Universul esentelor

Postat de: - 06/01/2010, 17:45 0 comentarii, 168 vizualizari

Căutarea adevărurilor esențiale reprezintă, probabil, o preocupare la fel de veche ca și conștiința umană, și poate că felul în care oamenii au înțeles să înfăptuiască această căutare este ceea ce a definit și a marcat, înainte de toate, fiecare epocă pe care a parcurs-o umanitatea. În epoca noastră, dacă până de curând ne-au dominat mecanicismul și materialismul, împinse până la limita degenerării și a absurdului, s-ar părea că se anunță totuși zorii și șansele unei noi trepte de cunoaștere.

Începând cu secolul XX, fizica a fost parcă mai marcată ca niciodată de preocuparea pentru studierea particulelor elementare, respectiv a forțelor fundamentale ale universului. S-a cercetat interiorul atomului, s-au descoperit forțele nucleare. S-a născut cuantica, încercând să explice ceea ce se întâmplă la nivel sub-atomic. Oamenii de știință din ziua de azi visează să găsească particula ultimă, care să explice originea universului. În paralel, s-a încercat unificarea teoriilor existente, pentru a putea ajunge la o descriere coerentă a funcționării universului. Convins fiind că universul se conduce după legi precise, Einstein își sintetizase preocupările prin cuvintele: «Vreau să înțeleg gândurile lui Dumnezeu…restul sunt detalii». Ambiția lui nu a fost nici pe departe singulară. Dimpotrivă, în ultimele decenii, tot mai mulți cercetători au fost atrași de provocarea de a înțelege legile naturii prin prisma unei viziuni globale, care să le reunească și să le concilieze pe cele existente. A apărut teoria stringurilor, «teoria totului». Fractalii ne-au dezvăluit o lume de o complexitate infinită, în care fiecare parte reproduce modelul întregului. Se vorbește tot mai mult despre singularitate, despre infinitul mic conținut în infinitul mare și interconectat cu acesta, despre câmpuri unificate, despre dimensiuni paralele… Practic, se caută și se încearcă a înțelege esența materiei, respectiv esența interacțiunilor care au loc în univers.

Ceva similar se întâmplă și în biologie, în științele medicale, prin cercetarea universului viu al celulelor. S-au dezvoltat biologia moleculară, biochimia, genetica. Se caută structuri fundamentale, legi fundamentale… În particular, genetica ne-a făcut să înțelegem că o întreagă varietate de trăsături care definesc un individ poate fi cuprinsă în miraculosul nucleu al unei celule. Psihologia, în completare, se străduiește să identifice trăsături și motivații esențiale ale psihicului uman, pe baza cărora să descrie tipuri de personalitate, potențialuri sau tendințe comportamentale.

Mai mult decât atât, științele caută să stabilească legături noi și coerente, punți de comunicare, nu doar de la o teorie la alta, ci și între o disciplină și cealaltă. Granițele devin din ce în ce mai flexibile, pe măsură ce întrebările la care ne propunem să răspundem cer răspunsuri mai complexe. Esența vieții, universul…acestea nu se pot limita la granițele formale și efemere dintre o disciplină și alta, sau chiar dintre un domeniu al cunoașterii și altul. Interdisciplinaritatea, holismul, depășirea granițelor, reprezintă tendințe din ce în ce mai frecvente, care nu țin cont nici măcar de tradiționala delimitare între științele exacte și științele umane. Fizica a ajuns să cocheteze cu metafizica și cu filosofia, biologia colaborează cu psihologia, matematicile cu sociologia…

Din păcate, pe măsură ce ne îndepărtăm de științele exacte, căutarea adevărurilor esențiale pare a fi tot mai vulnerabilă la riscul de degenerare ori de derapaj. În filosofie, esențialismul își are rădăcinile în scrierile lui Platon și Aristotel, în nobila concepție asupra lumii Ideilor, eterne și imuabile. Primii și cei mai de vază filosofi nu aveau cum să ocolească întrebările fundamentale…tocmai pentru că nu vroiau să se piardă în detalii. Totuși, esențialismul n-a fost scutit, de-a lungul timpului, de la a servi ca materie primă pentru tot soiul de radicalisme, discriminări, teorii în alb și negru. Regretabile erori de înțelegere au dus la căutări aberante, puse sub semnul esențialismului dar contrazicând, în fapt, tot ce reprezenta acesta. În numele lor s-au stabilit bariere artificiale, de pildă, între rase, sexe sau etnii, ca într-un fel de miopie a «esenței aparențelor», sau a «generalității detaliilor».  Mă întreb cum ar fi caracterizat Einstein o astfel de «gândire»… Esențialismul nu înseamnă nici minimalizare, și în niciun caz reducere.

Faptul de a înțelege o lege a naturii, ne-ar fi spus probabil Einstein, nu face ca natura să fie mai puțin diversă sau mai puțin frumoasă. Dimpotrivă, numai astfel îi putem înțelege diversitatea și frumusețea, în loc să ne mulțumim să le constatăm și să le experimentăm orbește. Ceea ce nu cunoaștem, nu putem iubi. Ceea ce nu înțelegem, nu ne învață.

Tot Einstein spunea că relativitatea se aplică în fizică, nu și în etică. S-ar fi amuzat, probabil, în fața postmoderniștilor care, relativizând totul, n-au știut să-și pună limite și când venea vorba de propriul demers de relativizare. Dimpotrivă, filosofia postmodernă a relativizat până la nihilism, respingând ideea de esență, de adevăr universal, ba chiar și preocuparea pentru sinteză, sens și continuitate în procesul cunoașterii. Toate acestea în vreme ce, după cum spuneam, științele fundamentale nu numai că erau animate de cu totul alte convingeri, ci fierbeau de uimirea și de nerăbdarea unor ipoteze sau descoperiri cu implicații uriașe asupra filosofiei. Dar poate că, în zilele noastre, singurii care mai fac filosofie autentică sunt fizicienii…

Dacă, în filosofie, căutarea adevărurilor și a valorilor esențiale pentru individ sau umanitate – indiferent cum sunt definite și tratate acestea de curentele care domină la un moment dat – reprezintă totuși, înainte de toate, un raison d’être, artele par a se fi auto-exclus din sfera unor asemenea preocupări. Mă refer la arte plastice, literatură, muzică… Mai mult, acestea par a se afla la extrema opusă, complet înecate în cultul formelor (aparențelor). În lumea științei, s-ar spune, poate, despre arte și artiști: au deconstruit, au dezmembrat, au disociat, dar n-au ajuns la nicio particulă (a se citi: valoare) fundamentală, și n-au fost în stare să unifice nici măcar ceea ce au dărâmat.

Teoria stringurilor, în fizică, ne spune că universul întreg e o mare simfonie. Muzica din ziua de azi, în schimb, se concentrează orbește pe rețetarul armoniilor, pe tehnica interpretării. Artele plastice combină haotic materialele și experimentează instinctual. Scriitorii se îneacă în fraze alambicate, în adunături de cuvinte «poetice», în claxoane tematice sau stilistice. Teatrul și cinematografia își fac un titlu de glorie din a reda, mecanic și inexpresiv, crâmpeie de realitate facil observabile, dezbrăcate de orice idee. Pe scurt, știința ne spune că trăim într-un univers inteligent, elegant, coerent, complex dar nu și neinteligibil, iar artele se comportă de parcă tocmai ar fi descoperit – ori și-ar fi propus să demonstreze – exact contrariul. În felul acesta, artele riscă să-și contrazică, în același timp, misiunea fundamentală. Un artist care nu înțelege lumea și vremurile în care trăiește, cum să le poată reda? Cum și-ar putea închipui că se poate înțelege pe sine, independent de tot universul? Și în ce fel poți exprima ceva ce refuzi să înțelegi, altfel decât superficial, haotic, fals…?

Astfel, dacă științele au intrat poate, deja, într-o nouă Renaștere, artele par încă bine înțepenite în Evul cel mai întunecat. Toate celelalte domenii ale cunoașterii comunică între ele, învață unele de altele, își descoperă aspirații universaliste și unificatoare, numai artele se încăpățânează să nu ia parte la evoluție, să rămână pe dinafară, de parcă nu mai sunt în stare să găsească alt mod de a-și salva propria identitate. E chiar paradoxal, pentru că în alte vremuri artele s-au putut situa cu mândrie în avangarda culturii. O explicație, neplăcută dar logică, ar fi că în acest domeniu, prin definiție generos cu controversele, limitele interpretării au fost exploatate mai intens ca niciodată în epoca noastră, criteriile de apreciere deplasându-se cu ușurință din sfera valorii în cea a profitului.

Același lucru ar putea fi valabil și în alte domenii, rămase indiferente și paralele față de evoluțiile care marchează cunoașterea umană la început de mileniu trei. Dar, cine știe, poate că postmodernismul a avut ramificații mult mai extinse decât pare la prima vedere – de pildă, în domeniul economic, juridic sau politic. Și poate că, în unele cazuri, am fi îndreptățiți să vorbim mai degrabă de regresism decât de indiferență. Mai în glumă, mai în serios: ar fi de ajuns să observăm, pe de o parte, cum ni se înfățișează universul – atât cel cosmic, cât și cel uman – pe care îl descrie știința în zilele noastre și, pe de altă parte, în ce fel îl tratează politicienii, juriștii și economiștii…

Poate că e ceva firesc. La urma urmei, știința ar fi pozitivă prin definiție, filosofia și artele își pot permite oricând să nege orice, iar disciplinele sociale nu se pretează foarte mult la cercetarea fundamentală. Dar atunci, poate că propria noastră atitudine e de fapt cea care ne orbește, atâta vreme cât ne-am obișnuit să ne definim propria identitate numai în raport cu repere conjuncturale (domeniu de studii, ocupație, orientare politică, preferințe literare etc.), fără să mai reflectăm asupra altor criterii. Mai precis, atâta vreme cât considerăm, mai mult sau mai puțin conștient, că aparținem unei paradigme, unei orânduiri, unui curent de gândire, etc. numai pentru că ele caracterizează societatea sau micro-mediul în care trăim, nu vom putea niciodată să le judecăm critic și să schimbăm ceva. Implicit, nu vom avea șansa de a cunoaște ceva mai bun, sau de a trăi ceva nou. Nu vom face decât să reproducem, inerțial, un anume model dominant. Nu vom face decât să perpetuăm, direct sau indirect, rămășițele unor convingeri trecute, repetând și imitând ce au făcut alții înaintea noastră, fără să ne mai punem problema dacă acel ceva ne mai reprezintă, dacă mai este actual, dacă mai este valabil, dacă ne mai folosește la ceva și unde anume ne duce, de fapt.

Din acest punct de vedere, cred că marile cuceriri ale mecanicismului și materialismului, științifice sau culturale, nu mai merită nici apărate, nici perpetuate, chiar dacă la un moment dat au părut expresia celei mai confortabile paradigme dintre toate pe care le-a putut născoci istoria… Fiindcă această paradigmă a degenerat, de mai multe decenii încoace, într-un soi de cult primitiv, necondiționat și generalizat, care nu se închină decât poftelor exhibate, consumului irațional, derogării de responsabilitate, ignoranței mascate și agresivității generalizate. Poate că, pentru unii, ipoteza unui univers inteligent și ordonat ar însemna, în același timp, sentimentul că trăiesc într-un mediu ostil… Ìnțeleg de ce ar apăra, mai mult sau mai puțin fățiș, idealul unui lumi în care, nimic neavând sens, totul este permis. Dar noi ceilalți, tot restul, pentru ce l-am mai apăra, atâta vreme cât pe zi ce trece se dovedește depășit, bolnav, toxic chiar…?

Din fericire, universul își vede de treaba lui, în ciuda celor care îl sfidează. E de ajuns să privești cu ochii larg deschiși lumea, ca să înțelegi care este direcția firească și care este mișcarea retrogradă. Până și tehnologiile de informare și comunicare, prin gradul de dezvoltare la care au ajuns, ne silesc în permanență la același lucru: să desprindem esențialul din oceanul de informații care ne inundă la fiecare căutare, să discernem între ce este relevant și ce nu, să fim capabili de a face conexiuni între informații de natură diferită, în lumina unei idei, a unui concept, a unei teme de reflecție anume. Iar pentru așa ceva, nu e nevoie să deținem cantități imposibile de cunoștințe dintr-un număr cât mai mare de domenii. Suma specializărilor posibile nu dă și maximul de înțelegere posibilă. Secretul nu e în cantitatea de cunoștințe, ci în calitatea demersului de cunoaștere.

Cred că ar trebui, la finalul agoniei unor concepții care ne-au cufundat până acum într-o veritabilă epocă a ignoranței, să ne reîntoarcem la un anume fel de a fi, care presupune căutarea a ceea ce este esențial ca adevăr și valoare. Esențial și în același timp universal, așa cum sunt acele reguli care mișcă forțele din natură, acele principii care cuprind viața, acele particule din care suntem toți constituiți, dar care vibrează în note atât de diferite. Cred că merită, măcar din când în când, să ne mai aventurăm și dincolo de ceea ce este facil, aparent, comod și imediat profitabil. Merită să mai uităm, pentru o vreme, de importanța figurilor de stil, și să ne mai concentrăm și asupra conținutului. Să nu mai confundăm reperele cu idolatria, ideile cu ideologia, învățarea cu informarea, creația cu producția. Să ne întrebăm mai des (mai mult sau mai puțin retoric) dacă viața nu înseamnă ceva mai mult decât hrană, somn, durere sau plăcere, și să ne mai gândim și la viața care există dincolo de granițele propriului nostru egoism, respectiv ale propriilor noastre reprezentări.

Știți voi…acele lucruri etichetate drept simple, elementare, banale chiar, pe care toată lumea le aprobă dar aproape nimeni nu le aplică (mă întreb de ce oare…). La fel de simple, poate, ca și structura atomului, sau ca legea gravitației, pe care, de fapt, nici până în ziua de azi nu am reușit să le întelegem pe deplin. Dar tocmai de aceea, nu trebuie să ne lăsăm păgubași atât de ușor. Poate că, până acum, în graba noastră de a le judeca, am pierdut din vedere ceva esențial…

 

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web