Mania evidentelor

Postat de: - 02/05/2010, 12:30 2 comentarii, 127 vizualizari

Am asistat, într-o zi, la o discuție în contradictoriu pe tema încălzirii globale. Protagoniștii erau oameni cu cunoștințe solide în domeniu, iar argumentele erau cât se poate de serioase de ambele părți. Ba că nu știu ce studiu demonstrează clar nu știu ce efecte, ba că a apărut alt studiu care îl contrazice pe primul, ba că nu știu ce savanți au studiat și au concluzionat nu știu ce, ba că alți savanți susțin exact contrariul…Pe scurt. Ba e încălzire globală, ba nu e. Ba se topesc ghețarii, ba nu se topesc. Ba cresc temperaturile, ba au început deja să scadă. Și tot așa…

La un moment dat, însă, mi-am amintit că, de fapt, discuția respectivă nu pornise de la nevoia de înțelegere a unor fenomene – caz în care ar fi rămas absolut respectabilă în ochii mei – ci de la o afirmație de genul „să mă mai lase, dom’le, în pace, ecologiștii ăștia, cu încălzirea lor globală, că habar n-au despre ce vorbesc!”. Și atunci, m-a lovit din plin absurditatea situației. Chiar dacă, să presupunem, încălzirea globală ar fi o simplă balivernă, ar însemna oare că, de mâine, putem să producem mai multă mizerie, mai multă poluare, mai multe pagube naturii, cât ne țin puterile…închipuindu-ne că în felul acesta o să ne fie mai bine tuturor? Chiar avem nevoie de nu știu ce savant care să ne demonstreze, prin studii costisitoare, că nu e bine să tăiem pădurile? Sau că nu e bine să umplem râurile și oceanele cu gunoaie? Sau că nu e bine să ajungem să ne sufocăm cu dioxidul de carbon pe care l-am emis în aer? Chiar așa am ajuns?

Situații la fel de absurde întâlnesc, de fapt, la tot pasul. Începând cu medii academice în care cunoașterea este feliată pe domenii, asemeni unei pizza, fără ca acest lucru să necesite vreo justificare, în timp ce recursul la interdisciplinaritate trebuie justificat cu precizie, de parcă din start ar face obiectul vreunui rechizitoriu. Și terminând cu relevanța unor „studii efectuate pe 20 de femei”, când vine vorba de cosmetice, care legitimează generalizări de tipul „întinerește pielea” chiar dacă, la modul obiectiv, o astfel de afirmație nu are absolut nicio bază.

Toate îmi dau aceeași senzație, și anume că am ajuns să avem nevoie de „dovezi științifice” pentru aproape orice. Și asta, de foarte multe ori, fără niciun temei, pentru că – la fel ca în exemplele de mai sus – astfel de „demonstrații științifice” fie sunt lipsite de obiect, fiind vorba de chestiuni care ies din sfera științelor exacte, fie sunt relative, parțiale sau insuficient documentate ca să fie luate ca referințe absolute. Altfel spus, ținem să ni se probeze și lucrurile cele mai elementare, dar când vine vorba de ceea ar trebui cu adevărat probat în mod științific, ne mulțumim cu diletantisme, cu aproximări, cu concluzii nefondate.

Nici vorbă de știință aici, ci doar de un scientism, devenit pur obscurantism. Poate că într-adevăr trăim într-un nou Ev Mediu, iar aceasta este noua dogmă care ne întunecă mințile… Sau, cine știe, poate că parcurgem un soi de adolescență a speciei, în care simțim nevoia să negăm totul și să nu avem liniște până ce nu ne dăm cu capul de toate pragurile…

Dacă mai continuăm așa, mă întreb ce urmează. Să așteptăm să ni se demonstreze „științific” că este mai bine să ne trezim a doua zi de dimineață decât să ne aruncăm pe fereastră de cu seara? Să ni se prezinte dovezi obiective că are rost să iubești, să ierți, sau să spui adevărul? Eventual, cu ajutorul unor studii efectuate pe „eșantioane reprezentative”, de 3-4 persoane?

Domeniul artistic pare și el atins de fascinația empiricului: se fac filme sau piese de teatru care par să imite reality-show-urile, sau picturi hiper-realiste care vor parcă să se ia la întrecere cu fotografiile de pe coperțile revistelor. Despre acest cult al obiectivismului, care dispretuieste si marginalizeaza adevarurile subiective, am scris mai pe larg aici.

Din păcate, adevărurile subiective, disprețuite cu atâta ușurință, mai includ și principiile, valorile, credințele, lecțiile de viață și alegerile personale ale individului, acelea pe care și le construiește singur, nu pe care i le fabrică alții. Ele riscă să fie strivite, marginalizate și descurajate din rădăcină, atâta vreme cât se creează impresia că e obligatoriu să fie trecute prin „proba de foc” a unei ștampile oficiale sau colective. În virtutea unei astfel de concepții, de pildă, mulți oameni de bună credință se obișnuiesc să-și țină în frâu opiniile chiar și în fața unor situații strigătoare la cer, simțindu-se datori să aștepte de la câte o instituție a statului sau din mass-media să le dea „verdictul” oficial și obiectiv despre ce au sau nu dreptul să creadă. Desigur, pentru a condamna, să zicem, un răufăcător, în justiție, e nevoie de probe și, la final, de o sentință definitivă. Totuși, pentru a pricepe că un individ este vulgar, ipocrit, prost-crescut, arogant sau malițios, și în consecință că reprezintă o alegere nefericită pentru o funcție publică sau pentru poziția de formator de opinie, nu este nevoie de toate acestea! Nu e nevoie de procurori și tribunale care să-ți spună cum trebuie să interpretezi ceea ce ai văzut cu proprii tăi ochi sau ai auzit cu propriile tale urechi. Și nici nu e treaba lor să o facă. Nu tot ce e imoral e și penal, dar asta nu înseamnă că tot ceea ce nu e penal e în mod obligatoriu moral și acceptabil! Dacă istoria ar fi reținut portretul lui Al Capone bazându-se strict pe verdictele pe care acesta le-a primit de-a lungul vieții, astăzi am fi știut despre el că a fost un cetățean cinstit și normal, ca oricare altul, numai că, la un moment dat în viață, a uitat să-și plătească niște impozite…

„A gândi e atât de greu, încât majoritatea preferă să judece”, spunea Jung…dar poate că și mai mulți preferă să preia ceea ce au judecat alții. Acesta ar putea fi unul din motivele pentru care logica nu mai are putere, trebuind substituită cu „dovezi” și experimente de tot felul, iar vocea rațiunii nu mai e de ajuns, mai importantă fiind greutatea persoanelor care solicită sau prezintă dovezile. Obsesia pentru raționalitate, obiectivitate, logică, exactitate…ca orice obsesie, ca orice deviație de comportament, poate traduce tocmai faptul că aceste binefaceri ale gândirii sunt absente sau problematice în societatea de azi.

La urma urmelor, ar fi de ajuns să observăm ce reacții ostile stârnește de obicei invitația la gândire critică, fiind interpretată pe nedrept în registru emoțional și echivalată cu a „vorbi de rău” despre cineva. Chiar și pentru cei care știu că gândirea critică înseamnă cu totul altceva, ea tinde să aibă, deseori, o rezonanță mai degrabă neplăcută. Alții, deși îi cunosc regulile, în practică nu le respectă, preferând să eticheteze persoana, decât să analizeze faptele și ideile.

Totuși, gândirea critică nu se limitează la instrumentele logicii și nu este condiționată atât de capacitatea, cât de voința indivizilor de a o activa. Uneori, e nevoie doar de un declic, de o trezire, de o întrebare simplă, de genul: „Pe ce te bazezi?” sau: „Dacă totuși Pământul se învârte?” sau: „Ce se întâmplă dacă se topesc ghețarii?”. Nu e nevoie de o inteligență ieșită din comun, de o cantitate enormă de cunoștințe sau de cine știe ce capacități extra-senzoriale pentru a formula astfel de întrebări… Dar acesta este adevăratul început al științei, și nu redigerarea oarbă a „stadiului actual al cunoașterii”.

Dacă, în vremurile noastre, „probele” și „evidențele” au ajuns atât de populare din cauză că trebuie să substituie ori să mascheze în mod frecvent logica deficitară, atunci ar înseamna că mania evidențelor, descrisă anterior, este doar vârful icebergului. Iar cine dorește să exploreze acest iceberg va risca, la un moment dat, disperarea sentimentului că trăiește într-o lume în care gândirea profund viciată este un fel de maladie a secolului. O maladie născută nu din incapacitate, ci din atitudine. Din refuzul unor întrebări simple dar, probabil, incomode.

Poate că și eu, la rândul meu, am căzut pradă aceleiași impresii, și tocmai de aceea nu vreau să o generalizez în mod pripit. Îmi păstrez, însă, observațiile și ipotezele privind această posibilă manie a evidențelor, care mi se pare suficient de răspândită încât să merite declanșarea unui minim proces de reflecție. Mie, personal, ca adevăr subiectiv, îmi ajunge. Evident, sunt niște simple gânduri, și nu le-am probat empiric. Dar, drept să vă spun, nici nu mă interesează să o fac, numai ca să descopăr că, într-o grămadă de situații, nu e nevoie de probe, ci doar de puțină logică și bun simț, pentru a recunoaște niște adevăruri elementare.

pixelstats trackingpixel

2 comentarii la “Mania evidentelor”

  1. alina says:

    categoric.subscriu. mottoul scolii din Ro este : “noi tocim, nu gandim”.

  2. Cobalt says:

    Oare radacina acestui “rau”, abilitatile de rationare si argumentare insucifient dezvoltate, se afla in modul in care oamenii s-au format acasa, in colectivitate si, mai ales, la scoala?

    Asa cum merg lucrurile acum, nivelul de cultura si civilizatie se va deteriora in continuare.

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web