Despre calamitati

Postat de: - 15/08/2010, 15:39 1 comentariu, 294 vizualizari

La nici 2 ore de București, puțini știu ca există o alternativă la aglomerația de pe Valea Prahovei, respectiv la plictiseala de a „evada” mereu în aceleași și aceleași stațiuni ticsite de construcții și de lume. De la Câmpina, faci dreapta spre Valea Doftanei și, după nici 20 de kilometri, descoperi un lac superb, înconjurat de munți cu păduri dese și poieni cu iarba înaltă, pline de flori. Ce e mai important, aici e liniște și nu vine multă lume. Nu există stațiuni, hoteluri și nici măcar cabane. Există, la coada lacului, un sat simplu, obișnuit. Mai există câteva case înșirate pe malul lacului și vreo 2-3 pensiuni. Atât.

Am fost la Paltinu (așa se cheamă lacul) acum vreo 6-7 ani și îmi aminteam cu plăcere după-amiezile petrecute pe malul lacului, în câte o poieniță unde nu era nici țipenie, plimbările prin pădure, reprizele de înot în apa limpede și răcoroasă… Așa că mi s-a părut o idee bună să mă refugiez acolo pentru câteva zile, pe timp de vacanță și de caniculă.

După 6-7 ani, nu se schimbaseră prea multe. Se înmulțiseră doar vilele de pe malul lacului, dar nu atât cât m-aș fi așteptat, având în vedere potențialul zonei. Mi s-a părut că a rămas un loc mai degrabă neturistic. În egoismul meu bucureștean, m-am bucurat, fiindcă lipsa facilităților anunța, previzibil, și lipsa de aglomerație.

Ardeam de nerăbdare să merg la lac, să fac o baie. Însă când m-am apropiat, am avut parte de un șoc.

Am călătorit destul la viața mea prin România, și nu pot spune că mă surprinde prea mult lipsa de educație și de igienă, pe care am avut ocazia să le constat în numeroase ocazii. Ìnsă ceea ce am văzut la Paltinu întrecea orice închipuire. Malul lacului era literalmente presărat cu gunoaie, de parcă cineva le-ar fi împrăștiat în mod intenționat, distribuindu-le egal, astfel încât nu mai era poieniță, nu mai era luminiș sau colț de pădure care să fi scăpat de mizerie. Mai mult decât atât, suprafața lacului era la rândul ei acoperită de gunoaie. Pungi de plastic, PET-uri, bucăți de cauciuc, hârtii, resturi…tot ce se poate imagina. Toate pluteau pe apa lacului. N-am văzut în viața mea așa ceva. Atâta cantitate de gunoaie pe metru pătrat, în natură!

Nu puteam să pricep ce se întâmplase. Mi se părea ceva cu totul anormal. Ceea ce văzusem depășea, prin proporții, limitele simplei neglijențe a unor pescari sau turiști care încinseseră ceva grătare pe malul lacului. Oricum, turiști nici nu prea erau prin zonă.

Cerând lămuriri la pensiunea unde stăteam, mi s-a dezvăluit încet-încet un tablou de-a dreptul deprimant.

Astfel, am aflat că, în amonte, toți sătenii de pe Valea Doftanei (e vorba de vreo 2 sau 3 sate măricele) își aruncă gunoaiele pe malul râului (care se varsă la rândul lui în lac). Nu există groapă de gunoi, nici serviciu de salubritate. Asta n-ar fi trebuit să mă mire, fiindcă e ceva frecvent în mirifica lume a satului românesc. Putem spune chiar că e un obicei care datează din cele mai vechi timpuri. Problema e că în zilele noastre nu se mai aruncă doar coji de cartofi sau coceni de porumb, ci recipiente de plastic și tot soiul de obiecte din materiale care nu sunt bio-degradabile. Chiar văzusem la televizor niște reportaje pe aceeași temă: gunoaie aruncate de săteni pe malul câte unui râu din apropiere. Dar nu la scara aceasta!

În apărarea lor, sătenii spun că nu aruncă gunoaiele în râu, ci pe malul râului. În înțelepciunea lor milenară, nu se gândesc că, atunci când plouă mai mult (așa cum tocmai se întâmplase), apele râului se umflă și iau cu ele toate gunoaiele, ducându-le direct în lac. Iar lacul Paltinu, în caz că nu știați, este un lac de acumulare și servește la alimentarea cu apă potabilă a municipiilor Câmpina și Ploiești!

Ìnsă nu e vorba doar de sătenii din Valea Doftanei. În weekend, locul se umple de turiști care se instalează, cu mașini și cu grătare, pe malul lacului (acolo unde este accesibil) sau, pur și simplu, la marginea șoselei care trece pe lângă lac. Gunoaiele din pădure nu pot fi decât ale lor, fiindcă apa lacului nu are cum să le ducă așa de sus. Ele sunt, probabil, ceva mai împrăștiate de obicei, însă atunci când plouă, șuvoaiele le adună și le târăsc pe toate la vale. În afară de asta, am găsit pe malul lacului saci menajeri, plini cu gunoaie. Cu alte cuvinte, unii (probabil de la vilele nou construite), acolo își golesc în mod constant pubelele. Rezultatul e unul sinistru.

Gunoaiele se arunca si in mod organizat, cu sacul

Nimeni, absolut nimeni nu se sinchisește. În cele câteva zile petrecute în zonă, am văzut cum gunoaiele de pe lac au migrat, pur și simplu, dintr-o parte în alta, după cum le duceau curenții. Pluteau până la baraj, se întorceau, se mai opreau prin câte un golfuleț, apoi își continuau traseul. Era imposibil să nu le remarci. Nu cred că autoritățile din zonă nu știau de ele. Singura lor grijă pare a fi, însă, colectarea taxei pentru pescuit, dacă ne luăm după frecvența panourilor care semnalează zonele unde pescuitul e permis. Și sunt destui care pescuiesc printre gunoaie.

Nici chiar dacă aș fi ignorat toată acea mizerie, nu m-aș fi putut bucura de vreun moment de tihnă în natură, fiindcă de pe malul opus se auzeau de dimineață până seara drujbele care tăiau copacii. M-am și mirat, de altfel, că pădurile din jur scăpaseră relativ neatinse față de cum mi le aminteam. Probabil că încă nu le-a descoperit vreun mare „investitor” care să le bărbierească în timp record, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în zona bunicilor mei, Vatra Dornei, ca și în multe alte zone unde oamenii au tăiat pădurile, au băut banii și acum stau cu mâna întinsă să primească pomană de la stat pe motiv de alunecări de teren. Nu ei sunt de vină, că au tăiat pădurile. Ploile sunt de vină, natura e de vină!

La fel și la Valea Doftanei. Dacă-i întrebi pe localnici cine e de vină că s-a umplut lacul de gunoaie, îți vor răspunde la unison: ploaia e de vină! A plouat prea mult, s-au umflat apele râului, Doftana a luat-o razna. Asta e, n-avem ce face, decât să stăm cu mâinile-n sân și să așteptăm ca gunoaiele să se mai ducă la fund sau să se mai depună pe maluri. Ploaia e de vină și pentru că s-a stricat drumul, și pentru că apa din fântâni nu mai e potabilă. La urma urmei, suntem în plin sezon de inundații, natura e dezlănțuită, urgia lovește din nou, România e sub ape, etc.

Am fost de curând într-un oraș numit Amsterdam. Acest oraș este capitala unei țări care are o cincime din întregul ei teritoriu sub nivelul mării adiacente, existând ca atare doar pentru că la un moment dat, în istorie, niște oameni au construit niște diguri și au răpit ceva teren mării. Terenul fiind prost (nisipos), clădirile din Amsterdam sunt construite pe piloni. În Amsterdam plouă, în medie, o zi din două, Marea Nordului e violentă și necruțătoare, dar nimeni nu e afectat de asta. Foarte mulți oameni locuiesc fără grijă în bărci sau construcții amenajate pe plute, pe canalele din Amsterdam. Ploaia, indiferent de situație, nu e o calamitate. În Olanda, inundațiile sunt controlate. Conform normelor de siguranță, riscul de inundații cauzate de râuri este calculat la o frecvență de 1250 de ani, iar cel cauzat de Marea Nordului, la 10000 (da, ați citit bine, zece mii, nu e niciun zero în plus) de ani, pentru zonele dens populate.

Amsterdam – un oras unde apa nu produce dezastre

Olanda este o țară practic lipsită de resurse. Nu are munți, nu are lacuri, nu are minereuri, nu are mai nimic. Este complet plată și nu măsoară nici cât un sfert din România. Și totuși, a fost și este o mare putere europeană. Olandezii au o vorbă: Dumnezeu a făcut lumea, dar Olanda au făcut-o olandezii. Nu sunt un fan al poporului olandez, dar cred totuși că, dacă țara aceea are cu adevărat vreo resursă care contează, aceea este resursa umană. Prin comparație, despre România aș spune exact pe dos: are toate tipurile de resurse posibile, dar degeaba, fiindcă stă prost cu resursa umană. Și de aici i se trag toate, nu de la ploaie, de la soare sau de la deochi.

Când am plecat de la  Paltinu, începuseră deja să apară « turiștii » de weekend. Mă uitam la ei, cum se instalaseră pe malul lacului, cum pescuiau și cum își pregăteau grătarele printre mormanele de gunoaie, pe care le sporeau la rândul lor într-un ritm amețitor, cu PET-uri, cutii de bere, ambalaje de celofan și pungi de plastic de la semințe. Nu mai aveam niciun dubiu. Pentru natura din jur, ei sunt singura și adevărata calamitate.

pixelstats trackingpixel

1 comentariu la “Despre calamitati”

  1. Manole says:

    Am fost si eu prin zona relativ de curand. E de-a dreptul deprimant. Turismul la pamant. Pensiunile vai de capul lor, habar n-au sa-si trateze clientii. Legatura cu orasul Campina e facuta de aceleasi autobuze hodorogite care circulau si pe vremea lui Ceausescu. Un muzeu al rablelor in actiune. E aproape de Bucuresti, dar nu merita sa te duci acolo.

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web