Ura ca forma de intimitate

Postat de: - 08/05/2010, 14:37 0 comentarii, 180 vizualizari

Am auzit mulți oameni spunând: eu nu știu ce e ura, eu nu am urât niciodată pe nimeni, eu nu înțeleg ura… Nu cred că așa ceva poate fi adevărat. Cred că ura e un sentiment nelipsit la oameni, și poate doar sfinții să facă excepție. Probabil că mulți înțeleg ura ca pe o dușmănie pe termen lung, și de aceea se judecă pe ei înșiși cu atâta larghețe. Realitatea e, însă, că sentimentul de ură se poate activa la fel de bine pe termen scurt, într-un moment, într-un context anume.

Fie și numai în sinea noastră, fie și numai pentru câteva secunde – după care uităm totul -, cu toții urâm, chiar mult mai des decât ne-ar plăcea să admitem. Îl urâm pe cel care conduce agresiv și ne dă emoții, sau pe cel care claxoanează insistent și fără motiv. Îl urâm pe șoferul de autobuz atunci când ne clătinăm în toate direcțiile la fiecare curbă. Îi urâm pe cei cu care trebuie să împărțim un spațiu mai aglomerat, dacă vociferează și ne tratează cu ostilitate. Îl urâm pe funcționarul de la ghișeu, arogant și răutăcios, care ne trimite după formulare și ștampile după ce ne-am pierdut câte o oră la coadă. Îl urâm pe medicul care nu e în stare să ne rezolve problema, dar ne ia o grămadă de bani. Îi urâm pe politicieni pentru că ne cred tâmpiți și ne mint cu nerușinare. Îi urâm pe cei îmbogățiți peste noapte, prin tot soiul de învârteli dubioase, care vin să ne dea lecții despre conduita în afaceri. Le urâm pe vedetele de carton care populează show-urile de televiziune zi și noapte, pentru prostia, incultura, vulgaritatea și lipsa de talent pe care le afișează, în disprețul celui mai elementar bun simț. Îi urâm pe vecinii care dau muzica la maxim când noi vrem să ne odihnim. Îl urâm pe cel care ne fură portofelul, pe cel care ne zgârie mașina, pe cel care ne bârfește pe la spate și pe cel care ne jignește în față. I-am urât pe toți aceștia, și pe mulți alții, cel puțin o dată în viață. În momentele acelea, dacă i-am fi avut cu totul în puterea noastră, cine știe de ce am fi fost în stare…

După cum se știe, mecanismul sentimentului de ură funcționează la fel de bine și la nivel de mase. E de ajuns o simplă împărțeală: stăpâni și sclavi, albi și negri, bogați și săraci, șmecheri și fraieri, creștini și păgâni, nobili și pleavă, burghezi și proletari, teroriști și victime… Odată ce toată vina pentru răul pe care îl suferă una din tabere este proiectată asupra celeilalte, ura se declașează instantaneu și se propagă apoi cu viteze amețitoare. Se nasc răscoale, revoluții, războaie…Istoria e plină de exemple. La urma urmei, dacă iubirea e un sentiment etern uman, ce motiv ar avea cineva să creadă că opusul ei ar fi ceva străin de natura umană?

Ura necesită, prin definiție, convingerea indivizilor că se află pe poziții contrare și că între ei există un conflict sau cel puțin o divergență majoră. Ca în orice luptă, există câștigători și perdanți. Unii sunt învinși mai tot timpul, drept urmare se consideră asupriți și îi consideră pe ceilalți niște asupritori. În ei, ura mocnește e aproape în permanență. Ura nu poate trece până nu se răstoarnă balanța, până ce asupritorii nu sunt pedepsiți. Drept urmare, se coc planuri de răzbunare, se imaginează scenarii eliberatoare, se organizează ofensive de tot felul. De partea cealaltă a baricadei, învingătorii nu sunt cuprinși de sentimentul de ură decât dacă sunt atacați în mod direct sau dacă se simt amenințați. Ura presupune și percepția că adversarul este cel puțin la fel de puternic ca și tine, în niciun caz mai slab. Atâta vreme cât nu sunt deranjați, cei aflați în situație privilegiată nu sunt ținuți în priză decât, în cel mai bun caz, de conflictele interne. În rest, adorm cu ușurință pe metereze, creând astfel oportunități pentru cei care se revoltă. În final, apare și șansa cea mare, momentul răsturnării balanței.

Ei bine, aici intervine fenomenul cel mai interesant. De obicei, după ce se schimbă raportul de forțe, foștii asupriți ajung, mai devreme sau mai târziu, să-i imite pe foștii asupritori. Victimele își imită călăii. Sclavii își chinuie și își ucid foștii stăpâni. Creștinii altădată martirizați nu se sfiesc să-i tortureze și să-i ardă pe rug pe cei considerați eretici. Burghezia se înghesuie să-și cumpere titluri nobiliare și să arunce cu banii pe stofe și tablouri de preț. Nomenclatura comunistă trăiește pe picior mare, în timp ce restul populației trăiește în mizerie. Noi îmbogățiți nu se mai opresc din goana după bani, în disprețul săracilor din rândurile cărora s-au ridicat.
Soldatul umilit care se transformă într-un ofițer feroce, angajatul oropsit care devine un director fără scrupule, starleta care nu se dă în lături de la nimic pentru a lua locul nemiloasei dive…toate acestea sunt clișee în ziua de azi. Comportamentul acestor oameni e, de cele mai multe ori, previzibil: ei ajung să acționeze exact la fel ca aceia împotriva cărora s-au ridicat, pe care i-au disprețuit, care le-au stat în drum, din cauza cărora au suferit. Mai ceva ca niște ucenici fideli care duc mai departe învățătura maestrului lor. Practic, ei devin exact ceea ce au urât mai tare.

Probabil că ura, la fel ca și iubirea, negăsindu-se în stare pură în natura umană, se amestecă de cele mai multe ori cu alte sentimente, inclusiv cu cele din „tabăra adversă”. Dacă, în cazul iubirii, „impuritățile” s-ar putea numi gelozie, egoism, orgoliu, etc., în cazul urii ele se numesc admirație, simpatie, complicitate… Numai că, de obicei, e mult mai ușor să accepți o pată de noroi pe un veșmânt imaculat, decât o verigă slabă într-o armură ce se vrea impunătoare. Nimeni nu ar recunoaște că, în secret, îl și admiră puțin pe cel pe care susține că îl detestă. Nimeni nu ar accepta, în ruptul capului, că a ajuns să imite exact ceea ce știa că urăște mai tare. De aceea și funcționează atât de bine predarea ștafetei. Egoism, gelozie, lașitate…e de o mie de ori mai ușor să recunoști toate acestea decât perversa dorință de contopire cu torționarul, violatorul sau călăul. Chiar dacă o astfel de dorință, la bază, e născută dintr-un simplu joc al suprapunerilor imaginare: să-i faci și tu lui ce ți-a făcut el ție.

Ca și iubirea, ura poate crea legături puternice și foarte rezistente în timp, putând duce la un grad avansat de intimitate. Intimitatea se crează în mod firesc, pentru că acea secretă contopire de care vorbeam este ceva care nu poate fi arătat lumii. E ceva ce se consumă strict între cei care se urăsc. Nu mai contează nici măcar motivul inițial al urii. Unul urăște fiindcă e asuprit de celălalt, acesta din urmă urăște pentru că a fost asuprit la rândul său de altcineva, dar între ei se poate crea fără probleme o ură reciprocă. Ca și în iubire, probabil, singura condiție pentru o astfel de relație este ca sentimentul de bază să aibă ocazia să se manifeste cu o anumită regularitate și intensitate.

Educația, temperamentul sau uneori, pur și simplu, soarta, te pot feri de dușmănia pe termen lung, dar asta nu înseamnă neapărat că ești mai puțin vulnerabil în fața sentimentului de ură. Ba chiar, de multe ori, ți se poate părea că nici nu e indicat să-ți reprimi ura, pentru că în felul acesta îți păstrezi forța de a reacționa. Desigur, unii ar putea obiecta că greșesc nefăcând distincția între ură și mânie, revoltă sau neiertare, eu însă le văd mai degrabă ca pe niște nuanțe ale aceluiași sentiment, decât ca pe niște porniri distincte. Oricum, e mai puțin important ce nume le dăm, contează cum alege fiecare să acționeze atunci când experimentează astfel de trăiri.

Am ascultat multe argumente în defavoarea urii. Bazate pe frică (o să fie mai rău, dacă își dă seama că îl urăști), pe dogmă (e păcat, nu e voie, te pedepsește Dumnezeu), pe rațiuni mai mult sau mai puțin filosofice (ura îl coboară pe om, violența naște violență). Bănuiesc că nu sunt foarte convingătoare, din moment ce ura e ceva atât de răspândit. Și atunci, în loc să tot încercăm să luptăm cu ea sau să o reprimăm, poate ar fi mai bine să ne punem problema să facem ceva cu ea, pur și simplu.

Poate că într-adevăr noi, oamenii obișnuiți, nu am fi capabili niciodată să ne golim de orice resentimente vizavi de cei care ne chinuie și ne nedreptățesc ( nici nu știu dacă anumite lucruri, cum au fost crimele comunismului și ale nazismului, ar fi bine să le trecem cu vederea..). Și chiar dacă am face-o, acest lucru nu ar trebui neapărat să ne schimbe percepția, astfel încât ceva detestabil să devină acceptabil, doar pentru că ținem morțiș să ne înnăbușim o reacție pe care, din diferite motive, o considerăm reprobabilă. După știința mea, nimeni nu ajunge în mod natural să deteste, la cei din jurul său, buna credință, buna creștere, onestitatea sau simțul responsabilității…

Poate că nici peste mii de ani de civilizație omenirea nu va atinge, la scară globală, idealul iubirii față de aproapele. Cel puțin nu atâta vreme cât o astfel de iubire ar trebui, în numeroase cazuri, să ia locul sentimentului opus. Dar poate că nici nu ar fi bine să ne imaginăm că soluția constă în a clădi, asemeni unei case pe un teren mlăștinos, un sentiment de iubire peste temeiul unuia de ură. Poate că mai există o etapă intermediară, indispensabilă, care presupune că trebuie mai întâi să ne eliberăm de ceea ce detestăm, mai precis de acea intimitate rușinoasă cu obiectul urii noastre.

Paradoxal, dacă ura întreține un anumit grad de intimitate, pentru compasiune ar fi nevoie de ceva detașare. Cel puțin într-o primă fază. La urma urmei, poți să iubești fără probleme pe cineva pe care îl dezaprobi, poți să compătimești pe cineva pe care îl detești, dar niciodată nu poți simți așa ceva pentru cineva de care te temi, pe care îl percepi ca pe o amenințare. De aceea, cred eu, acea detașare necesară de care vorbeam echivalează cu a ieși din blocajul mental al unui imaginar statut de „sclav”, „oprimat”, „victimă neputincioasă”, care nu face decât să hrănească raportul conflictual. Cine știe, poate că, în străfundul sufletului, mai mult decât pe unul sau pe altul, urâm de fapt ceea ce alții fac din noi, împotriva voinței noastre. Și atunci, degeaba poate să și dispară obiectul urii, pentru că sentimentul rămâne, făcând din noi niște otrăviți fără cauză.

Înainte să ne luptăm cu unii sau cu alții, avem de dus o luptă cu noi înșine. Iar în această luptă, după părerea mea, biruința cea mai mare e ca, în loc să ne lăsăm mutilați de sentimentul de ură, să călcăm pe el ca pe o treaptă. Adevărata reacție adversă nu e să luăm locul celor pe care îi urâm, ci să nu semănăm cu ei în niciuna din privințele care ne alimentează sentimentul de ură. Mai puternic decât efortul de a-i detrona sau pedepsi, să fie efortul de a nu ne comporta ca ei. Mai puternică decât ura și revolta, să fie dorința de a nu ne lăsa transformați după chipul și asemănarea lor, de a nu multiplica modelul, de a nu perpetua matricea. Toată energia pe care am consuma-o în furie și conflict, să o folosim pentru a deveni nu copia jalnică, ci opusul declarat și manifest a tot ceea ce detestăm. Aceasta să ne fie „răzbunarea” cea mai mare.

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web