Pacatul, iertarea si ispasirea

Postat de: - 30/03/2015, 00:34 0 comentarii, 426 vizualizari

cupola

Orice fel de energie trimisă în Univers se întoarce mai devreme sau mai târziu la cel care a emis-o. Se mai poate spune și că orice energie emisă în Univers creează o anumită vibrație, iar acea vibrație, la rândul său, atrage energii de natură similară. Energiile de vibrații joase – cele născute din gânduri, emoții și fapte care rănesc, produc suferință, nedreptate, etc. – în morala iudeo-creștină au fost numite păcate, iar în hinduism și budhism constituie karma negativă.

 

Răul poate fi oprit, dar urmele lui nu pot fi șterse

Indiferent cum privim și definim mecanismul de reacție al Universului (pedeapsă divină sau rezultat al legii cauză-efect), indiferent de momentul când el se declanșează (în viața aceasta, în viața de după moarte, într-o altă existență umană) prezența lui este de netăgăduit în toate marile religii. Pentru păcate, sau karma negativă, se plătește. Răul făcut altuia – sau sieși – e destinat să se întoarcă asupra celui ce l-a produs.

Faptul de a îndura această plată, de a suferi consecințele răului produs, se numește ispășire sau plată karmică. Prin ispășire, se spală păcatul. Datoria karmică este ștearsă prin plata ei. Ispășirea aparține de obicei în totalitate a individului, dar în cazuri excepționale ea poate fi preluată și de alții. De pildă, creștinismul ne învață că Hristos a luat pe umerii Săi păcatele lumii. Datorită acestei jertfe, creștinul poate avea acces la iertarea păcatelor, prin căință și mărturisire.

Iertarea nu este însă o “restitutio in integrum” generalizată, sau o ștergere automată a trecutului. Ea nu dă timpul înapoi și nici nu poate face lucrurile să fie ca și când răul nu s-ar fi întâmplat. Faptul că Mântuitorul a trebuit să vină și să Se jertfească pentru a salva omenirea arată clar că nu exista posibilitatea de a face pur și simplu să dispară păcatele tuturor, sau de a schimba legea lor fundamentală. A crede contrariul ar însemna să considerăm jertfa lui Hristos un simplu spectacol pe care Dumnezeu l-a regizat ca să ne impresioneze și să ne facă să ne schimbăm. Dacă acceptăm că jertfa lui Hristos a fost necesară și motivată, trebuie să acceptăm în același timp că păcatele oamenilor trebuiau plătite, și că această plată nu putea fi ocolită.  Cu alte cuvinte, cuplul păcat-pedeapsă este supus în mod implacabil legii cauză-efect (cunoscută în Orient ca legea karmică).

 

Nu există ispășire adevărată fără să te simți părăsit de Dumnezeu

În iudaism și creștinism, păcatul este o încălcare a legilor divine, fiind definit deci în raport cu cauza lui. În hinduism și buddhism, karma negativă este definită mai degrabă prin prisma efectelor pe care le produce. În primul caz, pentru a diagnostica păcatul, avem nevoie de sistemul (lista) de legi la care el se raportează. În cel de-al doilea, trebuie să ne ghidăm după simptomele pe care le produce (suferință, dependență, ignoranță, etc.). Sunt perspective complementare, care nu se contrazic. Nici una nu este foarte precisă (nici nu are cum să fie), dar principiile de bază sunt convergente. În iudeo-creștinism, păcatul este, în esență, o îndepărtare de Dumnezeu prin deviere de la Legile Sale, o ieșire din sfera binelui, un refuz al iubirii. Pentru orientali, karma negativă este o consecință a ignoranței cu privire la natura fundamentală a omului și a lumii – se poate spune, o consecință a faptului că omul stă despărțit de Adevărul universal, de realitatea ultimă. În ambele cazuri, greșeala presupune un soi de beznă a spiritului. Iar intrarea în această beznă pur și simplu doare. Mai devreme sau mai târziu, dar cu siguranță, doare. In creștinism, faptul de a te îndepărta de Dummnezeu este o pregustare a Iadului, a suferinței veșnice. În buddhism, ignoranța spirituală înseamnă pierderea controlului asupra dorințelor, iar dorința este indisociabilă de suferință. Rezultatul este similar.

Dacă privim ispășirea ca pe un soi de “întoarcere”  a păcatului, a karmei negative, asupra autorului său, atunci efectul pe care îl produce acest „feed-back” nu poate decâț oglindi cauza care stă la baza lui. Din acest punct de vedere, dacă păcatul înseamnă aparenta plăcere creată prin îndepărtarea omului de Dumnezeu, ispășirea presupune durerea provocată prin îndepărtarea lui Dumnezeu de om. Astfel, ca și în buddhism, plăcerea (păcatul) este cealaltă față a monedei care are înscris pe ea durerea (ispășirea), motiv pentru care ea este înșelătoare. Durerea (ispășirea) stă lipită de plăcere (păcat) ca să ne amintească în fiecare moment că mergem în direcția greșită, că nu acolo trebuie să căutăm adevărata bucurie a sufletului, ci în afara lumii iluzorii creată de goana după plăceri, în Principiul Suprem, în Dumnezeu.

Prin păcat, noi Ii întoarcem spatele lui Dumnezeu. Este un act de neiubire. Ispășirea ne pune față în față cu consecințele acestei alegeri: sentimentul de a fi fi părăsit de Dumnezeu. Iată de ce nu poate exista ispășire adevărată fără coborârea în Iadul singurătății și beznei absolute, pe care lipsa Iubirii le presupune. E ca un fel de traversare a unui tunel unde nicio rază de lumină nu poate pătrunde. Absența ajutorului divin, chiar dacă nu e înțeleasă ca atare de la bun început, este pentru suconștientul uman motiv de teroare absolută. Acest sentiment e conștientizat, de obicei, în situații dificile, atunci când omul are mai multă nevoie de Dumnezeu și Ii cere ajutorul. Atunci ajunge el să realizeze, pe pielea lui, ce înseamnă faptul de a se fi lipsit de bunăvoie de protecția divină: ghinioane care nu se mai opresc, trădarea tuturor celor apropiați, umilințe nesfârșite, accidente în lanț, înșiruiri haotice de evenimente neplăcute, lipsa totală de control asupra propriului destin, vulnerabilitate maximă, situații fără ieșire, proliferarea absurdului, sentimentul de a fi la cheremul unor mecanisme obscure și capricioase, imprevizibilitate totală, contrazicerea tuturor ipotezelor, pierderea oricărui sens și a oricăror repere, etc. Toate acestea conduc către un singur rezultat: pierderea speranței, disperarea.

O astfel de perspectivă explică de ce Hristos a rostit pe cruce cutremurătoarea întrebare: Doamne, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit? (Eli, Eli, lama sabahtani?). Altfel, ar fi foarte greu de înțeles de ce Fiul lui Dumnezeu, care vindecase mulțimi de bolnavi, înviase morții și mersese pe ape, care era în permanentă legătură cu Tatăl („Au n-ați cunoscut că Tatăl este cu mine (…)?”), ar fi putut să Se simtă fie și pentru o secundă părăsit de Dumnezeu. Explicația este că, în acel moment, Hristos suferea în locul umanității. Ca urmare, a trebuit să ispășească păcatele lumii în același mod în care ar fi trebuit să o facă cei pe care venise să îi salveze. Punându-se în locul oamenilor ca jertfă, Hristos a trebuit să sufere ispășirea ca om, inclusiv sentimentul părăsirii de Dumnezeu pe care ispășirea îl implică în mod obligatoriu. Dacă n-ar fi rostit întrebarea (Eli, Eli, lama sabahtani?), n-am fi avut cum să știm, însă acea întrebare este cheia care dezleagă misterul jertfei Sale. Da, Hristos a trebuit să cunoască sentimentul părăsirii de Dumnezeu, pentru că aceasta este soarta pe care a suferit-o în locul nostru: coborârea în Iadul deznădejdii umane, urmată apoi de Iadul sufletelor, ale căror lanțuri le va dezlega.

 

Ispășirea umană și protecția divină

Dacă ne îndoim că Hristos a putut să Se simtă părăsit de Tatăl, ne putem la fel de bine întreba cum de a putut fi prins și răstignit, ori să negăm, cum fac creștinii copți din Egipt, că jertfa Sa a implicat o dimensiune umană. Putem de asemenea să vedem suferința Sa ca pe un semn de slăbiciune, ori să considerăm că Hristos a urmărit doar un soi de experiment, vrând să înțelegeagă ce înseamnă să fii om – însă astfel de speculații sunt deja foarte departe de spiritul Evangheliei. Dacă acceptăm că Hristos a putut să Se simtă părăsit de Dumnezeu, trebuie să acceptăm că acel moment implica exclusiv latura Sa umană – doar Omul se putea simți despărțit de Tatăl; Fiul lui Dumnezeu niciodată. Acela care a întrebat „Eli, Eli, lama sabahtani?” era Omul Hristos, în numele întregii umanități.

Pentru comparație, trebuie reamintit că din perspectiva legii karmice este imposibil ca o persoană să sufere pentru ceva pentru care nu este responsabilă. Cu alte cuvinte, ar fi fost imposibil ca Hristos să fi fost supus atâtor suferințe și umilințe, lipsit fiind de orice karma negativă (fără păcat). Așa ceva nu se putea întâmpla decât în ipoteza în care Hristos, în acele momente, purta pe umeri karma negativă (păcatele) altora. Acea povară de păcate a atras asupra Sa, imediat ce a fost preluată, un șir teribil de violențe – judecata, condamnarea, batjocorirea și răstignirea  – și a făcut ca mulțimile să-L privească pe cel condamnat în locul lui Barabas de parcă ar fi fost cu totul altcineva decât Cel pe care Il aclamaseră cu doar puțin timp înainte, când intrase în Ierusalim.

Ne putem întreba ce se întâmplase cu natura divină a lui Hristos în momentul Patimilor. Putea fi ea „întreruptă” pentru un moment, ocultată asemeni soarelui de către lună, la o eclipsă, ascunsă sau pusă în adormire pentru o vreme? Desigur, putem merge pe firul unor atari speculații, însă Evangheliile nu ne oferă indicii în acest sens. Singurul indiciu, după părerea mea, pe care îl oferă Evangheliile, apare nu pe Golgota, ci cu ceva timp înainte, însă este un indiciu fundamental. Este vorba de momentul când Hristos spală picioarele apostolilor, apoi le oferă, prin intermediul pâinii și al vinului, Trupul și Sângele Său. De fapt, Trupul și Sângele Său uman urmau să fie jertfite mai târziu, pe Cruce. Ceea ce Hristos a jertfit la prima împărtășanie a fost Trupul și Sângele Său divin. În acel moment, a avut loc ceea ce am putea numi transfer karmic. Spălând picioarele apostolilor, Hristos a preluat datoria umanității. Oferindu-le Vinul și Pâinea, a trecut asupra lor (și a celor care moștenim acest dar) puterile Sale divine. Din acel moment, Hristos a rămas Om, și a suferit și ispășit ca un Om. A îmbrăcat haina păcatelor noastre, iar Haina Sa divină ne-a dăruit-o nouă. S-a supus morții noastre, împărtășindu-ne în schimb nemurirea Sa. La propriu, Dumnezeu s-a făcut Om, pentru ca Omul să se poată îndumnezei.

Desigur, suntem liberi să credem că Hristos nu a fost lipsit de atributele Sale divine pentru nicio secundă, sau doar pentru scurtul moment „Eli, Eli, lama sabahtani?”. O atare prezumție ar da însă naștere multor contradicții. În primul rând, ar fi greu de imaginat cum ar fi putut Hristos suferi cu adevărat pe Cruce dacă ar fi fost înveșmântat în toate puterile Sale divine. Ar fi greu de imaginat chiar că soldații romani s-ar fi putut apropia de El cu atâta îndrăzneală, darmite să Il mai și batjocorească. Foarte greu de înțeles ar fi de asemenea cum a fost posibil să simtă teama și îndoielile pe care le-a simțit în grădina Ghetsimani. De asemenea, dacă Hristos putea plăti păcatele oamenilor în calitate de Dumnezeu, ar fi însemnat că a fost și Judecător și judecat în același timp, o contradicție greu de explicat. Și, cel mai important, dacă Cina cea de Taină este considerată doar o prefigurare simbolică a Jertfei de pe Golgota, ea este redusă la valoarea ei simbolică, pur memorială și lipsită de orice valență mistică.

Întrebarea fundamentală pe care trebuie să o punem este următoarea: la care Trup și Sânge face referire Mântuitorul în timpul Cinei. Dacă e vorba de Trupul și Sângele Său fizic, uman, atunci Cina cea de Taină are valoare exclusiv simbolică, întrucât singura jertfă care se produce este cea de mai târziu, de pe Golgota. Dacă e vorba de Trupul și Sângele Său divin, atunci Cina cea de Taină nu mai are valoare pur simbolică, ci dimpotrivă, una de mare profunzime și putere: ea reprezintă, de fapt, prima etapă a jertfei Mântuitorului, jertfa divină, zestrea de lumină menită să dăinuiască până în zilele noastre. Ea va fi urmată de jertfa Omului pe Golgota, fără de care plata datoriei noastre nu ar fi fost posibilă, și nu ne-am fi putut bucura de Darul oferit nouă la Cina cea de Taină.

Dintr-o astfel de perspectivă, gestul lui Hristos la Cina cea de Taină transcende simpla tradiție a unui kiddoush (gest prin care evreii binecuvântează pâinea și vinul înainte de Sabat) și este mult mai mult decât un ritual de aducere aminte. În termeni moderni, se poate spune că, la Cina cea de Taină, Hristos a informat Pâinea și Vinul, transmițându-le Substanța Sa divină pentru a ne fi dăruită nouă. Tocmai de aceea, nu orice pâine sau vin pot constitui Sfânta Împărtășanie, ci doar acelea care transmit această energie primordială de la Hristos pe cale directă și neîntreruptă– prin apostoli, și apoi preoți, de la unul la altul, din generație în generație.

Mai este un moment care trebuie menționat aici: Ghetsimani. Trebuie amintit că ispășirea este înainte de toate un proces sufletesc, care presupune trecerea prin anumite sentimente și emoții. Din acest punct de vedere, simpla anticipare a pedepsei, vizualizarea ei, prin suferința care decurge din asta, reprezintă deja o primă parte a ispășirii. Nu degreaba în Ghetsimani Hristos a plâns cu lacrimi de sânge și nu cu lacrimi obișnuite. Lacrimile de sânge arată că jertfa începuse deja. Lacrimile din Ghetsimani fac parte din jertfa Mântuitorului. Ele sunt indisociabile de Patimi și de Răstignire, la fel cum Cina cea de Taină este indisociabilă de Golgota.

Cu toții suntem confruntați, în anumite momente din viață, cu disperarea pierderii sensului existenței sau al retragerii ajutorului divin. În astfel de momente, ajungem ușor să ne supărăm pe soartă, pe Dumnezeu sau pe noi înșine. De fapt, suntem pe cale să ne eliberăm de o povară. Drumul eliberării trece în mod obligatoriu prin acest calvar. E bine să ne reamintim că pe același drum a mers și Hristos, la fel a pătimit și El. La fel, și El s-a simțit părăsit de Dumnezeu și s-a coborât în Iad. În realitate, ar trebui să înțelegem că ceea ce ni se întâmplă nu este nici nedrept, nici lipsit de sens și că nu este ceva permanent. De fapt, este vorba de o percepție, nu de o realitate: avem impresia că Dumnezeu ne-a părăsit, însă El este mereu acolo, atotputernic, atotștiutor. Iar Hristos ne-a promis că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor. Acestea nu sunt simple vorbe, ci consecința faptului că Hristos, prin Cina cea de Taină, ne-a dăruit protecția Sa divină, ne-a împărtășit substanța puterilor Sale, cu care astfel avem posibilitatea să rezonăm, fie și pentru un timp limitat. De aceea, e bine să ne reamintim că în bezna suferințelor avem oricând acces la un formidabil scut protector – prin împărtășirea cu Sfintele Taine, care sunt mult mai mult decât un ritual simbolic.

 

Unde se termină ispășirea și începe iertarea

Dacă toate păcatele se plătesc, atunci ce rol mai are iertarea? Această întrebare reflectă cel mai bine aparenta ireconciliere dintre teoria karmică și creștinism, dintre Legea veche și Legea Nouă. Practic, din punctul de vedere al creștinului, iertarea păcatelor este incompatibilă cu implacabilul ciclu karmic. Nu se poate să se aplice în același timp și iertarea, și pedeapsa. Pe de altă parte însă, după cum am precizat la început, dacă iertarea ne salvează de la legea karmică de tip păcat-pedeapsă, atunci pentru ce a mai fost necesar ca Hristos să se sacrifice pentru iertarea păcatelor noastre, în loc ca Dumnezeu să ordone un soi de amnistie generală pentru umanitate?

Avem înainte de toate o sumedenie de exemple, în Evanghelii, de oameni care sunt vindecați de diverse boli și cărora li se iartă păcatele. Cea mai elocventă este pildă slăbănogului: ni se spună că, văzând credința acestuia, Hristos i-a spus “iertate îți sunt păcatele”, după care i-a ordonat: “scoală, ia-ți patul tău și mergi la casa ta”. Mai mult, ca să nu încapă urmă de îndoială, Hristos precizează că face asta “ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ”. Secvența aceasta ne mai arată și că vindecarea fizică urmează iertării de păcate. Practic, iertarea este o modalitate de vindecare, dacă nu chiar cheia oricărui proces de vindecare. Dacă boala este înțeleasă ca plată karmică, atunci se poate interpreta că iubirea și iertarea au puterea de a dizolva karma negativă. Hinduismul și buddhismul nu au o doctrină a iertării atât de bine dezvoltată ca în creștinism, însă ne indică, totuși, la modul general, că legea karmică poate fi atenuată sau schimbată prin compasiune și fapte bune. Ceea ce este important să reținem este că în ambele perspective există posibilitatea de a nu ispăși prin suferință.

De ce nu a putut Dumnezeu să ierte păcatele întregii omeniri așa cum a iertat păcatele slăbănogului, făcând astfel ca jertfa de pe Golgota să nu mai fie necesară? Ca de fiecare dată când vorbim de o limită în raport cu puterile divine, aceasta nu poate avea decât o singură explicație: liberul arbitru. Într-adevăr, liberul arbitru este singurul motiv pentru care, la modul general, un Dumnezeu atotputernic ajunge să nu poată să facă ceva anume. Liberul arbitru înseamnă că Dumnezeu alege să se auto-limiteze pentru că nu vrea să ne impună nimic cu forța, nici măcar binele, ci vrea să ne lase libertatea să alegem. Avem dreptul să ne opunem, să amânăm, să căutăm alte feluri de experiențe. Și, mai presus de toate, este alegerea noastră dacă regretăm sau ne cerem iertare pentru ceva. Astfel, rezultă că Dumnezeu nu a avut cum să-i ierte pe toți oamenii din oficiu pentru simplul fapt că nu toți au cerut (dorit) acest lucru. Nu toți voiau să se schimbe, sau să schimbe ceva în viața lor. O pildă lămuritoare în acest sens este cea a fariseului și vameșului: în timp ce vameșul se bate cu pumnii în piept curpins de remușcări, invocând mila lui Dumnezeu, fariseul își trece arogant în revistă toate meritele. Diferența de atitudine dintre ei reflectă desigur opoziția smerenie-orgoliu, însă consecințele ei nu se opresc aici. Diferența fundamentală este că unul cere iertarea, iar celălalt nu. Desigur, nu atât vorbele, cât ceea ce se petrece în sufletul vameșului sub influența adâncii pocăințe, se constituie în rugăciune pentru iertare. Această alegere cheie este ilustrată și mai clar prin dialogul cu cei doi tâlhari, aflați de-a stânga și de-a dreapta Crucii în momentul Răstignirii: unul își recunoaște greșelile și cere “pomenește-mă, Doamne”, iar celălalt nu pare să regrete nimic. Hristos îi spune primului, aflat de-a dreapta Sa: “Astăzi vei păși cu mine în Rai”. Cel de-al doilea nu se alege cu o astfel de promisiune.

Avem, deci, categorii de oameni în raport cu care comportamentul Mântuitorului este diferit. Prima categorie o constituie cei care L-au căutat, I-au cerut iertare și ajutor, și le-au primit. Ni se spune clar că păcate acestora au fost iertate. O altă situație întâlnim cu privire la cei din categoria fariseului sau a tâlharului din stânga Crucii, care nu regretă nimic și nu solicită iertarea. Din nou, ni se spune clar: nu toți sunt salvați, ci numai vameșul și tâlharul de-a dreapta Crucii. Nu pentru că Dumnezeu nu vrea să îi ierte –exemplul cel mai grăitor este că Hristos se roagă “Tată, iartă-i, că nu știu ce fac” – ci pentru că ei înșiși își refuză această cale.

Insă atunci, ne putem întreba: dacă păcatele unora sunt șterse prin iertare, iar ceilalți refuză iertarea, ce folos mai are jertfa de pe Cruce ? După cum am explicat, această jertfă nu putea fi altfel decât necesară, însă nu putea să încarce liberul arbitru al nimănui. O astfel de combinație de factori nu poate da o soluție logică. Se cere deci să revizuim întrebarea. Cum nu putem presupune că Hristos s-a jertfit și pentru cei care nu se pocăiesc (ceea ce ar însemna o încălcare a liberului lor arbitru și o contradicție în raport cu un postulat fundamental al creștinismului), nu ne rămâne decât să presupunem că simpla iertare, de una singură, nu este suficientă pentru a șterge complet păcatul (și mai ales, toate consecințele acestuia), pentru aceasta fiind necesară și ispășirea sau jertfa. Din această perspectivă, putem spune, jertfa Mântuitorului este pentru aceia pe care i-a iertat, care se cereau salvați, începând cu slăbănog, desfrânată, tâlharul de-a dreapta, etc. Altfel spus, iertarea sau vindecarea lor s-a făcut, de fapt, prin preluarea păcatelor lor asupra Mântuitorului. Ceea ce confirmă, de altfel, și faptul că legea karmică nu putea fi încălcată, ci doar împlinită: chiar și pentru cei ce se schimbau profund în interior, consecințele faptelor trecute nu puteau fi șterse la modul la care să permită individului ieșirea completă din ciclul karmic – pentru așa ceva, era nevoie de o intervenție excepțională.

Ar fi însă greșit să ne imaginăm că jertfa lui Hristos s-a făcut doar pentru cei din vremea Lui. Ea ar avea atunci o valoare extrem de limitată. Dimpotrivă, conform doctrinei creștine, mântuirea se aplică tuturor: toți creștinii care s-au născut după Hristos pot beneficia de ea. Însă dacă presupunem că noi, astăzi, beneficiem de jertfa Mântuitorului, este echivalent cu a spune că Hristos S-a Rastignit nu numai pentru păcatele trecute și prezente, dar și pentru cele viitoare, ale umanității, sau că, de fapt, El Se răstignește într-un prezent continuu, pentru fiecare păcat al nostru pentru care Ii Solicităm ajutorul (iertarea). O astfel de perspectivă ne obligă să considerăm că jertfa Mântuitorului transcende timpul nostru fizic, plasându-se într-un nod temporal în care prezentul, trecutul și viitorul coexistă.

Indicația de bază care ni se oferă în acest sens, în creștinism, se referă la păcatul originar. Ni se spune că Hristos a spălat, prin sacrificiul Său, păcatul strămoșilor Adam și Eva, pe care i-a eliberat din Iad cu această ocazie. Păcatul originar ar trebui însă înțeles în sensul său larg, în lumina consecințelor sale multiple: dincolo de un simplu act de neascultare, păcatul originar înseamnă o « cădere ». Căderea aceasta nu trebuie redusă la ideea de decădere, de murdăria sufletească. Ea se referă la trecerea dintr-o dimensiune în alta: părăsirea Raiului prin căderea în lumea materială, supusă dualismului bine-rău, păcat-pedeapsă, cauză-efect, dar în egală măsură și spațiu-timp.  Hristos, Inviat și Inălțat, realizează gestul invers acestei căderi, reparând astfel consecințele declanșate de păcatul originar. Altfel spus: prinși în roata karmei (și, deci, a timpului lumesc), înlănțuiți de condiționările Legii vechi, oamenii primesc cheia eliberării din sclavia în care căzuseră de mii de ani. Nu este deci de mirare că mântuirea înseamnă, printre altele, nu doar transcenderea materialității, dar în egală măsură și a timpului.

Pentru Hristos, Crucea a fost punctul de la care iertările și vindecările oamenilor au făcut loc ispășirii (în locul nostru). Pentru oameni, este exact invers: ispășirea se termină atunci când are loc iertarea. De fiecare dată când cerem iertarea unui păcat, Hristos îl ia asupra sa și suferă în locul nostru. Acesta este modul în care, deși ștegerea păcatelor în continuare nu se poate face fără ispășire (ca regulă generală, sau lege cauză-efect), ștergerea păcatelor noastre personale se poate realiza fără ca noi să ispășim acele păcatele (pentru că le ispășește Hristos în locul nostru).

Teoretic, o singură excepție s-ar putea aplica la cele de mai sus, și anume așa-numitele păcate de moarte, sau păcatul împotriva Duhul Sfânt, despre care (chiar și după venirea lui Hristos) se spune că nu se iartă. Existența unor astfel de păcate denotă de fapt lipsa înțelegerii unor principii fundamentale ale existenței pe acest pământ. Astfel, se poate presupune, dacă individul e ferit de ispășire, el nu își va învăța niciodată lecțiile esențiale, și va continua să repete anumite greșeli grave, care în final îl vor distruge pe el și pe cei din jur. Pe de altă parte, când e vorba de iertare și mântuire, ni se spune clar în Evanghelii că “ceea ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu”, deci este posibil ca regula care se aplică păcatelor de moarte să nu fie chiar atât de strictă, ci să depindă foarte mult de atitudinea individului.

 

Iertarea nu trebuie doar cerută, ci și primită

Cu toții am experimentat, fără îndoială, sentimentul că rugăciunile noastre nu sunt ascultate. Desigur, la modul general o atare situație poate avea multe explicații, însă cea mai dificilă este cu privire la rugăciunea de iertare. Când cerem să fim iertați, de ce continuăm să suferim și să fim pedepsiți? De ce o spovedanie completă și amănunțită a tuturor păcatelor posibile, însoțită de pocăință sinceră, nu reușește, de pildă, să ne vindece de boli sau să ne scape dintr-o situație anume?

Dacă privim, spre exemplu, la parabola fiului risipitor, ar fi greu de presupus că Dumnezeu nu ne ascultă sau ne refuză iertarea, sau că această iertare depinde de modul cum formulăm rugămintea sau de alte criterii formale. Și atunci, ce se întâmplă?

Avem un indiciu esențial în acest sens în rugăciunea Tatăl Nostru: “și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Ar fi greu de crezut că o astfel de formulă ne transmite o condiționare din partea lui Dumnezeu. Mai degrabă, ea ne reamintește un fapt, ne avertizează. Iertarea este ca o rază de lumină sau ca un curent de aer proaspăt, ea nu poate pătrunde dacă toate obloanele sufletului sunt trase. Pur și simplu, nu se poate ca aerul de afară să pătrundă în casă fără ca cel dinăuntru să iasă afară – sunt două fațete ale aceluiași fenomen.

Și tocmai aici intervine dificultatea. Lui Dumnezeu Ii ia probabil, o fracțiune de secundă să ne ierte; nouă însă, ne poate lua chiar și o viață. Iar acest fapt nu se datorează neapărat relei voințe. Deja, în multe cazuri, este foarte greu să identifici pe cine trebuie să ierți, sau ce îți rămâne să ierți. Cu alte cuvinte, neiertarea este deseori un fenomen ascuns, inconștient. Psihologia ne oferă numeroase indicii în acest sens, deși nu ne ajută automat să înțelegem legătura lor cu viața noastră spirituală. Știm, de pildă, că relațiile părinți-copii sau de cuplu, sau cele profesionale, pot genera numeroase frustrări sau chiar traume. Nu în ultimul rând, printre “greșiții” noștri ne putem număra și noi înșine, și din cauza aceasta putem păstra multă vreme, fără să ne dăm seama, sentimente de dispreț de sine, neîncredere sau convingerea că merităm să suferim. Mai mult decât atât, odată scăpate de sub control, astfel de mecanisme duc involuntar la retrăirea, în mod repetat, a experiențelor negative respective, cu fiecare ocazie. Astfel, de pildă, un adult ai căruit părinți au fost foarte severi cu el în copilărie va putea ajunge să suporte foarte greu criticile, pentru că de fiecare dată când este criticat retrăiește sentimentul de rușine sau de pedeapsă, care i s-au întipărit de mic. E vorba de o neiertare care se întoarce împotriva individului ori de câte ori activează resortul psihologic inițial, până când acesta ajunge să își învețe lecția, adică să identifice acest restort inițial și să îl reevalueze, din perspectiva maturității psihologice și spirituale.

Noi înșine suntem autorii suferinței noastre, nu Dumnezeu. Noi înșine ne condamnăm, conștient sau inconștient. Faptele și gândurile noastre ne condamnă, atrag consecințe neplăcute asupra noastră. De aceea, către noi înșine trebuie să ne întoarcem, în primul rând, dacă dorim să înțelegem cauza acestor suferințe. Și totuși, cine s-ar gândi, de pildă, în momentul unei spovedanii, că ar trebui să-și ierte părinții pentru că în copilărie nu s-a simțit iubit, că ar trebui să-și ierte fratele sau sora pentru că sunt mai slabi decât el, că ar trebui să își ierte instituția în care lucrează, guverne sau popoare întregi pe care le critică zilnic, sau că ar trebui să se ierte pe sine pentru anumite alegeri din trecut?

Iertarea este un proces complex, care cere de multe ori o analiză de sine aprofundată. Majoritatea dintre noi nu avem nici timpul nici cunoștințele pentru a întreprinde o astfel de analiză. Însă, pentru cei care se lovesc constant de eșecuri și suferințe în ciuda tuturor eforturilor, e important să învețe. Desigur, aceasta ar fi calea analitică de rezolvare. Mai există o cale, una practică: într-o inimă plină de iubire, neiertarea nu poate persista. O astfel de iubire nu este însă nici ea la îndemâna oricui; uneori, și aceasta se cere învățată.

Mulți oameni renunță să-și pună speranța în iertarea lui Dumnezeu, pentru că nu simt în viața lor nicio ameliorare, nicio binecuvântare. Atunci când această speranță moare, începe să moară și sufletul omului, încetul cu încetul – iar omul fie cade în depresie, fie începe să se arunce în orice experiențe care îi pot aduce uitarea de sine. Ne-ar fi mult mai ușor dacă am avea tot timpul în minte că Dumnezeu ne iartă în secunda în care începem să simțim în sufletul nostru dorința de iertare. Iar aceasta nu este o metaforă sau o consolare frumos îmbrăcată în cuvinte. Este singura ipoteză de lucru compatibilă cu Hristos.  Însă o mulțime de resentimente, frustrări, concepții păguboase, ambiții și temeri de tot felul stau între noi și această iertare. Până nu le înlăturăm, fie punându-ne mintea în ordine fie punând lumina iubirii să le dizolve, nu ne vom putea bucura de imensul privilegiu al iertării.

 

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web