Cu cine NU votez

Postat de: - 26/06/2012, 15:20 0 comentarii, 97 vizualizari

Într-un articol mai vechi, intitulat « Eu cu cine votez ? » îmi puneam problema opțiunilor de vot (foarte limitate) pe care le are la dispoziție alegătorul în cadrul sistemelor de vot actuale, și care, de cele mai multe ori, îl pun în fața unei clase politice corupte, compromise, dezamăgitoare. Treceam în revistă toate variantele pe care le-am experimentat, ca români, după Revoluție : răul cel mai mic, absența de la vot, votul alb etc.(care de care mai triste și mai traumatizante pentru tânărul alegător care, în decembrie 1989, chiar crezuse în lozincile acelea minunate – democrație, libertate…) iar în final notam doar două variante decente : să votezi cu un candidat cu care măcar nu ți-e rușine (chiar dacă acesta nu are șanse prea mari), și să votezi tot timpul cu alții decât cei aflați la putere (aceasta fiind singura schimbare la care poți avea, ca alegător, o contribuție).

Ambele soluții sunt însă, fără îndoială, patetice. E jalnic, într-adevăr, să nu avem de ales decât între Alien și Predator, iar singura schimbare posibilă să fie între dracu’ și tac’su, prin rotație. Halal libertate de alegere, între a fi călcat în picioare cu cizma dreaptă sau cu cizma stângă! Exercitarea puterii prin tandem (rotație între persoane sau partide) n-are cu nimic de-a face cu democrația, și totuși a devenit aproape singura formă de manifestare a unei moșteniri ideologice pe care continuăm să o numim democrație.

Până nu am început să mă revolt sincer și în profunzime, nu am realizat că soluțiile pe care le descriam în articolul mai sus amintit erau soluții gândite în interiorul sistemului, și trebuia să ies în afara cutiei ca să pot vedea toată falsitatea mecanismului în care suntem prinși.

Nu vreau să vorbesc de modul în care un cetățean poate ajunge să figureze pe o listă de candidați. Cât e de greu, aproape imposibil, fără bani, fără imagine, fără renume… și cum din acest motiv cei care ar putea într-adevăr schimba ceva sunt respinși de sistem din start. Nu contează pentru discuția de față, care este una banală și se limitează la un exercițiu de logică de nivelul clasei a cincea, după cum veți vedea imediat (îmi cer scuze în avans celor care se vor plictisi de atâta banalitate – scopul meu nu e să demonstrez ceva elementar, ci doar să mă alătur refuzului de a lipi eticheta « democratic » unor fenomene care prea mai au de-a face cu democrația).

Practica arată că, de obicei, alegătorul are de ales între câțiva candidați. Dacă alegerile se desfășoară într-un singur tur, așa cum a fost cazul în România la alegerile locale, câștigă cine are mai multe voturi, chiar dacă respectivul nu are majoritatea. Astfel, un individ poate să câștige alegerile, să zicem, cu 40%, doar fiindcă ceilalți candidați au avut mai puțin. Și nu numai că respectivul ajunge să câștige fără a obține majoritatea voturilor – contrar principiilor de bază ale democrației – dar poate fi de multe ori chiar un individ pe care majoritatea NU îl dorește. Dacă ar fi întrebați, de pildă, “îl vreți primar pe cutare?”, poate că oamenii ar răspunde în majoritate NU. Însă nimeni nu îi întreabă.

Votul în două tururi nu este cu nimic mai bun. Este doar o altă soluție în interiorul aceluiași sistem cu logică viciată. Într-un sistem de vot în două tururi, trec în turul al doilea candidații care au scorul cel mai mare, primii doi. Să prespunem că în primul tur unul obține 25% și celălalt 15%. Împreună, deci, au 40%. Ceea ce înseamnă, în egală măsură, că 60% din populație NU i-a vrut pe niciunul dintre ei. Și, poate, dacă ar fi întrebați în mod explicit, cei 60% ar spune NU și unuia, și celuilalt. Dar nu sunt întrebați așa, ci sunt puși să aleagă între primii doi clasați, care reprezintă o minoritate chiar și luați împreună (40%).  Practic, într-o astfel de situație, correct e să spunem că în turul al doilea au ajuns doi candidați nedoriți de majoritate, iar aceastei majorități nu-i rămâne să decidă decât pe care dintre ei îl detestă mai puțin. După aceea,  faptul de a fi destat mai puțin e echivalat în mod grosier (și nejustificat) cu a fi dorit de alegători. Se mai presupune, tot în mod eronat, că alegătoriii care nu s-au exprimat sunt indiferenți, deci părerea lor nu contează. Majoritatea câștigată la cel de-al doilea tur de scrutin este astfel o falsă majoritate, o majoritate forțată, situație din care pot rezulta cele mai infame rezultate, pe principiul răului cel mai mic : pot ajunge la putere extremiști, dictatori, fanatici religioși, infractori de drept comun… istoria cunoaște deja exemple destule.  Si nu numai că ajung la putere, dar pretind că au și legitimitate democratică, ceea ce dă frâu liber unor abuzuri care, poate, altfel, nu ar fi înflorit cu tot atâta nerușinare.

Aceasta nu este democrație, este un sofism, este o păcăleală. Iar dacă îl practică și democrații vechi și respectabile, acesta nu este un motiv să îl înghițim sau să ne jenăm să-i spunem pe nume. Când la întrebarea: “cât fac 2 plus 2” ai ca unice variante de răspuns “A. Cinci” și “B. Șapte”, răspunsul corect nu e A, doar fiindcă e mai aproape de realitate, fiindcă e “mai puțin rău” decât B. NU. Ambele răspunsuri sunt false și punct. Pentru a da libertate de alegere reală, respectiv șansa unei alegeri corecte, în contextul în care se menține și A și B, mai trebuie să existe și varianta C, care să menționeze: “Nici A, nici B, nu reprezintă răspunsul corect”.

Ceea ce vreau să spun este că noi, de fiecare dată când mergem la vot, suntem puși din start în fața unui tip de alegere care nu permite decât rotația, și nu permite schimbarea. Intre alb și negru, între stânga și dreapta, între putere și opoziție, între foști și actuali…atât putem alege. Dar dacă nu-i vrem pe niciunii dintre aceștia? Atunci putem să lipsim de la vot, sau să dăm un vot alb…însă, deși aceasta este și ea o opțiune, și poate fi chiar una foarte puternică, nu este contabilizată ca atare.  Varianta “nici unul, nici altul”, nu există ca atare, nu are nicio forță. Dacă majoritatea populației NU merge la vot sau se exprimă prin vot alb, lucrul acesta nu contează, nu este luat în calcul. Ceea ce este greșit și, mai rău, în multe cazuri, e echivalent cu a le închide gura unor segmente întregi de alegători: voi, ăștia, care vreți altceva, nu contați în ecuație, nu aveți decât să vă abțineți, să stați acasă. Ba chiar scârbirea populației a ajuns o metodă eficientă de a anihila voturile unor categorii mai exigente, care astfel, din dezamăgire, devin inactive din punct de vedere civic.

Mie mi s-ar părea corect ca, la fiecare alegere, pe fiecare buletin de vot, să existe în mod obligatoriu și varianta « nici unul, nici altul ». Este, logic vorbind, unicul mod în care voința populară se poate exprima în mod corect și complet. Mai mult decât atât, așa cum votul majoritar pentru candidatul X sau pentru candidatul Y are consecințe, la fel trebuie să aibă și votul majoritar al lui « nici X, nici Y ». Cu alte cuvinte, dacă majoritatea populației decide că nu îl vrea nici pe X, nici pe Y, trebuie să i se propună alți candidați dintre care să aleagă. Iar X și Y trebuie să uite de putere pentru o vreme. Ba mai mult decât atât, aș îndrăzni să spun, pentru a nu paraliza o țară întreagă cu alegeri repetate la nesfârșit (știm cu toții cât de slabă e calitatea candidaților propuși de obicei de partidele politice…), ar trebui să existe și niște limite care să asigure un minim de responsabilitate din partea actorilor politici : de pildă, partidul al cărui candidați au fost refuzați de trei ori la rând, să nu mai poată propune niciun alt candidat și să trebuiască să se retragă din alegeri. Nicăieri nu există număr de restanțe nelimitat, sau pagube tolerabile la nesfârșit.

Desigur, mi s-ar putea răspunde, o modalitate mai simplă de a evita rotația perpetuă este de a limita numărul mandatelor la maxim două – o limită care un există în România decât pentru președinte, dar nu și pentru parlamentari sau primari. E drept, o atare măsură ar împiedica eternizarea unor persoane în anumite funcții (demnități) , dar nu ar putea împiedica în vreun fel rotația grupurilor de interese sau ale partidelor, care n-ar avea decât să scoată alți figuranți la înaintare; altfel spus, limitarea numărului de mandate ar putea diminua unele defecte ale sistemului actual, dar nu ar corecta eroarea fundamentală, și anume lipsa variantei C de care vorbeam, singura care poate garanta corectitudinea enunțului propus alegătorilor.

S-ar mai putea obiecta și că, dacă o asemenea variantă C (“nici unul, nici altul”) ar începe să figureze pe buletinele de vot, am risca să repetăm alegerile de nenumărate ori până să găsim candidați care să fie acceptați în mod expres, prin vot pozitiv, de majoritate. Nu mă îndoiesc că este așa, însă acest fapt n-ar trebui să fie obstacol; în plus, n-ar face decât să dovedească până la ce punct sunt impopulari și ilegitimi aleșii noștri, în sistemul actual. Cu titlu de exemplu, în Elveția, singura țară unde se practică o formă de democrație avansată (directă), în medie doar 10% din propunerile legislative supuse referendumului sunt acceptate de populație în varianta inițială. Și asta într-o țară unde politicienii sunt bine antrenați și cunosc perfect riscul unui veto prin referendum. Și totuși, acest procent de  acceptare de doar 10% – infim l-aș numi eu, sau în orice caz descurajant – nu este un motiv pentru a anula dreptul populației de a se exprima prin referendum. Înclin să cred că, dacă ne-ar întreba cineva cu privare la aleșii noștri într-un mod cinstit și fără echivoc (o întrebare de tipul: îl vreți pe cutare, DA sau NU?), cam acesta ar fi procentul de voturi exprimate în favoarea respectivilor: 10%, nu mai mult. Și mai cred și că, pe undeva, prin adâncurile subconștientului cel puțin, politicienii noștri știu acest lucru; știu că de fapt majoritatea populației NU îi dorește, știu că sunt niște intruși, că au ajuns la putere prin efracție, prin forțarea ușilor, pe baza unui scor artificial, și că de fapt nu prea ar avea dreptul să se afle acolo. Iar de aici decurg o serie întreagă de consecințe: slaba identificare cu voința și cu dorințele majorității, slaba reprezentativitate, lipsa autorității morale, dacă nu chiar și lipsa de responsabilitate din partea celor aleși în acest mod. Strâmbătatea regulilor se reflectă astfel în strâmbătatea rezultatelor. Nu e de mirare. O mașinărie deformată nu poate da decât rebuturi…

Cu toții suferim din cauza acestui pervers sistem de rotație, care a confiscat și a anihilat democrația. Suntem prizonierii unui  fals binom, al unei false dihotomii, în care de cele mai multe ori nu putem alege decât varianta “mai puțin falsă”. Nu ne ajută cu nimic să ne batem capul să alegem răspunsul corect; întrebarea e greșită.

 

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web