Pacatul impotriva Duhului

Postat de: - 02/08/2009, 16:07 2 comentarii, 205 vizualizari

Întotdeauna m-am întrebat la ce se referă exact „păcatul împotriva Duhului” și, mai ales, ce fel de păcat poate fi acesta, atât de grav încât – ni se spune în creștinism – este de neiertat: „Orice păcat, orice hulire se va ierta oamenilor, dar hulirea împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta. ” (Matei:  12, 31-32). Multora li s-a părea chiar greu de crezut că poate exista un păcat pe care Dumnezeul Iubirii să nu-l poată ierta. Alții ar putea crede că, după moartea și învierea lui Hristos, chiar și acest păcat poate fi iertat.

Eu cred că păcatul împotriva Duhului este, de fapt, păcatul împotriva bunului simț. Și am să explic în continuare ce anume îl poate face „de neiertat”.

Prin bunul simț înțeleg acea busolă care ne-a fost dată de sus, spre dreaptă călăuzire. Din acest punct de vedere, bunul simț reprezintă mai mult decât suma unor calități oarecare, el este, de fapt, un atribut fundamental al naturii noastre umane și spirituale. Știm cu toții că bunul simț nu se dobândește nici prin naștere, nici prin educație, nici prin vreun efort sau vreo tehnică anume. Nimeni nu l-ar putea analiza sau duplica, nimic nu-l poate substitui.  Bunul simț este un dar al Sfântului Duh. Și este dăruit tuturor, încă de la naștere și fără deosebire, numai că fiecare are libertatea de a alege dacă să-l folosească sau nu.

Din această perspectivă, păcatul împotriva Duhului înseamnă renunțarea la bunul simț, batjocorirea darului primit, aruncarea busolei în mare și anularea tuturor posibilităților de orientare pe harta desăvârșirii spirituale. Deriva, și într-un final naufragiul, sunt inevitabile. Și atunci, nu se mai pune problema dacă Dumnezeu iartă sau nu acel gest. Ne aflăm, pur și simplu, în fața refuzului voluntar al omului de a mai comunica în vreun fel cu Dumnezeu, de a mai încerca în vreun fel să ajungă la El. În fond, legătura cu divinitatea funcționează pe baza liberului arbitru și nu poate fi păstrată împotriva voinței individului. Vorbim aici de omul care are ochi și urechi, dar refuză sistematic să vadă și să audă, renunțând chiar, de bunăvoie, la darul văzul și auzului spiritual, pentru a nu mai fi „deranjat” din auto-suficiența lui. Nu Dumnezeu îl condamnă pe om, ci omul Îi întoarce spatele lui Dumnezeu. Iar „hulirea”, cred eu, se referă la opusul „Cuvântului” și nu reprezintă neapărat o înșiruire de vorbe sau defăimări (care sunt doar forme de manifestare…), ci tocmai această atitudine de muțenie și surzenie spirituală, acest refuz al comunicării, care distruge comunicarea.

Păcatul împotriva Duhului nu este, la propriu, de neiertat, ci pur și simplu este incompatibil cu iertarea. Iertarea înseamnă vindecare și necesită, într-o primă fază, regretul pentru situația existentă, iar apoi renunțarea la calea sau mijloacele care s-au dovedit greșite. Pornind de aici, vindecarea presupune că individul e reașezat pe coordonatele sale firești, în armonie cu destinul său, cu natura sa și cu Dumnezeu. Iertarea echivalează cu reintegrarea în universul grației divine și redobândirea binecuvântării pe care, până atunci, din orgoliu, respectivul o refuzase. Astfel, primirea iertării este condiționată de activarea bunului simț – prin părerea de rău, prin umilința recunoașterii propriilor neajunsuri, prin dorința de a îndrepta lucrurile. Am putea spune chiar: celor care au (bun simț), li se va da (iertare), celor care nu au, li se va lua…

Păcatul împotriva Duhului este în același timp un păcat al omului împotriva sieși, împotriva propriei sale naturi spirituale, pe care el o neglijează sau o asuprește până la distrugere – proces care riscă să se dovedească ireversibil. Orice fiu rătăcitor se poate întoarce la Tatăl său, cu condiția să mai știe drumul. Ateul își mai poate schimba părerea, blasfemiatorul se poate căi, dar pentru bunul simț nu există proteze…

E drept, mila divină este nesfârșită, însă omul este limitat în existența sa pe pământ. După toate aparențele, limitate sunt și posibilitățile noastre de cunoaștere, și cele de evoluție, și cele de regenerare spirituală. În cazul unui om care și-a pierdut o parte a corpului său – un braț, un ochi – nu mai putem vorbi de vindecare. La fel este și când părți ale sufletului au fost iremediabil mutilate, distruse cu bună știință…Oricine are momente când greșește, când uită de bunul simț. Cine o face însă în mod deliberat și sistematic, din convingere sau chiar cu mândrie, merge pe calea unui fariseism definitiv și incurabil.

Hristos a spus: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”. Dar cum rămâne cu cei care știau ce fac? Să-i fi iertat și pe ei, deopotrivă? Pur și simplu, întrebarea nu-și are rostul, pentru că aceștia nici nu vroiau să audă de iertare. Nu concepeau că ar putea greși cu ceva. S-ar fi simțit, probabil, jigniți de o atare prezumție, umplându-se și mai tare de ură și dispreț.

Care om de bun simț ar fi crezut, fie măcar și pentru o clipă, că Hristos merita să fie ucis, iar Barabas să fie eliberat? Care om de bun simț ar fi jubilat în fața unui act de o cruzime atât de mare, cum a fost Răstignirea? Și care om de bun simț s-ar fi gândit, vinovat fiind și în suferință, să-l batjocorească pe altul aflat pe nedrept în aceeași situație, așa cum a făcut tâlharul din stânga lui Isus?

A fi sau a nu fi cu darul bunului simț…Răspunsul împarte lumea ca o sabie, precum i-a împărțit și pe cei doi tâlhari de pe cruce, fiecare cu ce a ales pentru sufletul său: unul viață, celălalt moarte.

pixelstats trackingpixel

2 comentarii la “Pacatul impotriva Duhului”

  1. anonim says:

    da…singurul pacat care nu se iarta…

  2. anonim says:

    total de acord!

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web