Cand foarte mare inseamna foarte rau

Postat de: - 17/02/2012, 14:45 0 comentarii, 166 vizualizari

- despre megalomania organizațională -

De când cu criza financiară, auzim din ce în ce mai insistent îndemnuri de genul: trebuie să muncim mai mult; fiecare trebuie să muncească mai mult, trebuie să mărim săptămâna la lucru, trebuie să mărim vârsta de pensionare, trebuie să punem umărul să relansăm creșterea economică…Eu mă revolt de fiecare dată când aud așa ceva. Eu cred că, dimpotrivă, muncim mult prea mult. Muncim mult și prost. Și, mai ales, cu cât vom „pune umărul” mai cu spor în direcția actuală, cu atât vom ajunge mai repede în prăpastie. De aceea, pe mine nu mă mobilizeză deloc acest „hei-rup” oportunist de criză. Practic, ni se cere să tragem mai cu putere o căruță în care nu se face niciodată curat, în care se înmulțesc progresiv gunoaiele. Dacă se poate, să tragem la jug toată viața, fără să căutăm vreodată să vedem ce ducem în spinare.

Astfel de îndemnuri le auzim atât la stat, cât și la privat, fără discriminare. De fapt, între căruța de stat și cea corporatistă diferențele sunt mici din punctul de vedere a ceea ce am să explic mai jos – iar acest lucru nu se întâmplă din cauza crizei financiare. La mijloc este un alt factor, esențial, dar cel mai adeseea trecut cu vederea: marile corporații și aparatul de stat au în comun, înainte de toate, faptul că sunt foarte mari.

Observația mea poate părea simplistă, dar la o analiză mai atentă, este surprinzător cât de multe consecințe derivă din acest fapt elementar. Am să le enumăr mai jos.

Cu cât o organizație este mai mare, cu atât produce mai multă birocrație internă și irosește mai mult din timpul angajaților

În primul rând, cu cât organizația este mai mare, cu atât e nevoie de mai mult timp pentru comunicare și coordonare. Nu poți doar să te duci la servici, să-ți faci treaba și să pleci. Trebuie să explici colegilor ce vrei să faci. Trebuie să descrii diverșilor șefi ce ai realizat. Trebuie să scrii rapoarte, să citească și colegii din filialele de peste mări și țări (sau din alte ministere, sau din alte direcții). Trebuie să citești proceduri de lucru, apoi să le aplici. Trebuie să scrii mailuri peste mailuri, să trimiți faxuri și scrisori, nu doar partenerilor organizației, cât și (poate încă o dată pe atât) proprilor colegi.

Mai presus de toate, oriunde te-ai afla, trebuie să iei parte la ședințe. Meetinguri, brainstorminguri, videoconferințe, oricum ați vrea să le numim, despre același lucru e vorba. Ședințe cu șeful și angajații, ședințe pe echipe, ședințe inter-departamentale, ședințe de prezentare, ședințe de informare, ședințe de consultare, ședințe săptămânale, ședințe lunare, ședințe extraordinare, ședințe urgente…Nimeni nu le poate evita și, împreună, consumă un timp enorm, care însă e contabilizat ca „muncă” și nu ca „pierdere de vreme”, chiar și atunci când nu se soldează cu niciun rezultat concret. Iar în rarele situații când scapi fără ședință și poți rezolva comunicarea cu un mail, tot trebuie să stai minute în șir cu organigrama în față și să cugeți la cine să trimiti mesajul, cui să ceri răspuns și pe cine nu trebuie să uiți să pui în copie. Căci sunt mulți colegi, se schimbă, sunt rispiți în clădiri diferite, orașe diferite, țări diferite, n-ai cum să-i cunoști pe toți dar e musai să te coordonezi cu ei, sub atenta privire a șefilor.

Ședințele, coordonările, dările de seamă… toate acestea sunt caracteristice organizațiilor de talie mare. Într-o organizație mică, nu e nevoie de toate acestea – oamenii se cunosc între ei, schimbă două vorbe la cafea, dimineața, și e de ajuns. N-au nevoie de proceduri speciale de lucru pentru asta, nici de angajați speciali care să conceapă, să supravegheze, să controleze și să raporteze cine și cum implementează. Birocrația este, de obicei, direct proporțională cu talia unei organizații. Tocmai de aceea, în mod tradițional, birocrația este asociată cu sectorul public, cu statul. Statul este o întreprindere cu mulți sau chiar foarte mulți angajați. Mai nou, însă, tot mai multe corporații ating stadiul de mamut, devenind, din punctul de vedere al birocrației, extrem de asemănătoare cu sectorul public.

Cu cât o organizație este mai mare, cu atât e mai greu de controlat și generează mai multe aberații manageriale

Chiar și o organizație mare poate funcționa cu un grad rezonabil de descentralizare, a se citi un grad rezonabil de autonomie al filialelor, direcțiilor, angajaților, iar managementul modern ne învață să ne ghidăm mai mult după rezultate decât după mijloace. Însă, în imensa majoritate a cazurilor, acest lucru nu se întâmplă. Avem politici corporatiste, la fel ca și politicile publice. Avem declarații tipizate, atitudini tipizate, scrisori tipizate…Nu cumva să iasă ceva de sub control. Nu cumva să le scape ceva șefilor. Nu cumva să le scape ceva acționarilor.

Din acest punct de vedere putem identifica un factor important, fără de care, probabil, birocrația n-ar putea înflori cu atâta spor, nici la stat, nici la privat. El se numește, în limbaj medical, mania controlului. Nu este vorba de nevoia de a controla conținutul unei activități, în sensul de a fi pregătit și informat (o preocupare de altfel lăudabilă), ci de nevoia de a controla oamenii, de a-i face previzibili și supuși (adică, o atitudine bolnavă). A fost multă vreme o atitudine tipică politicienilor, mai ales în regimurile dictatoriale. Dar în ziua de azi se exercită cu entuziasm și în managementul corporațiilor.

Să dau un exemplu cât se poate de concludent. Vreme îndelungată, „limbajul de lemn” a fost considerat apanajul sectorului de stat; mai nou, însă, se dezvoltă în mod similar limbajul de lemn corporatist – cu nimic mai puțin sărac, mai puțin obtuz, mai puțin ridicol, decât cel care făcea obiectul atâtor bancuri pe vremea dictaturii comuniste. E de ajuns să sunați la una din aceste mari corporații și veți vedea imediat despre ce vorbesc. Niciodată nu vă va răspunde o ființă umană. Acest lucru este imposibil, talia organizației a depășit de mult dimensiunile umane. Vă va răspunde un robot și vă va ghida printr-un labirint nesfârșit de pași, către o serie de răspunsuri pre-înregistrate. Totul standardizat până la ultima picătură. Dacă totuși veți avea răbdarea de a parcurge toți acești pași – și nu oricum, ci pe fundalul unei melodii stupide sau a unor reclame agresive și necioplite – și veți reuși să vorbiți, totuși, cu o ființă umană, veți constata că diferența în raport cu robotul telefonic este mai degrabă una psihologică decât de fond. Veți vorbi cu un operator dintr-un call center, cine știe de unde, poate chiar din altă țară sau de pe alt continent, care nu vă va servi decât răspunsuri standardizate: Vă mulțumim că ne-ați apelat. Sunt Cutărescu, cu ce vă pot ajuta? Plângerea dumneavoastră a fost înregistrată. Vă rugăm să contactați departamentul X (adică, alt robot). Operatorul nu poate vorbi liber, el are poezia bine învățată pe dinafară și numai pe aceea are voie să o recite. Nu are voie să gândească, să fie creativ, sau aibe inițiative, fiindcă toate acestea au potențial imprevizibil. Nu, totul trebuie să fie sub control. Ca dovadă, mesajele sunt înregistrate; se creează apoi o echipă de oameni care să le asculte, să le analizeze, ce nu merge bine, ce incomodează…Apoi alții care să revadă procedurile și eventual să perfecționeze poezia. Detaliile se mai schimbă, principiul, însă, ba. Mania controlului cere fără drept de apel uniformizarea totală a metodelor de lucru, respectiv robotizarea angajaților.

Prin contrast, îmi amintesc că am sunat odată la un IMM din zona Clujului ca să comand un produs. Mi-a răspuns un om normal, calm, și plin de bun simț: „No, care-i baiul? Sigur, vă trimitem pachetul, dar să știți că s-ar putea să întârzie din cauza vremii. Da’ fiți fără grijă, ajunge mâine, dacă mâine-l vreți. Vasile, îi gata mă, coletul? No, fuguța cu el, că-i musai s-ajungă mâine, are omul nevoie, bine?”

Un alt exemplu tipic, nelipsit în cultura corporatistă, este fetișizarea lucrului în echipă. Studiile dovedesc că munca în echipă ca scop în sine nu face decât să aplatizeze creativitatea angajaților, diminuând atât concentrarea cât și simțul răspunderii. Munca în echipă este un mijloc ca oricare altul și trebuie folosit în funcție de context și de scop. În funcție de oameni, în primul rând, pentru că nu toți răspund la fel la un așa tratament. Însă, în organizațiile mamut unde mania controlului face legea, acesta este un „detaliu” de care nimeni nu ține cont. Nu contează ceea ce sunt angajații (adică oameni), contează doar ceea ce ei trebuie să devină (adică un soi de roboți). De aici frenezia birourilor sub formă de hale impersonale cu spații deschise, înregimentarea în meselor de prânz în cantine comune, abolirea intimității până la dezumanizarea climatului de lucru, și obligativitatea „combinării” forțate în echipă chiar și pentru activitățile cele mai neînsemnate. Dacă s-ar putea, să discute toată lumea cu toată lumea, să se facă rezumat șefului la fiecare două ore, dar să se facă și treabă în același timp. Munca individuală e prin definiție suspectă; dacă individul gândește singur, există riscul de a nu se ști ce gândește. De aceea, dacă se poate, și gândirea trebuie practicată tot în cor – pardon, în echipă.

Când ai ajuns să scrii mai multe mailuri colegilor decât furnizorilor sau clienților, când ai ajuns să stai mai mult în ședințe decât la biroul tău, când ai ajuns să discuți mai mult decât să gândești, când ai ajuns să faci totul pe ultima sută de metri, fiindcă totul e urgent, când ai ajuns să-ți petreci numai jumătate din timp muncind, și jumătate descriind sau discutând despre munca ta, când ai ajuns să fii sechestrat la serviciu 12 ore pe zi, deși 90% din munca ta presupune doar calculator și internet și poate fi făcută de oriunde, când ai ajuns, ca femeie, să nu-ți poți crește copilul din cauza programului de lucru, sau chiar să renunți să mai faci copii fiindcă nu îți poți permite un concediu de maternitate… atunci e semn că organizația a trecut pragul de la care începe să facă mai mult rău decât bine. Pragul de la care mai mult strică decât repară, mai mult irosește decât creează. Pragul de la care devine complet inumană și se transformă într-o mașinărie infernală care îi macină și îi strivește rând pe rând pe toți cei dinăuntrul ei.

Cu această imagine în minte, nu mă pot împiedica să-mi amintesc o pancartă sugestivă văzută undeva pe Internet, și care suna ceva de genul: „1984 a fost un roman de ficțiune, nu un manual cu instrucțiuni”…

Cu cât organizația este mai mare, cu atât favorizează mai mult incompetența și iresponsabilitatea, mai ales la vârf

Fiind știut și demonstrat că, de la un anumit număr de participanți încolo, nivelul intelectual al unei discuții scade… mă întreb sincer de ce n-ar fi valabil același lucru și la nivel instituțional, atâta vreme cât totul este nivelat prin colectivism: cu cât echipa (și, de ce nu, organizația) e mai mare, cu atât media nivelului intelectual efectiv (pus în aplicare) scade. Poate chiar și potențialul, speranța unui nivel intelectual decent scade, având în vedere că multe asemenea organizații, prin metodele și „cultura” lor de tip sclavagist, mai degrabă resping valorile decât le atrag. Dacă e așa, atunci înseamnă că mărimea excesivă a unei organizații contribuie, cel puțin indirect, și la proliferarea incompetenței și a iresponsabilității.

Ca dovadă, avem un fenomen confirmat și cunoscut de când lumea: mania controlului (asupra oamenilor), pe care am descris-o anterior și pe care o observăm în organizațiile mari, este specifică celor ajunși pe poziții de putere fără a avea competența necesară. Se văd cocoțați acolo sus, dintr-o dată, nu știu prea bine ce trebuie făcut, nu pricep prea multe din munca celor pe care ar trebui să-i conducă. Pe cei mai slabi de înger îi apucă, mai mult sau mai puțin conștient, panica de a nu se da de gol, de a nu-și pierde poziția. Iar cei orgolioși dau în beția puterii. În ambele cazuri, însă, un lucru e cert: ceea ce nu sunt în stare să câștige pe planul competenței, vor încerca să compenseze prin control. Aș spune, chiar, că mania controlului este invers proporțională cu competența. Și reciproca e valabilă: în organizațiile unde se simte mania controlului până la nivelul unui banal răspuns telefonic la o întrebare banală, ar trebui să ne fie clar care e profilul psihologic al factorilor de decizie…

Incompetența la vârf creează, inevitabil, ineficiență organizațională. În loc să fie centrate pe rezultat, pe eficacitate, deciziile urmăresc controlul. Și totul se face pe cheltuiala de timp a angajaților. Organizația trebuie să fie nu doar din ce în ce mai mare, nu doar din ce în ce mai puternică, dar în același timp și din ce în ce mai bine controlată. Ceea ce se răsfrânge imediat asupra timpului de lucru al angajaților. Mai mulți colegi, mai multe activități, mai multe produse, deci pentru a le avea pe toate sub control sunt necesare mai multe ședințe, mai multe proceduri, mai multe mecanisme de monitorizare ș.a.m.d.

Nu e de mirare, din moment ce, pentru mulți din acționarii unor astfel de companii (ca și pentru politicienii „acționari” ai diverselor portofolii ministeriale), creșterea e un scop în sine, care trebuie să se realizeze neîncetat. Iar problema care se pune nu e niciodată păstrarea sau consolidarea unui echilibru, a unor proporții (de pildă între beneficii și toate tipurile de costuri implicate), ci doar păstrarea și, dacă se poate, extinderea controlului.

Imaginea pe care o am este a unor indivizi îndopați până la refuz, care care nu se gândesc decât cum să se îndoape în continuare, și singura problemă pe care și-o pun nu este cum să-și controleze propria lăcomie, ci cum să-și controleze propriul stomac cu anti-vomitive, ca să poată să toarne în ei mâncare, mai departe. Megalomania, ca și lăcomia, implică o doză substanțială de iresponsabilitate; numai că, de la un punct încolo, de la un ordin de mărime încolo, ele nu mai afectează doar indivizii în cauză, ci devin un pericol pentru întreaga comunitate.

Cu cât o corporație este mai mare, cu atât ea obstrucționează mai mult libera concurență

Birocrație, incompetență, iresponsabilitate…ajunși aici, ne putem întreba, pe drept cuvânt: dacă sunt atât de păguboase, cum de rezistă pe piață marile corporații? Răspunsul este simplu: tot datorită mărimii. Mărimea e de fapt scop în sine: ea face organizațiile inumane pe interior, dar puternice în exterior. Cu cât sunt mai mari, cu atât își strivesc mai ușor adversarii. Ceea ce este minunat pentru maniacii controlului și ai puterii, dar nociv pentru noi, ceilalți, consumatorii. Mărimea reduce riscurile pe piață, e drept, numai că în acele „riscuri” suntem incluși și noi! Acolo intră și riscul, pentru o companie, de a fi „deranjată” de vocea societății civile, de concurență, de consumatori.

Toată lume știe că, prin definiție, o companie prea mare este un obstacol în calea liberei concurențe. Dacă este prea mare, nimeni nu mai are loc, nimeni nu mai poate respira și supraviețui pe lângă ea, iar piața riscă să se transforme într-un monopol. Tocmai de aceea, la nivelul UE, de pildă, există reguli de concurență destul de precise. Din păcate, însă, la nivel internațional nu există așa ceva – o companie poate fi limitată să devină prea mare într-o țară anume, dar nu și în ansamblul ei, global. Iar la nivel național, chiar dacă există prevederi similare, nu se aplică întotdeauna așa cum ar trebui. Tocmai fiindcă unele corporații sunt prea mari ca să îndrăznească cineva (în acest caz, statul) să se ia de ele!

Cu cât o corporație este mai mare, cu atât ea reprezintă o amenințare mai mare la adresa drepturilor democratice

O altă consecință nefastă a unei talii de mamut o reprezintă puterea de negociere cu autoritățile, care devine și ea prea mare. Suficient de mare încât să se poată obține legi și contracte „cu dedicație”, suficient de mare cât protecția consumatorului sau oficiul concurenței să închidă ochii vreme de patru ani, suficient de mare încât să poată fi finanțate masiv campaniile electorale și de-o parte, și de alta, astfel încât indiferent cine câștigă, la putere să fie întotdeauna cineva dator să fie „receptiv” față de doleanțele corporației.

Din acest punct de vedere, marile corporații reprezintă o amenințare directă și serioasă la adresa drepturilor democratice. Se cunosc atâtea exemple de companii care au obținut contracte dubioase de la stat și, în ciuda faptului că populația s-a împotrivit, nu au putut fi deturnate de la scopurile lor. În România, Roșia Montană, exploatările gazului de șist, ACTA… sunt doar exemplele cele mai recente.

Exemplul cel mai concludent îl avem, însă, chiar în inima crizei financiare, și el ne conduce direct la miezul problemei. „Prea mari ca să cadă”, „to big to fall”, s-a spus despre marile corporații care au contribuit la declanșarea crizei financiare. Și fiindcă erau prea mari, au fost mai presus de lege; nu au fost lăsate să dea faliment, ci au fost salvate cu banii populației. E de ajuns să privim spre Grecia ca să vedem înfrângerea democrației în tot tragismul ei. Oamenii sunt disperați, ies în stradă, se aruncă de la fereastră, iar statul închide ochii la protestele populației și nu face decât să execute ordinele marilor săi creditori – prea mari ca să poată fi refuzați.

***

Un aparat de stat prea mare este ineficient, riscă să fie corupt și să își dezamăgească cetățenii. Poate ajunge mai mult o povară decât un instrument de progres. Însă, oricât de rău ar funcționa, este totuși supus mai multor reguli și constrângeri decât o corporație, atât pe plan intern cât și internațional. O corporație, mai ales când e și multinațională, așa cum sunt aproape toate, nu răspunde în final decât în fața acționarilor săi – și asta în mod cu totul netransparent, nedemocratic, deseori fără niciun fel de preocupare de ordin moral. În afara „tăticilor” săi, față de toți ceilalți parteneri sociali, o corporație mamut este o perpetuă amenințare: față de angajații reduși la statutul de sclavi, față de companiile (concurenți, dar și furnizori sau clienți) cărora le impune fără drept de apel propriile reguli, iar în final, față de societate în general, ale cărei principii și mecanisme democratice le subminează. Desigur, ni se replică întotdeauna că astfel de companii creează numeroase locuri de muncă, facilitează inovații, sponsorizează proiecte ale comunității, etc. Din păcate, nu ne spune nimeni și câte locuri de muncă s-ar fi putut crea dacă aceste corporații n-ar fi strivit pe nedrept atâtea IMM-uri; câte inovații s-ar fi putut aplica pe scară largă, dacă nu le-ar fi sufocat sau confiscat ele (să ne gândim numai la combustibilii alternativi), câte pagube de mediu s-ar fi putut evita, dacă nu erau ele să neutralizeze voința unor comunități întregi…Cu siguranță, ar fi fost destule. După cum spuneam, există un prag al gigantismului dincolo de care rezultanta acțiunilor devine net nocivă, iar multe din corporațiile respective ajung de fapt să distrugă mai multe locuri de muncă decât creează, să blocheze mai multe inovații decât promovează, să nenorocească mai multe comunițăti decât ajută. La fel fac, fără nicio problemă, și statele suficient de centralizate și subjugate politic încât să servească mai mult partidele decât cetățenii, mai mult interesele unor grupuri obscure decât interesul național, etc.

Am convingerea că am trăi cu toții mult mai bine dacă am limita măcar acest element al modelului de dezvoltare actual: mărimea excesivă a organizațiilor. Nu cred că ar fi foarte greu de cuantificat un astfel de prag. Nu cred nici că ar fi greu de pus în aplicare – cuvântul cheie este descentralizarea. Cred sincer că statul ar funcționa mult mai bine cu agenții independente și de sine stătătoare, care să se bată, fiecare, pentru scopul său declarat, care să-și apere autonomia și care să fie conduse de indivizi selectați pe bază de merit… decât in forma actuală, cu caracatița politică întinsă până la nivel de femeie de serviciu, și mandatul instituțional reformulat la fiecare patru ani în funcție de directivele partidului la putere. În mod similar, cred că și corporațiile ar crește mai sănătos prin clustere, prin parteneriate, prin proiecte comune, decât prin acapararea cât mai multor concurenți și luarea în stăpânire (jefuire) a cât mai multor resurse.

Câtă vreme vor continua să fie aplicate principii de genul „too big to fall”, „prea mari ca să ne luăm de ei”, „unii sunt mai egali decât alții, fiindcă sunt mai mari” și altele asemenea, vom rămâne prizonierii aceluiași Jurassic Park politic și economic care ne-a împins în criză. Să nu ne lăsăm înșelați de praful în ochi. Problema acestor dinozauri organizaționali e una simplă, aceeași ca în preistoria din care se inspiră: „SUNT PREA MARI!”.

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web