Sindromul atotpriceperii

Postat de: - 06/06/2009, 19:28 0 comentarii, 84 vizualizari

Dacă trăiți în România și încă nu v-ați dat seama că aceasta este o țară de genii atotștiitoare, încercați întrebarea magică “Ce părere aveți?”. Veți vedea imediat că, întotdeauna, oricine are o părere despre orice. Evident, cu cât interlocutorul e mai ignorant, cu atât își va da cu părerea mai abitir.

Cu toții râdem când, pe la televizor sau la radio, întrebarea “ce părere aveți despre…” e folosită ca o capcană, obiect al farselor de tot felul. Oamenii nu pricep un termen, nu pricep sensul întrebării, dar totuși răspund, oferă cu generozitate sfaturi și sugestii. Unele din aceste momente (din categoria “zonele erogene ale României”…) au devenit celebre, provocând amuzamentul general. Cu cât suntem mai convinși că noi nu am ajunge niciodată într-o situație atât de ridicolă, cu atât râdem mai tare…

De fapt, acest fenomen se manifestă la absolut toate nivelele, singura diferență este că, pe măsură ce te apropii de nivelele superioare, se schimbă proporția: pur și simplu, cei care pricep și râd sunt tot mai puțini, iar cei care se grăbesc să răspundă și spun tâmpenii, sunt tot mai numeroși. De aceea, ori de câte ori vezi că te depășește discuția, dacă vrei să dovedești că ești cu adevărat un intelectual, nu ai decât o singură șansă de a nu deveni penibil: aceea de a tăcea și, dacă ești întrebat, de a răspunde în mod cinstit “nu știu”.

E logic: dacă te consideri mai deștept/pregătit/informat etc. decât unii, trebuie să accepți că pot exista alții care la rândul lor sunt mai deștepți/pregătiți/informați etc. decât tine. In caz că ai dubii în a delimita cele două tipuri de situații, există o serie de criterii de bun simț care te pot oricând ajuta. De pildă, dacă ești zugrav, nu-l învăța pe arhitect cum se proiectează o clădire; dacă știi că ai picat bacul la română, nu te apuca să faci pe jurnalistul; dacă n-ai fost niciodată pe Kilimanjaro, ar fi bine să nu faci pe cunoscătorul în fața unuia care a fost, etc.

E drept, trăim într-o societate încă marcată, în subconștientul ei colectiv, de un anumit mod de ierarhizare a valorilor, pentru care țara tuturor posibilităților înseamnă că un cizmar poate să îndeplinească funcția de președinte al statului, iar o semi-analfabetă poate fi academician doctor inginer. Acest “model” de succes nu numai că nu și-a pierdut din actualitate, ci a fost chiar dezvoltat și dus pe nebănuite culmi ale progresului. Inainte de `89, de pildă, tovarășa Elena era singura (nu știu câți mai erau în aceeași situație, fiindcă nu cred că ea ar fi suportat concurența) care se putea lăuda cu o traiectorie profesională atât de fulgerătoare; mai nou însă, orice (semi)analfabet poate cumpăra de azi pe mâine o diplomă de licență, ba chiar și un doctorat.

Cu toate acestea, chiar și atunci când interlocutorul tău este un fals academician doctor inginer din zilele noastre, să zicem, asta nu te face pe tine automat specialist în polimerizare. Dacă nu ești în domeniu, cel mai cinstit lucru pe care-l poți face e să zici tot: nu știu, nu mă pricep, nu sunt specialist în așa ceva. Numai în felul acesta de vei delimita de impostura celuilalt.

Am întâlnit experți și formatori care nu consultă niciodată revistele de specialitate, care citesc 2-3 cărți pe an dar publică vreo 5-6 (unde, de fapt, îi copiază pe alții), care predau sau oferă consultanță în nu știu câte discipline complet diferite (imaginându-și în același timp că pot face asta în orice domeniu), care vorbesc vulgar și fac glume deochiate deîndată ce se simt în largul lor, care își imaginează că au dreptul să se tragă de șireturi cu oricine, care nu au cunoștințe elementare de comportament în societate, care se fac tot timpul de râs la congrese și conferințe în străinătate și nici măcar nu-și dau seama de asta…Mai mulți decât aș vrea să-mi amintesc. Iar dintre aceștia, am întâlnit și foarte mulți tineri. Cu aceeași lipsă de modestie care îi caracteriza și pe protectorii sau predecesorii lor, lupii tineri sunt la fel de agresivi, incoerenți și incompetenți cu orice ocazie.

Partea bună e că sindromul atotpriceperii e ușor de recunoscut, iar cei care îl îmbrățișează nu se sfiesc să îl arate. Invită-i la un seminar – ce să mai zic la o dezbatere televizată – și vor întrerupe pe toată lumea ca să vorbească ei, vor contesta afirmațiile celorlalți, vor submina autoritatea colegilor, vor răspunde neîntrebați, vor transforma dezbaterile în ciorovăieli și întrebările în atacuri. Ìși vor lua, pe rând, rolul de expert în orice domeniu e specializat interlocutorul lor, se vor azvârli să-i dea lecții și, dacă nu le va merge pe conținut, or să-i dea lecții de atitudine, de comportament, de comunicare sau motivare, ba chiar și despre cum să-și trăiască viața personală – dându-se, evident, pe ei înșiși ca exemplu, cu familia lor (copil genial, soț/soție VIP, etc.). La o adică, nu se vor da în lături nici de la a face pe coordonatorii, organizatorii sau moderatorii, și asta numai ca să-și marcheze teritoriul. Cu cât vor fi, de fapt, mai reduși în educație și în posibilități intelectuale, mai frustrați și mai nesiguri pe ei, cu atât sindromul atotpriceperii se va manifesta mai tiranic. și cu atât mai rar îi vei auzi rostind “nu știu”. Mai degrabă, cei mai versați se vor repezi să caute pe Google sau Wikipedia și să te uimească în baza a câtorva cuvinte cheie de efect, luate cu copy/paste și aruncate ca praful în ochi.

In astfel de momente, cineva care este cu adevărat în domeniu, care cunoaște în profunzime subiectul respectiv, se simte precum un dirijor profesionist de orchestră care e silit să asculte, să zicem, manele, sau încercările unui lăutar de a cânta Paganini după ureche, sau o orchestră întreagă în mijlocul căreia un instrument (nu e nevoie de mai multe…) cântă fals. Din nefericire, dacă, într-un astfel de moment, dirijorul ar indica lăutarului de ocazie chiar și o singură notă din cele cântate greșit, s-ar alege probabil cu o suită nesfârșită de proteste și reproșuri. Iar publicul, cel mai probabil, ar ține cu lăutarul.

“Lumea lui Gaiță” sau “Farsele lui Buzdugan” sunt hilare și inofensive atâta vreme cât arată cu degetul niște oameni care nu au nicio putere de decizie sau influențare în domeniile incompetenței lor maxime. Sindromul atotpriceperii lovește însă fără discriminare. La nivele cele mai de sus, el se manifestă în exact același mod și e la fel de penibil, doar că rezultatul nu mai de râs, e tragic. Pentru că, în astfel de cazuri, publicul larg nu mai poate fi judecător, iar democrația subminează competența.

Ferește-mă, Doamne, de cei care le știu pe toate, că de cei care nu știu nimic mă pot feri și singur!

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web