Povestea sufletelor

Postat de: - 18/11/2011, 01:00 0 comentarii, 135 vizualizari

- de ce îngaduie Dumnezeu mai multe religii -

enlightment-r

Era odată un Împărat care avea mai mulți copii. O parte dintre copii ascultau de el în toate privințele. Erau cuminți, înțelepți, iubitori și nu ieșeau niciodată din voia lui. Alții, însă, se cam plictisiseră de traiul liniștit pe care-l duceau alături de Tatăl lor și, încrezători în propriile forțe, râvneau la libertatea de a experimenta pe cont propriu înainte de a accepta orice sfat. Ìntr-o zi, ei și-au spus (asemeni multor adolescenți din ziua de azi): Tatăl nostru pretinde că le știe pe toate, și că noi nu știm nimic fără el.  Până când să ne spună el ce e bine și ce e rău, până când să hotărască el pentru noi? Ne-am plictisit să fim mereu sub tutela lui! Am crescut, nu mai suntem niște neajutorați. Vrem să ne trăim viața și să ne dobândim cunoașterea prin propriile noastre forțe.

 

În acel moment, un sfetnic viclean le-a șoptit: Dacă reușiți asta, veți ajunge să știți tot atâtea ca și el, veți fi pe picior de egalitate cu el și veți putea face orice doriți, fără să vă impună nimeni nimic. Veți fi complet stăpâni pe propriul vostru destin.

 

Perspectiva aceasta le-a părut copiilor peste măsură de ispititoare.

 

Tatăl lor, mâhnit, a încercat în zadar să le explice consecințele unei astfel de alegeri. Copiii insistau că, în loc de școala de la curte, ei doresc să urmeze școala vieții, care e de o mie de ori mai bună. Erau convinși că școala de la curte n-ar fi făcut din ei mai mult decât niște dregători de seamă în slujba Tatălui lor, în timp ce școala vieții ar fi făcut din ei stăpâni, fiecare, peste propria împărăție.

 

Tatăl n-a avut de ales și a trebuit să-i lase să plece în lume. Au fost trimiși departe, dincolo de hotarele împărăției, în locuri sălbatice și aspre unde oamenii trăiau de capul lor, fără nicio regulă, dar și fără niciun ajutor.

 

La început, copiii au fost speriați, dar și încântați. Totul în jur li se părea fascinant, chiar dacă enorma doză de neprevăzut le stârnea teamă. Neavând pic de experiență, credeau că toți cei pe care-i întâlnesc sunt bine intenționați și le spun adevărul. Desigur, nu le-a trebuit mult ca să realizeze că nu tot ce zboară se mănâncă. Ìnsă nu puteau să facă prea bine diferența. În plus, unii indivizi s-au dovedit extrem de răuvoitori cu ei, i-au tratat cu cruzime și i-au făcut să sufere – ceva ce nu mai cunoscuseră înainte.

 

Curând, frica a prevalat asupra bucuriei de a fi liberi pe acele tărâmuri necunoscute și atât de stranii. De frică, au decis să se poarte cât mai frumos cu toți străinii întâlniți în cale, fiindcă nu se știe niciodată care dintre ei îi va răni și care nu. Ajunseseră chiar să facă plecăciuni până la pământ în fața oricui care le ieșea în cale. Îi tratau pe toți ca pe niște zei, iar ei înșiși se comportau ca niște sclavi. Și nu numai oamenii, dar și natura, plantele sau animalele de care se temeau, beneficiau de același tratament, fiindcă toate erau necunoscute pentru ei, și toate își dovediseră puterea de a le face rău.

 

Rătăciseră. Foarte repede, traiul bun pe care îl duseseră în împărăția Tatălui lor a devenit o amintire, iar amintirea, la rândul ei, era pe zi ce trece tot mai ștearsă.

 

În acest timp, Tatăl lor mocnea de durere și de îngrijorare. Cum nu-l lăsase inima să rămână la castelul său, își urmase, pe ascuns, copiii, veghindu-i de la distanță, fără ca aceștia să știe. La un moment dat, nemaiputând suporta suferința prin care treceau copiii lui, l-a tras deoparte pe cel mai vârstnic, fără ca restul să observe, și i-a desenat, pe niște tăblițe, hărțile cu drumul care i-ar fi putut readuce pe toți acasă. I le-a lăsat să le studieze, să le arate celorlalți și să se hotărască. Apoi, temător să nu i reproșeze că a intervenit prea mult, s-a întors în împărăția lui.

 

Dar copilul nu mai văzuse hărți până atunci, și avea nevoie de ceva timp ca să învețe să le folosească. Iar ceilalți, în ciuda dificultăților, nu păreau dornici să se întoarcă foarte curând.

 

Cel de-al doilea copil în ordinea vârstei, dintre cei plecați, suferea din ce în ce mai mult. Era speriat, epuizat, șocat de mizeria și de nedreptatea pe care le întâlnise, și ajunsese la concluzia că lumea în care trăiau era o lume condamnată la nefericire. Drept urmare, își dorea mai mult decât orice să se întoarcă la Tatăl său. Ìntr-o seară, Tatăl său i-a apărut în vis, și alături de el i-a apărut, clar și luminos, drumul spre Împărăția de unde plecase. A doua zi, fericit și încrezător în drumul care i se arătase, copilul a hotărât să se întoarcă acasă.

 

Ìntre timp, primul copil, care avea tăblițele, deși le-a studiase și decisese să le urmeze, tot întârzia pe drum. Multe greutăți se abătuseră asupra lui, dar și el se mai abătuse din drum, crezând că e destul de mare și de experimentat încât, măcar pe alocuri, să o mai ia și pe scurtături. Tatăl, îngrijorat, a decis să-l trimită în ajutor pe Fiul său cel mai mare și cel mai iubit, care conducea împărăția împreună cu el.

 

Ìnsă copilul, sătul de înșelătorii și doborât de dezamăgiri, l-a alungat, fiindcă decisese să nu se mai încreadă în nimeni și în nimic, în afară de tăblițele primite direct de la Tatăl său.

 

Cel de-al treilea copil, în ordinea vârstei, ajunsese și el disperat de viața grea pe care o duceau cu toții, și tânjea în inima lui să se întoarcă în casa Tatălui său. Drept urmare, când Fiul cel mare a venit, el a tras cu urechea la sfaturile și pildele acestuia. Mai mult, înțelegând că era vorba de drumul de întoarcere la Tatăl lor, a decis să le urmeze întocmai.

 

Cel de-al patrulea copil, în ordinea vârstei, nu se arătase sensibil la argumentele care-i impresionaseră pe frații lui și nu părea nici interesat să se întoarcă prea curând acasă. Abia dacă-și mai amintea copilăria în împărăția Tatălui său. Totuși, ajunsese la vârsta discernământului. Ca să nu-l piardă, Tatăl a hotărât să-i scrie o scrisoare, pe care i-a încredințat-o unuia din sfetnicii săi de încredere. Acesta din urmă, cu vorba lui meșteșugită, a reușit să-l impresioneze pe copil. Primind scrisoarea, copilul a decis să pornească la rândul lui spre casă.

 

Erau, deci, patru care încercau se întoarcă la Tatăl lor. Lor li se alăturaseră și alții (căci de plecat plecaseră destul de mulți), dar nici pe departe toți – unii încă mai reflectau, unii mai așteptau, unii mai rătăceau, iar unii, de atâta pribegie, ajunseseră chiar să se creadă orfani.

 

Drumul spre casă era foarte lung. Atâta timp trecuse de când plecaseră, încât copiii abia dacă-și mai aminteau motivul plecării. Cel mai mare dintre ei abia dacă și-l amintea vag. Așa că, mergând spre casă, au început să-și pună întrebări.

 

Cel mare se gândea că faptul de a fi fost lăsați singuri și fără ajutor era de fapt o pedeapsă din partea Tatălui lor, pentru faptul că aleseseră să plece de lângă El.

 

Cel de-al doilea ca vârstă își spunea: Nu, noi de fapt n-am plecat niciodată de la Tata. E o minciună. E doar o iluzie. De îndată ce ne vom da seama și vom deschide ochii, îl vom vedea pe Tata și vom vedea că suntem de fapt acasă.

 

Cel de-al treilea ca vârstă se gândea că, fără îndoială, faptul că fuseseră trimiși de acasă era o încercare hotărâtă de Tatăl lor, căreia trebuiau să-i facă față, și în urma căreia trebuia să se decidă locul fiecăruia în Împărăție.

 

Cel mai tânăr dintre cei patru, cum nu-și mai amintea prea multe despre copilăria sa, își spunea că, indiferent de motivul pentru care ajunseseră acolo, până una-alta și până ajung acasă, măcar să profite de moment.

 

Călătorind pe drumul spre casă, copiii își dădură seama în scurt timp că drumurile lor nu erau identice. Uneori, se mai întâlneau dar, alteori, mergeau în direcții diferite. Mai rău, dacă cei dintr-un grup încercau să-i urmeze pe alții din alt grup, se simțeau complet pierduți. Situația aceasta dădu naștere, în scurt timp, multor îndoieli și chiar conflicte.

 

Primul copil se gândea: Fără îndoială, cum eu sunt cel mai vârstnic, mie mi s-au dat primul hărțile, pe tăblițe, și acesta trebuie să fie drumul corect!

 

Cel care decisese să îl urmeze pe Fiul cel mare se gândea la toate primejdiile la care acesta din urmă fusese expus, ca să vină la ei, și cum venise hotărât să-i ajute, chiar și cu prețul propriei vieți, și își spunea: Ce dovadă de dragoste mai mare poate fi, ca Tatăl nostru să-l trimită pe Fiul său cel mai mare și cel mai iubit, ca să ne salveze pe noi, chiar și cu prețul vieții? Cu siguranță, n-a făcut-o ca să ne inducă în vreo eroare. Drumul care ni s-a dat nouă este cel bun!

 

Cel mai tânăr se gândea: Or fi primit și ceilalți câte ceva, dar scrisoarea mea e cel mai recent semn de la Tatăl. Poate că hărțile celelalte sunt vechi, poate că între timp și-au dat seama la curte și le-au corectat, și de asta mi-au trimis mie scrisoarea, ca să-mi arate că acesta e de fapt drumul corect!

 

Și toți trei râdeau de cel căruia drumul i se arătase numai în vis. Însă acesta, al doilea ca vârstă dintre ei, spunea: Visul meu, cum îl numiți voi, reprezintă realitatea, iar realitatea în care credeți voi că trăiți e doar un vis!

 

Chiar și acum, încă mai hoinăresc prin lume, cei patru copii, ba înaintând de dragul Tatălui lor, ba abătându-se din dragoste de lume, și fiecare convins că drumul lui e singurul care duce acasă, în Împărăție.

 

Din păcate, niciunul nu își mai aduce aminte că adevăratul motiv pentru care au plecat a fost pentru că au vrut să învețe – nu prin Tatăl lor, ci prin propriile lor forțe. Iar Tatăl lor, în înțelepciunea sa infinită, s-a îngrijit ca ei să învețe, în primult rând, CEEA CE LIPSEA CEL MAI MULT fiecăruia, după firea și felul său:

 

Primului, dreapta judecată.

 

Celui de-al doilea, înțelepciunea.

 

Celui de-al treilea, dragostea.

 

Celui de-al patrulea, disciplina (supunerea).

 

Semne au fost destule. De pildă :

 

Primul era înclinat spre idolatrie, dar s-a dedicat studiului și respectării legilor…

 

Al doilea iubea desfătările, și a ajuns să practice asceza…

 

Al treilea se iubea numai pe sine, și a ajuns să glorifice sacrificiul…

 

Al patrulea nu asculta de nimeni, și a ajuns să-și plece genunchii în rugăciune cu o precizie de ceasornic…

 

Drumul e lung, iar învățătura continuă și în zilele noastre, căci patru popoare de suflete sunt încă pe băncile școlii.

 

Desigur, nu toți au rezultate la fel de bune. De pildă :

 

Unii nu reușesc să se abțină de la a idolatriza banul…

 

Unii nu ajung să râvnească la mai mult decât la plăcerile acestei lumi…

 

Unii uită prea des să-i ajute pe frații lor mai năpăstuiți….

 

Iar unii își iau prea ușor libertatea de a lupta împotriva celorlalți….

 

De fiecare dată când o lecție nu e învățată, accesul mai departe e blocat, iar lecția se repetă, devenind, de fiecare dată, tot mai dureroasă.

 

Ca la orice școală, faptul de a ști perfect răspunsul la întrebările altora nu te ajută cu nimic, atâta vreme cât foaia ta cu răspunsuri e goală. Și, ca la orice călătorie, prea multă atenție la drumul altuia înseamnă risc maxim de accident pe drumul tău…

 

De fapt, răspunsurile, itinerariul… nu reprezintă niciun mister. Dar acceptarea lor poate dura, uneori, generații…

 

Pe măsură ce ne vom apropia de casă, drumurile se vor apropria și ele.

Dar până atunci, să luăm aminte…

 

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web