Conspiratia tacerii

De mult vroiam sa articulez ideea asta. M-au ajutat mai multe intamplari si articole citite recent – am sa le mentionez la sfarsitul textului.

Se refera la prostitutia intelectuala. La tacerea care o inconjoara.

Lucrez de ceva timp la o agentie ONU care are un scop nobil. Oameni platiti regeste care traiesc intr-un oras situat printre primele trei din lume, din punct de vedere al calitatii vietii – conform unui studiu recent Mercer.  E un loc al naibii de snob si de scump; bogatia e relativa, ce-i drept.

Din experientele mele anterioare cu ONU, oamenii vin si pleaca, se invart prin lume impartasind experientele trecute, diferite geografic sau tematic. Ei bine, la Geneva, ONU e incremenita. Inerta.

Multi dintre colegii mei nu au lucrat decat aici, la sediul central. Nu au fost niciodata in teren; se ocupa de SIDA, dar nu au vazut pe viu nimic din impactul real al bolii in Africa Sub-Sahariana. Si nici nu ar face-o. Pentru ca locul asta e cald, e sigur si le ofera o viata usoara. Si bine platita.

Bun, pana la urma e firesc ca asta sa isi doreasca majoritatea oamenilor. Dar macar sa aibe constiinta curata ca pentru banii pe care ii primesc fac tot ce le sta in putinta sa ajute oamenii aia in suferinta si nevoie.  Fiecare in felul lui.

Din pacate, sistemul e pe dos: securitatea slujbei e pe primul loc, iar intr-o birocratie asta echivaleaza cu “daca nu faci nimic, nu ai cum sa gresesti”.

Asa ca un sef are 2 preocupari majore: sa blocheze orice s-ar putea face in departamentul pe care il conduce (pentru a nu risca nimic), dar sa stie tot ce misca pentru a fi pregatit in orice moment sa dea impresia de activitate.

E socant sa iti dai seama ca oameni care costa 200 000 USD pe an dormiteaza asteptand pensia. Si la figurat, dar deseori si la propriu. Cum sa protestezi in fata unei sefe corupte si incompetente cand ai 2 copii la universitate in State – platita de UN, desigur – cand ai o chirie de 50 000 de franci pe an – subventionata la jumate de UN – si un salariu net de vreo 8 000 euro pe luna?

Situatia nu convine multora, dar nici ei nu pot protesta. Iar sistemul e asa construit incat unii se acopera pe altii, procedurile si birocratia ii acopera pe ei toti, iar banul public se duce pe salarii mari si rezultate putine. Tot aceste proceduri, insa, dau posibilitatea sefilor sa te dea afara daca iesi din rand. Exact astea au fost cuvintele care mi s-au adresat saptamana asta: ai iesit din rand. Aceleasi regului ale jocului, pe de alta parte, ii fac sa fie prudenti, iesirea din rand avand printre participanti si pe seful cel mare.

Asta se transmite si la nivelul organizatiei. Aspru criticate pentru ineficienta, netransparenta si coruptie, Natiunile Unite ridica ziduri din ce in ce mai inalte intre ele si public. Site-urile sunt niste fortarete medievale care atarna pe ziduri ravase ale stapanirii, bloguri sau alte dialoguri sunt reduse la minimum sau chiar “inchise” din lipsa de participare, iar presa este abordata prin acelasi ravase numite “comunicate de presa”. Nu sunt angajari publice in dialoguri, nu e comunicare bi-directionala, iar web 2.0 e un fel de monstru care ameninta efortul mondial.

Revin la tacere. Asta de fapt imi urla in urechi in fiecare zi pe culoare. Oamenii care inteleg ce se intampla, tac. Stiu ca nu au de ales decat tacerea sau iesirea din cercul celor cu imunitati si privilegii. Nu stiu cum e in sistemul privat cu contributia la fondul de pensie, dar aici organizatia contribuie dublu fata de angajati, rezultand acumulari deloc de neglijat, pe care le pierzi cand parasesti sistemul. Nu se platesc taxe pe venit – de fapt venitul nici nu se raporteaza – si in functie de rang si de tara nu platesti nici TVA sau accize (benzina e la jumate de pret .

Nu mi-e mila de colegii care fac ce fac aici din convingere – ei macar au scuza ca fac ceva ce cred – mi-e mila de cei care sunt dependenti de banii ONU si se prostitueaza intelectual si moral pentru acei bani. (cat de dependenti sunt de bani e alta discutie, aici ii dau sensul de a nu se putea desparti de ei…)

Aha, ar mai fi si orele petrecute la birou, rezultatul muncii. El e dat intotdeauna de doi factori: cantitatea de lucru (de produse) si rimul in care se lucreaza. In orice colectivitate serioasa, cantitatea si termenul limita ar trebui sa determine resursele si ritmul necesar. Ei bine, e socant sa vad cum aici mai degraba se intind termenele la nesfarsit, decat sa se speteasca cineva cu munca. Cel putin la mine in departament, totul e o poezie care de multe ori se termina de recitat cand audienta e deja adormita.

Am cunoscut la schi un tanar american care lucreaza in domeniul fondurilor de investitii. A fost surprins sa vada ca in biroul din Geneva la care tocmai se mutase nu era nimeni duminica dimineata. Mi-a povestit ca in primii doi ani in State muncea 70 de ore pe saptamana (adica 10 ore pe zi, 7 zile pe saptamana fara exceptie) si din vacanta anuala de vreo 14 zile nimeni nu se astepta ca el sa isi ia mai mult de 3-4 zile in primii doi ani. Asta daca vrei sa faci cariera. Nu zic ca e un model de urmat, numai ca nu inteleg de ce colegii mei sunt bucurosi ca vine weekendul si ca vor avea in sfarsit timp sa se odihneasca.

Trei limite are confesiunea de fata si trebuie sa le mentionez:

1. Probabil ca nu toata agentia e la fel, cel putin nu in ceea ce priveste deadline-urile si seriozitatea. Dar stiu sigur ca aceasta conspiratie a tacerii este generala si ca legea reciprocitatii (ne acoperim unul pe altul) se aplica peste tot.
2. Nu peste tot la ONU e la fel: am lucrat un an si ceva in Bratislava la un centru regional UNDP si pot zice ca experienta acolo a fost foarte buna, aproape la fel de buna ca intr-o firma privata.
3. Oriunde, chiar si in sectorul privat, seful are dreptate si trebuie sa ii urmezi deciziile. Stiu asta, dar mai stiu ca in sectorul privat departamentul e judecat dupa eficienta economica, iar un sef nu poate persista in prostie la nesfarsit; el are de ales intre a avea o atitudine opaca – si a zbura repede daca lucrurile nu merg bine – sau a se deschide catre ideile echipei pentru a salva barca.

Prostitutia asta intelectuala are multe radacini si multe manifestari: de la politica externa la jurnalism (vezi aici articolul lui Dan Tapalaga din Revista 22, preluat de Hotnews), de la fotbal (Doamne, ce e in fotbalul romanesc si cum rezista structurile astea…) pana la Oscaruri.

Numai ca nici una din cele mentionate mai sus nu isi propune sa salveze lumea…

Similare:

• Vize
• Bangkok – Podgorica
• Sanctiunea, mama repetitiei
• Despre calamitati
• Integrarea minoritatilor: limitele ipocriziei

Altele publicate in: Actualitate, Cugetari, Diaspora, Repere

Altele publicate de opium