Cu cine votez

Postat de: - 20/11/2009, 21:20 2 comentarii, 120 vizualizari

Această întrebare revine în mod obsesiv în conștiința românilor de douăzeci de ani încoace. Spun obsesiv pentru că dorința oamenilor de a se implica și de a vota liber, după 1989, a fost însoțită, încă de timpuriu, de un acut sentiment al neputinței de a schimba ceva, al neputinței de a alege, al lipsei unor alternative reale.

Cred că, de fapt, numai la început, în primii ani după revoluție, ne-am pus cu toții la propriu întrebarea «eu cu cine votez?». Încă nu știam foarte multe despre cei care populau atunci scena politică, încă nu eram familiarizați cu doctrinele politice, încă aveam sentimentul că avem de unde alege. Ba chiar am fost copleșiți de dificultatea alegerii, pentru că, din câte țin minte, partidele politice apăruseră ca ciupercile. Nici n-am apucat să ne dumirim până în 1992, când ne-am trezit cu Iliescu reales. În ’96 ne-am regăsit entuziasmul de a vota pentru că, în ciuda inflației de candidați la președinție de atunci, am avut sentimentul că se dădea cu adevărat o luptă între stânga și dreapta, între Iliescu și Constantinescu. Odată cu capitularea lui Emil Constantinescu, «învins de sistem», lucrurile s-au schimbat pentru mulți, aflați brusc în situația de a nu mai avea pe cine să aleagă.

Pentru aceștia, întrebarea «eu cu cine votez ?» a căpătat un nou înțeles în 2000, și anume «ce să aleg între două rele?» (Iliescu și Vadim Tudor). De fapt, în momentul acela, alternativele fiind compromise, au început calculele. Mai întâi, în primul tur, a fost (re)adusă în atenția publicului varianta «votează cu cel care are mai multe șanse să ajungă în turul doi», nu contează pe cine preferi, ia-te după sondaje, calculează si votează (de fapt, nu mai îmi amintesc exact când a fost lansată alternativa aceasta, dar știu că a fost vehiculată, în timp, cu atâta tărie încât, în ziua de astăzi, este considerată un fel de regulă de bază a alegerilor în turul întâi, un fel de conduită obligatorie pe care nu o mai contestă nimeni). Apoi, în turul doi, când chiar nu mai aveam pe cine să preferăm, am fost sfătuiți să ieșim la vot, cu mic, cu mare, chiar și noi ăștia, intelectualii cei mai pretențioși, să ne învingem reținerile, să ne călcăm pe inimă și pe principii, și să votăm cu Ion Iliescu, deoarece un președinte de extremă dreaptă ca Vadim ne-ar fi compromis definitiv șansele în UE și NATO. Și uite-așa, ascultând de vocea analiștilor și a ghicitorilor în sondaje, am văzut cum e să votezi în ciuda propriilor convingeri și valori. Din calcul și previziuni.

În 2004 s-a încercat o revigorare a entuziasmului din ’96, cu sentimentul unei alternative viabile în Alianța liberal-democrată DA. Dar n-a mai fost ca pe vremuri…Își făcuseră loc dezgustul, resemnarea, scepticismul…care s-au reflectat proporțional în absenteismul la vot.

Treptat, am început să aud tot mai des varianta asta «nu mă duc la vot». Era și acesta un răspuns la eternul «eu cu cine votez». Un răspuns pe care începeau să îl descopere din ce în ce mai mulți. Pentru mulți, problema se punea mai mult dacă să meargă sau nu la vot, decât să voteze pe cineva anume, pentru că se considera din start că toți candidații sunt «o apă și-un pământ». Plus că, deja, intelectualii ofuscați se refugiau în absenteism ca într-un turn de fildeș și numai plebea se mai ducea la vot. Devenea chiar jenant să te amesteci cu pensionarii sau fraierii care încă mai credeau că votul lor rezolvă ceva. Astfel, la primele alegeri europarlamentare, în 2007, prima dată când se puteau și ei manifesta ca niște adevărați cetățeni europeni, din câtă indiferență sau confuzie acumulaseră până atunci față de politică, românii au chiulit în masă, în proporție de 70%. La fel și în mai 2009, când ceilalți nici 30% au hotărât să-i trimită în Parlamentul European pe Gigi Becali, Corneliu Vadim Tudor și Elena Băsescu, personaje pe care, probabil, majoritatea absenților de atunci nu le-ar fi votat nici în ruptul capului (dacă se duceau la vot). Au existat, de altfel, numeroase dezbateri pe tema aceasta, cu argumente pro absenteism care susțineau că acesta e un protest la adresa întregii clase politice, și argumente contra, care atenționau că a nu merge la vot înseamnă a-i lăsa pe alții să aleagă pentru tine, sau a disprețui însăși idealurile de libertate ale revoluției.

Ìmpăcând cu grație această dilemă, la alegerile din 2008 a fost la modă votul alb. Se mai descoperise un răspuns la întrebarea «eu cu cine votez?». Acesta părea pe placul multor intelectuali și al tuturor celor care altminteri s-ar fi simțit jigniți să aibă de ales, de pildă, între un agramat și un fost turnător al Securității. Am fost sfătuiți să ne manifestăm nemulțumirea fată de clasa politică prin intermediul votului alb și nu prin absenteism, și astfel să dăm un vot de blam fără ca totuși să rămânem pasivi.

Și iată, până în prezent, am epuizat o mulțime de variante: mă duc și votez pentru cineva, mă duc și votez împotriva cuiva, mă duc și aleg răul cel mai mic, nu mă mai duc deloc, sau mă duc dar nu aleg pe niciunul. Totuși, nu știu cum se face, întrebarea «eu cu cine votez?» e la fel de actuală. Atunci când am dat un vot pozitiv și cu încredere, fie candidatul sau partidul cu care am votat au pierdut, fie m-au dezamăgit când au ajuns la putere. Atunci când am votat din calcul sau când am ales răul cel mai mic, m-am simțit oribil când am pus ștampila pe numele respectivului. Atunci când am lipsit sau am votat în alb, au câștigat numai personaje care de care mai penibile și revoltătoare sau, în orice caz, nu s-a schimbat nimic.  Ce-mi mai rămâne să încerc?

Ei bine, mi-am dat seama că, în vâltoarea atâtor dileme, îmi scăpase ceva esențial. Ceva ce care trebuia să fac de la început fără să mă abat, și anume să votez ca mine, după un set de principii pe care să mi-l definesc eu, fixându-mi niște criterii oarecare, personale și subiective, dar ale mele.

De pildă, să îl aleg pe cel care cred că mă reprezintă cel mai bine (nu e nevoie să fie salvatorul nației, nu e nevoie să fie bine cotat în sondaje ci, pur și simplu, în raport cu ceilalți, să mă reprezinte cel mai mult prin orientare, program, viziune, nivelul de educație sau ce alt criteriu contează pentru mine). Sau, dacă nu merge așa, prin eliminare: să nu fie (neam de) securist, să nu fie milionar de carton, să nu fie politician de meserie sau parvenit prin intermediul puterii, să nu fie lipsit de cultură sau educație. Deja, la nivelul ăsta, dacă mai rămân un candidat sau doi, tot e ceva, dar nu contează, am pe cine să votez. E mai bine decât să mă iau după tot felul de calcule meschine, făcute de alții. (Ia gândiți-vă câți candidați pierd o grămadă de voturi numai din cauza sondajelor. Pe câți nu i-ați auzit spunând : «l-aș vota pe cutare, dar cred că n-are nicio șansă, deci o să-l votez pe cutărescu»? Dar dacă nu s-ar lua după calcule și ar vota după conștiința lor, poate că respectivul candidat chiar ar avea șanse. După calcule de genul acesta, nici până astăzi nu s-ar fi descoperit America, pentru că «nu prea erau șanse» la momentul respectiv.)

Sau, dacă nici așa nu am ce alege, dacă sunt puțini candidați și niciunul nu-mi e pe plac… tot îmi mai rămâne ceva. Iar acel ceva nu înseamnă să-i las pe alții să hotărască pentru mine, prin absența mea – și nu pe oricine, ci cu precădere tocmai pe aceia care sunt cei mai vulnerabili la manipulare și la tentativele de cumpărare a voturilor (chiar dacă până la urmă tot ei vor hotărî, fiindcă sunt mai numeroși, măcar să nu hotărască în numele meu, măcar să le refuz un rușinos acord tacit). Nu înseamnă nici să mă iau după ce spun «analiștii» că e «la modă» sau după ce «ar face ei», în revolta, în dezgustul sau în auto-suficiența lor (de care e bine să ne îndoim, măcar din când în când) atâta vreme cât în felul acesta mi-aș anula practic votul.

Dacă ajung să mi se pară toți «o apă și-un pământ» și niciunul nu mă reprezintă, tot mai am la îndemână o alternativă: schimbarea. La propriu. Adică: pe cine votez? Răspuns: pe ALTCINEVA. Mai precis, pe acela care nu a mai fost niciodată la putere, iar dacă nu e cazul, pe acela care nu e la putere în momentul respectiv, nu mai contează cine e, din moment ce opțiunile sunt considerate egale. Măcar să se mai schimbe din când în când fauna politică, să nu apuce să se eternizeze la putere, să nu se eternizeze impostura și jaful unora, să le mai punem niște limite, măcar provizoriu, măcar ca să știe că suntem acolo, că nu dormim liniștiți. E un minim, desigur, dar e mai bun decât nimic.

Desigur, fiecare își poate stabili propriile repere, care nu trebuie să fie neapărat aceleași. Ce vreau eu să spun e că ne putem găsi singuri alternativele, ne putem defini o conduită, nu e nevoie să ne-o definească sau să ne-o impună alții, și nici nu trebuie să renunțăm din start la idee, resemnați cu pasivitatea. Eu cred că, dacă am vota cu toții în felul acesta, adică în acord cu conștiința noastră, după propriul principiu de acțiune și atât, fără să ne mai raportăm la altceva, nu știu dacă neapărat am trăi mai bine datorită votului nostru, dar cu siguranță am fi mai puțin frustrați și ne-am disprețui mai puțin pe noi înșine, ca români. Și asta n-ar fi puțin lucru.

pixelstats trackingpixel

2 comentarii la “Cu cine votez”

  1. green says:

    sa inteleg deci ca acuma vei vota cu psd? hehehe…

    • santal says:

      Nu am spus asta. Am spus doar ca faptul de a vota mereu pentru schimbarea puterii (chiar si prin rotatie) poate reprezenta o alternativa pentru cei care considera ca toti candidatii sunt la fel de rai. Era un exemplu. Poate fi o tactica buna pentru alegerile locale, de pilda, in multe cazuri. La prezidentiale insa, mai putin, acolo cred ca ar trebui sa domine, pe cat posibil, criteriul reprezentarii. La urma urmei, presedintele asta face, ne reprezinta. Deci, sa il alegem pe cel care ne reprezinta – nu in general, fiindca ar fi utopic – in raport cu celalalt candidat, respectiv in raport cu niste actiuni pe care le asteptam de la un viitor presedinte. Stiu ca e un exercitiu care pe multi ii umple de scarba, si votul de blam ar fi solutia cea mai la indemana. Dar cred ca, indiferent de situatie, aceasta solutie ar trebui sa fie ultima, nu prima, dintre optiuni. Asta am vrut sa spun, si de aceea am si precizat in articol: daca, si iar daca, si daca nu, si daca ai epuizat toate celelalte variante…

      Sincer, nu am avut in minte exclusiv alegerile sau candidatii de acum, am incercat o discutie de principiu.E plin netul de “jurnalisti” care sub pretextul unor “analize” incearca sa insinueze o alegere sau alta. Departe de mine o asemenea atitudine.

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web