2016: cum am ajuns aici si incotro mergem

Postat de: - 30/12/2016, 23:44 0 comentarii, 74 vizualizari

Anul 2016 a fost marcat de o serie de evenimente șoc, cu urmări profunde și de durată: Brexit-ul, victoria lui Donald Trump în SUA, respectiv victorii sau consolidări de poziții ale unor partide și lideri anti-occidentali, dacă nu chiar vădit pro-ruși, în Europa de Est. Mulțimea de analiști care nu au putut să prevadă aceste evenimente încearcă acum să le explice, dar cu tot atât de puțin succes. Explicațiile țin de obicei de sfera științelor politice, sociologiei sau marketingului. Mult mai puțini au încercat să înțeleaga pshihologia indivizilor care au făcut acest tip de alegeri. Ce anume i-a făcut pe acești indivizi să voteze Brexit, Trump, sau aproprierea de Rusia?

trump-farage-putin2r

Putin, Trump si Farage: cei trei gropari ai ordinii mondiale actuale

După cum știm, campaniile care au precedat aceste evenimente au fost marcate de o amploare fără precedent a știrilor false și, în general, a neadevărurilor de tot felul, propagate aproape fără opreliști nu doar pe rețelele sociale ci și de tabloide și o parte din mass-media. De pildă, Nigel Farage a recunoscut senin, chiar a doua zi după referendum, că a mințit într-o chestiune care constituise unul din elementele centrale ale campaniei sale, și anume contribuția financiară a Angliei la bugetul UE și cum ar putea fi aceasta recuperată. Donald Trump a promis că va curăța “mlaștina” mediului politic de la Washington, dar cabinetul său e dominat de oameni de afaceri care au profitat la maxim de sistemul existent. În România, după o campanie cu puternice elemente xenofobe și național-creștine, partidul câștigător a propus ca prim ministru o femeie de origine turcă și religie musulmană. În toate cazurile, dezvăluirile și demistificările au rămas aproape fără reacție. În fața minciunilor sau schimbărilor de poziție, oamenii au rămas nepăsători. Cum se explică acest paradox?

Mulți s-au repezit să conchidă că am ajuns dominați de populații formate, în majoritate, din idioți, care nu reacționează la argumente, ci doar la cine strigă mai tare. Însă, dacă ne uităm la ce se întâmpla acum patru sau zece ani, nu constatăm același fenomen, sau nici pe departe la același nivel. Amintiți-vă care erau valorile și genul de discurs printre susținătorii lui Barack Obama, atunci când acesta a fost ales prima oară. Amintiți-vă cozile interminabile făcute de românii din diaspora pentru un vot anti-sistem și anti-corupție, în 2014. Cum e posibil ca în SUA, o țară în care 64% din populație este îngrijorată de încălzirea globală, să fie ales un președinte care refuză să admită că încălzirea globală există ? Oare generații întregi s-au dezactivat din viața civică ori au fost spălate pe creier în doar câțiva ani? Explicația e prea facilă. Faptul că oamenii pot fi ușor înșelați să facă anumite alegeri pe baza unor anumite promisiuni sau argumente nu explică de ce aceeași indivizi nu reacționează când află că au fost mințiți cu anumite lucruri. Mai plauzibil e să presupunem că acești oameni nu reacționează pentru că, pur și simplu, nu le pasă de acele argumente. Pentru că ei nu din acele motive au ales ce au ales, ci din alte motive, care au rămas neclintite. Si atunci, poate ar fi mai bine să ne întrebăm: ce anume li s-a promis de data aceasta, din ceea ce nimeni altcineva nu le-a promis, iar ei considerau că e esențial?

Dacă analizăm elementele comune ale campaniilor din Anglia, SUA și Europa de Est nu e greu să identificăm o componentă nouă și extrem de puternică, care se caracterizează prin anti-globalism, izolaționism și xenofobie. Aceste trei caracteristici sunt atât de legate încât putem vorbi de unul și același fenomen. Să le luăm pe rând.

Globalizarea în lumea actuală este un fapt. Însă globalizarea are o dimensiune naturală și alta mai puțin naturală, și doar cea de-a doua este problematică. Dimensiunea naturală a globalizării este dată de evoluția mijloacelor de transport și comunicare. Datorită acesteia, oamenii pot interacționa mai ușor, pot ajunge mai ușor să viziteze și să cunoască alte țări și culturi, își lărgesc orizonturile la propriu și la figurat. Este o evoluție predominant pozitivă. Datorită ei, diferențele dintre țări sau indivizi pot ajunge să se estompeze, dar încet, în timp, fără șocuri. Latura artificială a globalizării, în schimb, este cea care șterge forțat diferențele și creează dezechilibre bazate pe avantaje concurențiale percepute ca neechitabile. În entuziasmul lor neo-liberal, statele s-au întrecut în a semna contracte și tratate internaționale pentru a atrage comerț și investiții. Însă în lipsa unor reguli globale privind fiscalitatea, concurența, protecția consumatorilor, protecția socială și de mediu, acest sistem creează firmelor tot atâtea posibilități de a eluda, în țara lor de baștină, oricare astfel de cerințe. Acest tip de globalizare permite firmelor să producă doar acolo unde e mai ieftin, să plătească impozite doar acolo unde impozitele sunt simbolice, dar să continue să vândă acolo unde prețurile sunt scumpe. Poate ar fi mai bine să o numim globalizare incompletă, dezechilibrată: avem o globalizare a regulilor, care însă pentru moment se aplică numai drepturilor corporațiilor, nu și obligațiilor acestora.

Răspunsul cel mai la îndemnă, abordat cu maxim oportunism în alegerile recente, după cum s-a văzut, este izolaționismul. Din nefericire, este o abordare mioapă și copilărească de tipul nostalgiilor gratuite după vremuri demult apuse (“make America great again”). Acele timpuri nu se mai pot întoarce indiferent ce am face, pentru că globalizarea adevărată, cea care se întâmplă în mod natural, continuă netulburată. Dacă am vrea să facem America așa cum era în anii ’80 ar trebui, în primul rând, să desființăm Internetul și să reducem la un sfert traficul aerian, ba chiar și să scăpăm de vreo trei miliarde de oameni care s-au născut de atunci. Globalizarea ca fenomen nu poate fi oprită. Putem doar să ne adaptăm la ea și să ne folosim de ea, iar pentru asta trebuie să avem reguli echitabile care să țină seama de toți membrii societății, nu numai de unii. Din păcate, o astfel de viziune lipsește cu desăvârșire în momentul de față. Iar politicienii nu și-ar bate capul să atragă oamenii cu viziuni sau soluții inovatoare, pentru că au la îndemână un mijloc mult mai puternic și mai eficient.

Este vorba de cel de-al treilea și cel mai important element din cele menționate mai sus: xenofobia. Elefantul din cameră, o problemă crescută nemăsurat, pe care politicienii și mass media mainstream refuzau să o accepte. Xenofobia nu ieșea în sondaje și nici măcar în analizele bazate pe data mining, un instrument la modă care nu mai lipsește niciunui polician care se respectă. Ea rămânea ascunsă din aceleași motive ca și preferințele oamenilor pentru Trump sau Brexit : preocuparea excesivă pentru corectitudinea politică dusese la o demonizare a întregii sferei de preocupări respective. Oamenilor le era rușine să recunoască public că nu mai vor imigranți și delocalizări, dar în cabina de vot, singuri, nu se mai sfiau să o arate. Timp de decenii, am învățat că toți economiștii care se respectă trebuie să fie neo-liberali, că lipsa regulilor e bună și că miraculoasele piețe rezolvă de la sine orice problemă – profesori, autori de cărți și guru, toți ne-au cântat aceeași melodie. Timp de decenii, am învățat că străinii trebuie iubiți, primiți cu brațele deschise, acceptați și ajutați fără rețineri, că suntem toți egali și frați, iar cei ce nu sunt de acord cu asta sunt niște răi, naziști, criminali, sau pur și simplu tâmpiți – toți politicienii și formatorii de opinie ne-au cântat aceeași melodie.

Aceste elite au fost nu doar rupte de realitate, ci și rupte de adevăruri elementare ale biologiei și psihologiei. Oricât de mult ne-ar displăcea să o recunoaștem, la origini teama de străini este rezultatul a sute de mii de ani de evoluție. In regnul animal, respingerea străinilor este parte a funcției de supraviețuire. Vedem imediat cum reacționează grupul dacă apare un animal străin și încearcă să intre pe teritoriul lor. Darmite dacă ar apărea un întreg alt grup care ar încerca să se stabilească tot acolo! Acest tip de reacție a stat la baza formării triburilor, gintelor, națiunilor. Ca și la animale, ea este înscrisă în genele oamenilor și ține de instinctul de apărare. Este o naivitate maximă să ne închipuim că doar câteva decenii de propagandă pot șterge ceea ce s-a consolidat în sute de mii de ani. Am putea la fel de bine să ne închipuim că putem șterge oamenilor instinctul sexual, dacă le predicăm cu sârg abstinența timp de câțiva ani. Nu numai că instinctul nu ar dispărea, dar frustrările acumulate în subconștient ar exploda violent, mai devreme sau mai târziu. Mult mai întelept ar fi să pornim de la premisa că astfel de porniri sunt adânc înrădăcinate și, în loc să încercăm să le eliminăm, ceea ce e nerealist, să încercăm să le ținem sub control în niște limite rezonabile.

Din păcate, discursul corectitudinii politice a mers mult prea departe, strângând limitele până la sufocare și obținând exact efectul psihologic contrar: frustrare acumulată progresiv, urmată de explozie. În ultimii ani, în lumea occidentală, s-a dat frâu liber unei imigrații mult prea masive pentru a fi asimilată într-un timp atât de scurt. O imigrație alimentată artificial, nu ținând seama de profilul și nevoile țării, ci din lăcomia politicienilor pentru voturi și soluții facile, respectiv a corporațiilor pentru mâna de lucru ieftină. Evident, naturalizarea unui imigrant durează și costă mult mai puțin decât îi este necesar unui nou născut din prezent ca să atingă vârsta votării sau angajării, iar de adevăratele cauze ale scăderii natalității, printre care la loc de seamă se află precaritatea și incertitudinea în fața globalizării, nu i-a păsat nimănui. Pentru a justifica o alegere atât de controversată, politicienii au recurs la o adevărată propagandă a corectitudinii politice, bazată nu pe cunoașterea și respectarea diferențelor, ci pe ștergerea forțată a acestora, pe principiul egalizării prin uniformizare: ca să fim toți egali, trebuie să fim toți la fel. Imigranții, proveniți în multe cazuri din familii tradiționale, nu erau, cu siguranță, pregătiți să renunțe la obiceiurile lor cu atâta ușurință. Dar chiar și localnicii anesteziați de ateism și consumerism au dovedit o rezistență neobișnuită la un astfel de tratament, în special atunci când corectitudinea politică a alunecat pe terenul discriminării pozitive, și ei au părut că rămân singurii care trebuie să renunțe la tradițiile, religia și cultura lor, pentru a nu-i deranja prea mult pe ceilalți. Iar privitorii de pe margine, țările din Europa de Est, care nu primiseră nici pe departe aceeași doză de îndocrinare cu corectitudine politică, s-au îngrozit de-a dreptul de acest spectacol, adâncindu-se și mai tare în teama lor istorică de năvăliri și ocupații străine, respectiv în admirația secretă pentru liderii cu mână forte, aparent capabili să îi apere de astfel de primejdii.

Când prosperitatea e mare (a se citi: “teritoriul” de împărțit e foarte cuprinzător) astfel de probleme nu se fac simțite, însă deîndată ce lipsurile materiale fac să se strângă lațul, ele reapar pentru că, legate fiind de principiul auto-conservării la nivel individual și colectiv, nici nu aveau cum să dispară cu totul. Pe deasupra, apartenența culturală, națională, religioasă și rasială reprezintă o parte din identitatea fiecăruia și orice încercare de negare, anulare sau schimbare forțată a identității se poate dovedi periculoasă. Nu mai e nevoie să amintim că stabilitatea și consistența percepției individului asupra identității sale reprezintă un factor important pentru menținerea sănătății psihice. Nu putem împinge astfel de lucruri dincolo de limitele naturalului fără să naștem, în bezna subconștientului, monștri. Nu le putem trata nici ca pe niște “gunoaie” ale evoluției, numai bune de ascuns sub preșul corectitudinii sau mai bine zis al intereselor politice, pentru că niciodată în istoria omului filosofia nu a putut învinge biologia, la nivel de mase.

Oamenii au votat Brexit și Trump și simpatizanți ai lui Putin nu pentru că au crezut toate minciunile care li s-au spus, nu pentru că li s-au propus platforme ambițioase sau soluții miraculoase, ci pentru că li s-a promis un lucru esențial: că vor scăpa de străinii din propria lor țară și de concurența neloială făcută de străinii din afara țării. Că țara lor va fi înapoi a lor, iar firmele și avuția lor vor veni înapoi la ei și astfel nedreptățile și inegalitățile de până acum vor fi reparate. Pe scurt, că își vor recăpăta teritoriul și resursele: teritoriul amenințat de invazia imigranților, și resursele pierdute din cauza delocalizărilor oportuniste pe motive fiscale, sociale sau de mediu. Poate că mulți nu au votat din convingere față de discursul care li s-a servit, ci au încercat în primul rând să protesteze, prin vot, împotriva sistemului și ideologiei care i-au adus în starea de fapt prezentă. Acesta este adevăratul fundament al alegerii lor, și este unul organic, instinctual, biologic. Chiar dacă nu conștientizează asta, când teritoriul și resursele le sunt amenințate, oamenii își simt propria identitate și, pe termen lung, propria existență, în pericol. Reacția lor, cu cât e mai întârziată sau reprimată, cu atât va fi mai primitivă și violentă.

Din păcate, promisiunile țintite către resorturile xenofobe ale oamenilor nu vor fi îndeplinite mai mult decât orice alte promisiuni politice. Problema e însă că ele au creat așteptări, iar aceste așteptări au adâncit, de o parte și de alta, conflictele: atât în interiorul societăților cu mulți imigranți, cât și între țările care concurează până la sânge pe seama forței de muncă sau fiscalității. După cum spuneam, nimeni nu poate da timpul înapoi, și nici globalizarea înapoi, cu atât mai puțin neutraliza efectele ei. Din acest motiv, nicio soluție cuminte, rezonabilă și non-violentă nu este posibilă în limitele sistemului actual, fără încălcarea regulilor existente.  Poate tocmai de aceea, oamenii au ales și vor continua să aleagă politicieni cu discursuri extreme, pentru că doar aceștia le promit, pe șleau, că vor face praf drepturile omului, dând afară toți străinii, respectiv dreptul internațional, încălcând toate tratatele pe care le-au semnat până atunci. Ceea ce este cu adevărat trist este nu doar că nu au cum să reușească, altfel decât cu prețul declanșării unor conflicte sociale și chiar internaționale, dar și că, în stilul lor caracteristic pe care l-au dovedit deja, ei nu vor călca în picioare numai drepturile omului și dreptul internațional, ci și protecția mediului, protecția consumatorilor, drepturile democratice, libertatea de exprimare și cine știe câte alte drepturi ale celor care i-au ales. Iar de aici până la dictatură nu e decât un pas. Cu atât mai mult cu cât cetățenii, dacă sunt temeinic speriați, pot cere ei înșiși un răspuns în forță dacă ajung să creadă că altfel nu se mai poate.

Parcă niciodată nu am fost mai aproape de repetarea greșelilor care au dus la cel de-al doilea război mondial. Pericolul care ne paște, însă, de data aceasta este mult mai mare. Nu mai putem avea doar război între mai multe țări, pentru că în ziua de azi, în lumea occidentală, populațiile sunt amestecate; ci riscăm un război total, în care războiul dintre țări ar putea fi dublat de cel dintre oamenii de diferite naționalități sau etnii care locuiesc de prea puțin timp împreună în aceeași țară.

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web