avansată nu înseamnă, după părerea mea, ca 51% să stea împotriva a 49% din populație, iar societatea să rămână perpetuu divizată, deci subjugată. Democrația nu înseamnă ca neliberalismul să fie impus cu de-a sila socialiștilor, nici ca pensionarii să hotărască viitorul tinerilor, și cu atât mai puțin ca niște aleși pe principiul răului cel mai mic să hotărască după bunul lor plac viitorul nostru al tuturor. Politicile, valorile, modelele de dezvoltare, reperele de performanță ale unei țări trebuiesc croite nu doar pentru votanții partidului de la guvernare (și cu atât mai puțin pentru o clientelă politică), nu doar pentru 51%, ci pentru întreaga populație. Ba chiar, la modul ideal, pentru mai multe generații, nu doar pe un orizont de maxim patru-cinci ani. Ìnsă acest lucru nu e posibil decât dacă noi înșine alegem să acționăm în numele a ceea ce ne unește, nu a ceea ce ne dezbină. Bazându-ne pe ceea ce ne-ar face mai puternici, nu pe ceea ce ne face mai slabi. De la politicieni nu putem aștepta așa ceva, pentru că ei capitalul electoral nu știu să și-l câștige decât divizându-ne, iar puterea nu știu să și-o păstreze decât slăbind sau deturnând voința populară – și prin acestea ei lucrează mereu împotriva noastră.

Atât în țările arabe, unde democrația e necoaptă, cât și în SUA și Europa, unde avem o democrație răsuflată, clepsidra adevăratei schimbări rămâne, încă, neîntoarsă. Suntem divizați, umiliți, descurajați, crizați, intimidați sau pierduți în zvonuri – ca un prim pas pentru a ieși din capcana îndoielilor noastre, ar trebui să ne amintim în mod constant acest esențial și regretabil fapt:

Avem o societate profund dezbinată și o clasă politică strâns unită. Pentru binele nostru, ar trebui să fie exact invers.

Revoluționarul de serviciu

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web