Prea multa adaptare duce la moarte

Postat de: - 23/03/2016, 15:46 0 comentarii, 124 vizualizari

stock-photo-10936746-lion-hunting-zebra (2)

Adaptarea e unul din imperativele evoluției în lumea biologică. În societatea contemporană, adaptarea a ajuns chiar sa fie privită ca o virtute, ca un avantaj de supravietuire a celor puternici, fiind promovată cu obstinație mai ales in mediul organizational. E bine să fii versatil, e bine să te adaptezi, e bine să te descurci în lumea in care trăiești. Același lucru ni-l spun și psihologii, și dacă mergem la ei cu vreo problemă, încearcă să ne ajute să ne schimbăm felul de a acționa sau de a vedea lucrurile în așa fel încât să ne potrivim mai bine cu cerințele lumii exterioare.

Nimeni nu își pune problema dacă adaptarea are vreo alternativă. Si totuși, în lumea animală, această alternativă este ușor vizibilă, iar mecanismele ei biologice le moștenim și noi, oamenii. Se numește, pe scurt: luptă sau fugi.

Biologia ne invață că, atunci când este confruntat cu un pericol iminent, organismul declanșează un set de reacții instinctuale, menite să-i marească șansele în fața pericolului, cunoscute ca reacții de tip « luptă sau fugi »: accelerează respirația și bătăile inimii, pompează mai mult sânge, reduce provizoriu funcțiile neesențiale pentru a se concentra asupra celor necesare în fața pericolului. Reacția implică, într-o primă fază, activarea sistemului nervos simpatic, iar apoi, activarea axei hipotalamus-glanda pituitară-glande suprarenale, care duce la producerea de cortizol. Cortizolul este cunoscut ca hormonul stresului.

Cercetările referitoare la stres (a se vedea Selye, de pildă) au arătat că organismele reacționează la stres în trei faze. Într-o prima fază, numită acută, se declanșează mecanismul « luptă sau fugi » descris mai sus. Aceasta este reacția normală a organismului în fața unei amenințări imediate. Este ceea ce simte zebra când fuge de leu, și o ajută să alerge mai repede, să fie mai atentă, să se orienteze mai bine. Însă, după ce pericolul dispare și leul își găsește, poate, altă pradă, zebra se liniștește și continuă să pască și să rumege ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dacă, în anumite situații, stresul devine repetitiv și se prelungește (ca atunci, de pildă, când am pune pentru o vreme cușca unui leu lângă cea a unei zebre), într-o a doua fază, numită faza de adaptare, mecanismele de tip « luptă sau fugi » se atentuează, însă organismul continuă să secrete cortizol. Cu alte cuvinte, organismul dă semne că se obișnuiește cu situația, dar în același timp semnalizează că aceasta nu este tocmai o stare de normalitate. Într-adevăr, adaptarea în această fază presupune costuri ridicate pentru organism. Din cauză că starea de alertă este menținută prin intermediul cortizolului, resursele organismului sunt cheltuite intens, și ca urmare imunitatea scade. Dacă această situație persistă, apare epuizarea.

Epuizarea este cea de-a treia fază a stresului. În mod surprizător, în această fază, simptomele reacției « luptă sau fugi » se întorc, și nu numai că se intorc, dar nu se mai reglează. Ca rezultat, inima este suprasolicitată, tensiunea crește, organismul intră într-o oboseală cronică, iar imunitatea se degradează până la nivele critice, apărând numeroase tulburări și afecțiuni: cardiovasculare, digestive, reproductive, de somn sau de nutriție. Nu întâmplător stresul cronic care se manifestă în această fază este asociat cu o multitudine de probleme de sănătate, mergând până la cele grave, precum cancerul.

Ajunși aici, o întrebare devine evidentă: și totuși, de ce, în lumea lor, animalele se întorc liniștite la ale lor după ce trece primejdia, în loc să se îmbolnăvească din asta? De ce zebra nu face stres cronic, iar noi oamenii, da?  Un reputat biolog de la Stansford a ales de altfel să-și intituleze cartea despre stres: «De ce zebrele nu fac ulcer ». Titlul vorbește de la sine. Ceea ce e demn de reținut aici este că în lumea naturii se manifestă cu preponderență doar prima etapă descrisă mai sus, cea acută, imediată. Numai în condițiile în care animalul nu are nici opțiunea de luptă, nici pe cea de fugă, se ajunge la etapa următoare de stres. Adaptarea, în contextul stresului, este de fapt o obișnuință forțată. În natură, ea se produce în condiții excepționale, de tip schimbări climatice sau catastrofe naturale. Chiar și când natura e ostilă, animalele preferă de multe ori să facă efortul de a parcurge mii de kilometri (a se vedea exemplul păsărilor migratoare) decât efortul de a se adapta unor condiții nefavorabile existente. In laborator, studierea etapelor ducând la stres cronic, inclusiv a etapei de adaptare, a fost posibilă, în mod esențial, datorită faptului că animalele erau ținute captive.

Se poate ușor înțelege de aici că nu ne adaptăm decât la ce nu putem evita sau schimba. Se poate la fel de bine înțelege că stresul cronic este de fapt o boală a captivității prelungite (și chinuite), aparând la animalele ținute prizoniere pe perioade lungi, la fel de bine ca și la oamenii ajunși captivii unor situații obiective sau subiective care se perpetuează într-un orizont de timp nedefinit, cum ar fi precaritatea, singurătatea, sărăcia, lipsa unui job sau povara unor datorii. Si atunci, ar rezulta că tot ce avem de facut e să încercăm sa ne adaptăm la « captivitatea » noastră, inclusiv încercând să o privim altfel, după cum ne sfătuiesc deseori lecturile motivaționale, ca pe o oportunitate și nu ca pe o constrângere.

Problema e că adaptarea este tot un stres și pe termen lung, dacă nu reușim să-l rezolvăm, el riscă să ne afecteze grav. Cel mai bun exemplu este cel al experimentului cu broasca în apă fierbinte: dacă este aruncată brusc în apă fierbinte, broasca va încerca din toate puterile să se salveze. Dacă va fi pusă în apă la temperatură normală, iar apoi apa va fi încalzită până spre punctul de fierbere, broasca nu va simți șocul termic și nu va mai opune rezistență. Incet-încet, se va adapta temperaturii crescânde. Iar această adaptare o va costa viața.

De fapt, adaptarea e un pariu pe care îl faci cu mediul, pe principiul « ce nu te distruge te face mai puternic ». Reversul medaliei este că sunt destule șanse ca acest pariu să te distrugă. De aceea, e un pariu riscant, pe care lumea naturală nu îl face niciodată de bunăvoie, ci doar în situații extreme și de constrângere absolută. Este drept, adaptarea servește evoluției, însă nu trebuie pierdut din vedere că, de cele mai multe ori, schimbările pe care le declanșează adaptarea nu ajung benefice decât generațiilor urmatoare. Cu alte cuvinte, e nevoie de niște generații de sacrificiu care produc și interrnalizează schimbarea cu prețul propriei sănătăți și vieți, pentru ca apoi acele schimbări să fie trecute genetic unor generații următoare, generații care vor beneficia de o mai bună adaptare, însă fără prețul plătit prin stres.

Natura de arată că suntem făcuți, în primul rând, pentru a lupta și a ne elibera de contrângeri. Prima și cea mai importantă condiție a supraviețuirii este să ne apărăm și să schimbăm situațiile sau mediile nefavorabile. Adaptarea este un mecanism de resort ultim, un pariu riscant și foarte costisitor, făcut mai mult în numele generațiilor următoare. Stresul prelungit pe care îl presupune ne ruinează sănătatea.  Si dacă se dovedește că nu putem face față, că solicitarea e prea mare în raport cu resursele noastre, natura începe treptat să ne împingă spre extincție, în loc de supraviețuire, ca și când ne-ar spune: ai devenit un mecanism stricat, nu mai poți da nimic bun urmașilor și nici asimila ceva folositor din mediu, gata, ți-ai epuizat potențialul, ai pierdut pariul cu viața.

Biologia noastră ne cere ca, înainte de a încerca să ne adaptăm, să încercăm să schimbăm sau să evităm situația. Societatea însă ne cere exact opusul, la școală, la muncă, sau în raport cu Statul, pornind de la prezumția că obediența este cheia armoniei sociale. Nu este de mirare că în lumea contemporană, unde trăim izolați de natură, într-un sistem artificial de dependențe și reguli exponențial mai numeroase decât cele biologic normale, ne simțim probabil la fel de captivi și stresați ca niște șoarecii de laborator supuși unor varii și impredictibile experimente. De multe ori, este de ajuns să ne schimbăm percepția, să realizăm că de fapt nu suntem captivi, că avem de ales. Însă nu întotdeauna. Nu ca opțiune unică și permanentă. După cum ne arată mecanismele stresului, anumite reacții se pot dovedi toxice, dacă nu chiar fatale, dacă sunt perpetuate dincolo de limitele lor naturale.

Corolar: Zilele acestea, când Europa geme sub spaima atentatelor teroriste, nu mă pot abține de la a mă întreba cât de toxică sau chiar fatală poate deveni « adaptarea » noastră la astfel de situații. Se întrezărește deja o resemnare tacită, o prezumție implicită că astfel de lucruri nu pot fi prevăzute sau controlate, o focalizare clară pe acceptare în loc de schimbare, fiindcă așa e lumea în care trăim și nu putem schimba o lume întreagă. Uităm că lumea este așa nu ca rezultatul unor forțe oarbe ale naturii, ci tot ca rezultat al acțiunilor (sau neacțiunilor) umane, iar acestea nu sunt dictate genetice ci factori reversibili. Mai ales, uităm că anumite tipuri de atitudini, de genul celor care echivalează cu sinuciderea, sunt incompatibile cu adaptarea și cu evoluția. Cum s-ar putea zebra « adapta » leului și ce s-ar întâmpla dacă ar încerca să se obișnuiască cu el? Milioane de ani de evoluție ne arată că răspunsul e unul singur.

 

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web