Karma, reincarnarea si crestinismul

Postat de: - 01/03/2015, 23:30 0 comentarii, 989 vizualizari

karmawheel

În ciuda eforturilor de respingere a ideii de reîncarnare, bisericile creștine se confruntă cu realitatea unui număr considerabil de credincioși (24-31%, conform sondajelor) care, în sinea lor, cred că reîncarnarea este posibilă. Cărui motiv se datorează acest fapt ?

Numeroase dovezi au fost aduse, de-a lungul timpului, în sprijinul existenței reîncarnării: cazuri de regresie prin hipnoză, copii care își amintesc detalii despre viețile anterioare în condițiile în care nu aveau cum altfel să obțină informațiile respective, copii capabili să vorbească limbi străine pe care nu le-au învățat niciodată în viața curentă, etc. Există însă și tot atâtea contestări ale unor astfel de cazuri. Ca în multe alte domenii, unii entuziaști adună dovezi, alți binevoitori sceptici încearcă din răsputeri să le demonteze.

În orice caz, faptul de a dori cu orice preț să demonstrezi că ceva este corect, sau că este fals, nu încurajează prea mult o căutare dezinteresată a adevărului. Tocmai din acest motiv, articolul de față nu își propune să discute teoria reîncarnării din perspectiva dovezilor științifice sau a argumentelor dogmatice, ci pur și simplu din perspectiva logicii, a gândiri critice – evident, în cadrul conceptual dat, care va fi explicat pe scurt în cele ce urmează. El trebuie luat ca un experiment filosofic și intelectual, pe firul logic al unei ipoteze: ce s-ar întâmpla dacă nu am nega reîncarnarea și ce contradicții ar apare în raport cu creștinismul? Un astfel de experiment se conduce după principiul „pomul după fructe se cunoaște”. Cu alte cuvinte, dacă firul unor raționamente ajunge să ducă la o aberație, la o contradicție în termeni, la un impas sau, dimpotrivă, la ceva coerent și armonios, acesta poate fi un semn că ipoteza a fost greșită sau, dimpotrivă, că a fost corectă. Evident, totul cu condiția ca regulile logicii să fie respectate – ceea ce va rămâne la aprecierea cititorului.

 

Karma: legea dreptății

Religiile vechi ale Indiei, hinduismul și apoi budhismul, afirmă în mod clar posibilitatea reîncarnării. Ideea este următoarea: pentru faptele sale, omul își câștigă drepturi sau își atrage pedepse (karma) pe care le poate împlini în decursul a una sau mai multe vieți. Faptul că un lucru rău făcut într-o viață nu își atrage neapărat o pedeapsă în aceeași viață, sau faptul că unii au parte de nenumărate privilegii într-o viață, deși nu par să fi făcut nimic ca să le merite, este unul din motivele principale pentru care, în teoria karmică, era logic să presupui că răsplata vine de multe ori într-o existență viitoare, nu neapărat în cea prezentă. În felul acesta, religiile Indiei rezolvau elegant răspunsul la întrebarea: de ce există atâta suferință, nedreptate etc. pe lumea aceasta? Răspunsul era: pentru că fiecare are parte de ceea ce merită. Cum n-ai de unde să știi ce a făcut respectivul suflet în viețile anterioare, nu prea mai are rost să te întrebi de ce îndură anumite greutăți în viața actuală. Însă, ceea ce contează e că, în teoria karmică, noțiunea de dreptate este păstrată intactă. Orice se întâmplă, se întâmplă cu un motiv, și e drept. Legea karmei reflectă de fapt legea fundamentală cauză-efect. După faptă, și răsplată.

Legea karmei spune că nu există nedreptate pe lume. Ea poate fi văzută, într-un context mai larg, și ca o lege a învățării și a corecției: chiar dacă individul nu își mai amintește ce a făcut într-o viață anterioară, greșelile în gândire sau ignoranța se păstrează în caracterul și apucăturile lui, până ce, lovindu-se de greutăți, învață și le corectează.

Prin contrast, în creștinism, în lipsa ipotezei reîncarnării, suferința aparent nemeritată devine mult mai greu de explicat. Problema care se pune este că o suferință îndurată de un nevinovat, împotriva voinței lui, este o nedreptate prin definiție. Atâta vreme cât acceptăm că așa ceva e posibil, acceptăm implicit și că Dumnezeu poate îngădui nedreptatea. Mai mult decât atât, după toate aparențele, nedreptatea ar fi probabil cel mai răspândit lucru pe lume. În creștinism, se pot întâlni explicații de tipul: “Dumnezeu vrea să ne încerce”, sau “Dumnezeu vrea să ne învețe o lecție”, însă e greu de înțeles de ce, în aplicarea încercării, sau a lecției, trebuie să existe un act de nedreptate. Mai se pot întâlni și alte argumente, de pildă că respectivul nu e de fapt nevinovat și că își merită suferința, însă aceasta e mai degrabă o ipoteză vehiculată de la caz la caz (care ar funcționa cu greu, de pildă, în cazul copiilor). Explicația păcatului originar, pentru mulți, poate mai degrabă să accentueze decât să rezolve impresia de nedreptate – este greu de acceptat ideea că plătim pentru un păcat comis de un strămoș îndepărtat, de care nu am știut și pe care nu l-am putut împiedica. Oricum, problema păcatului originar nu ar explica de ce unii (copii, de pildă) suferă mai mult decât alții.

Din punct de vedere strict conceptual, dogma creștină nu oferă un răspuns complet (o teorie) care să explice existența aparentelor suferințe sau nedreptăți pe lume, ci mai degrabă ne îndeamnă să renunțăm la întrebare. Lipsa argumentelor este compensată prin solicitarea unei credințe necondiționate, pe principiul “crede și nu cerceta” sau “nebănuite sunt căile Domnului”. Însă, din punct de vedere psihologic și social, ideea de a trăi într-o lume dominată de nedreptate și condusă după principii obscure este greu de suportat, pe termen lung; ea poate duce chiar la anxietate sau depresie. Nu e de mirare că, pentru mulți, este mai ușor să accepte creștinismul împreună cu teoria reîncarnării, decât fără ea.

Un alt aspect important se referă la atitudinea față de greșeală sau păcat. In logica creștină, este esențial să se facă diferența între ceea ce este păcat și ceea ce nu este. Dacă ceva nu este considerat păcat, nu se plătește (și nu e necesară căința) pentru fapta respectivă. Dacă ceva este considerat păcat, pedeapsa este dreaptă și necesară, însă ea poate fi evitată prin căință și mărturisire. Ignoranța este privită ca o circumstanță atenuantă (nu șterge complet păcatul, dar îl poate diminua considerabil). În perspectiva karmică, orice rău se întoarce mai devreme sau mai târziu împotriva celui ce l-a comis. Compasiunea sau regretul pot atenua karma, însă nu o pot șterge, nu pot acționa ca substitute ale responsabilității. Ignoranța este și ea o greșeală, și se plătește (deși, probabil, mai puțin ca altele). În primul caz, avem o instituție (Biserica) care hotărăște ce este păcat sau nu; în celălalt caz, avem un principiu (o regulă) care se aplică automat. Pentru a înțelege o diferență fundamentală între consecințele celor două tipuri de abordări, să luăm un exemplu. În creștinism, cel mai probabil, fapte precum un decret sau o lege prost scrise, sau o decizie managerială pripită, sau analiza gresită pe care acestea s-au bazat, nu ar fi privite ca niște păcate. Probabil că imensa majoritate a creștinilor nici nu s-ar gândi să le mărturisească, darmite să se căiască pentru ele. Nu numai că ar fi greu să le găsim enunțate pe undeva ca păcate, dar ele ar fi probabil ușor trecute cu vederea, iar individul în cauză, dacă le-ar mărturisi și regreta, ar rămâne cu impresia că a neutralizat fapta respectivă. Și totuși, de la nivelul la care sunt luate, astfel de legislație sau decizii ar putea să afecteze zeci sau sute de indivizi, să le provoace pierderi, să îi lase fără sprijin, să le limiteze anumite drepturi, sau să îi nenorocească pur și simplu. Sub legea karmică, astfel de suferințe provocate altora se plătesc, indiferent de intenție (reaua vonță, dacă există, se plătește suplimentar); cine scrie legislația sau pregătește deciziile respective trebuie să reflecteze la toate aceste consecințe, și să trateze ca pe o datorie personală (pentru că efectul lor karmic se poate manifesta în viața lui).  Din punct de vedere moral, o atare perspectivă poate fi mai eficientă în a încuraja comportamentele responsabile.

Teoria karmei nu este însă atât de simplistă încât să sugereze, de pildă, că toți cei copleșiți de greutăți mari în existența actuală sunt neapărat suflete rebele care au greșit foarte mult. Acestea pot fi și suflete generoase, care au ales să vină să ajute pe cineva drag, inclusiv sacrificându-se pentru acesta, sau care vin în sprijinul unui scop anume. În creștinism, în mod similar, există pilda orbului din naștere, despre care Iisus spune că nu se face vinovat de păcat, nici el, nici părinții lui, ci s-a născut așa ca să arate lucrarea lui Dumnezeu.  Teoria karmei nu sugerează nici că suferința este unicul mod de a plăti greșelile anterioare. Într-adevăr, karma negativă se poate șterge nu doar prin suferință, ci și prin fapte bune. În mod similar, în creștinism, faptele bune sunt trepte către mântuire.

 

Karma și compasiunea

Noțiunea de dreptate karmică nu o elimină pe cea de compasiune. Dimpotrivă, mai ales în budhism, compasiunea este o virtute cheie. Budhismul ne învață că suferința este, în fond, un rezultat al ignoranței (greșelii), și că orice suferință trebuie compătimită, chiar dacă din punct de vedere karmic este meritată. O astfel de optică favorizează dezvoltarea unei compasiuni pure, veritabile: acea compasiune care merge dincolo de ideea de dreptate, acea compasiune care se adresează suferinței individului, și nu meritelor sale. Este ușor să compătimești un nevinovat condamnat la moarte, este mult mai greu să compătimești pe unul care în mod cert e vinovat. Mai mult decât atât, a compătimi un nevinovat poate fi un protest implicit la adresa lui Dumnezeu (care a îngăduit acea nedreptate). A compătimi un vinovat este un act mult mai nobil, prin care observatorul nu doar că nu contestă dreptatea divină, dar privește natura umană cu simpatia celui care își vede în ea oglindită propria natură. La urma urmei, conform teoriei karmei, nimeni nu poate ști ce crimă o fi comis într-o viață trecută, deci oricine poate trece la un moment dat (sau poate a trecut deja) prin suferința criminalului care își primește pedeapsa. E mult mai simplu, în acest mod, să îl privești pe aproapele „ca pe tine însuți”.

 

Karma și sacrificiul

Noțiunea de dreptate karmică nu o elimină nici pe cea de sacrificiu, după cum din nefericire mulți au impresia, mai ales în cresținism. În budhismul tibetan, de pildă, există concepția potrivit căreia un suflet poate cere să plătească greșelile altcuiva. Aceasta este însă o tehnică specială practicată numai de marii lama tibetani, pentru că se poate dovedi foarte periculoasă, chiar letală (o karma foarte grea se poate manifesta prin boală sau chiar moarte). Există obiceiul ca familiile celor căzuți pradă unor grele suferințe să ceară sprijinul unor astfel de maeștri pentru a ușura povara celui suferind. Secretul reușitei maestrului, se spune, constă în puterea compasiunii de care poate da dovadă. Altfel spus, compasiunea și iubirea au puterea de a dizolva karma negativă. În acest mod, cel ce se sacrifică nu preia integral plata, ci dizolvând mare parte din ea în iubire, plătește mult mai puțin decât ar fi plătit respectivul.

Creștinismul afirmă că, din iubire, Hristos a ales să plătească pentru păcatele umanității. Un oriental ar spune: a preluat karma întregii umanități și a dizolvat-o în compasiunea sa. Însă orice budhist știe că un om, fie el și cel mai sfânt și mare maestru, nu ar putea niciodată să șteargă karma întregii umanității – abia dacă ar reuși să ușureze o singură povară. Deci, însuși faptul că un singur individ a putut ridica întreaga karmă a lumii ar dovedi natura divină, supraumană, a acestuia. O astfel de viziune nu doar că ar fi compatibilă cu creștinismul, ci poate chiar l-ar întări (filosofic, conceptual).

 

Reîncarnarea și mântuirea

Atât budhismul, cât și creștinismul, afirmă că cercul vicios al suferinței umane poate fi rupt. Buddha, care a venit în lume înainte de Hristos, a predicat detașarea de cele lumești, compasiunea, și mai presus de toate înțelegerea naturii iluzorii a acestei lumi materiale. Creștinismul îndeamnă la atitudini similare. Ceea ce a adus creștinismul, însă, fără precedent în raport cu alte religii, a fost sacrificiul personal al lui Hristos.

În raport cu legea karmică, se poate interpreta că, ștergând păcatele (karma) ce se adunaseră în lume până atunci, Hristos a oferit oamenilor, practic, ieșirea din ciclul reîncarnărilor. Logic, dacă rămânem fără greșeli de plătit (fără karma), nu mai avem de ce să mai venim pe această lume (să ne reîncarnăm), deci avem șansa de a ajunge și de a rămâne, după moarte, într-o lume mult mai bună (cunoscută ca “nirvana”, “rai”, “împărăția cerurilor” etc.). Ștergerea păcatelor din viețile trecute este confirmată prin botez. Se și spune, de altfel, că botezul semnifică spălarea păcatului originar. Numai că păcatul originar poate fi interpretat nu doar în sens strict, ca păcat al lui Adam și Eva, ci în egală măsură ca bagaj kamic cu care persoana respectivă vine în această viață.

Desigur, trebuie reamintit aici că mântuirea nu este automată, deoarece legea liberului arbitru continuă să se aplice: Hristos a oferit oamenilor șansa, le-a deschis porțile, dar călătoria fiecare alege dacă o face sau nu. Alfel spus, dacă un creștin alege, de pildă, să încalce legile divine, sau se dezice de credința sa și de oferta Mântuitorului, el nu va mai putea accede la iertare și mântuire. Conform dogmei creștine, el va ajunge într-un loc al suferinței veșnice. Conform teoriei karmice, el va continua să fie prizonier în ciclul reîncarnărilor, care este la rândul său indisociabil de suferință.

 

Reîncarnarea și sfârșitul lumii

Budhismul nu susține că reîncarnarea este obligatorie, și nici că este infinită. Soluția propusă de Buddha este iluminarea, care permite atingerea nirvanei și astfel ieșirea din ciclul karmic. Sufletele care ating starea de Buddha pot alege să se întoarcă pe Pământ în scopul de a-i învăța pe alții, însă aceasta nu este o necesitate sau obligație.

În plus, atât în budhism cât și în hinduism, există și un sfârșit al timpului, similar sfârșitului lumii din doctrina creștină. La sfârșitul lumii, spun budhiștii, va veni un un Salvator care va conduce omenirea (el se numește Buddha Maitreya și, contrar tradiționalei reprezentări a lui Buddha în poziție de lotus, este înfățișat ca stând așezat pe un tron), iar venirea lui va fi urmată de distrugerea Pământului. Creștinismul spune că la sfârșitul lumii va avea loc Judecata de apoi, care va include judecata neamurilor. Cu alte cuvinte, până atunci sufletele au fost „adormite”, iar atunci se trezesc și răspund în fața Judecătorului Hristos, așezat pe tronul lumii. Sentința va fi atunci definitivă, și sufletele vor pleca fie în Rai, fie în Iad, ceea ce poate implica – sau poate fi cauzat de – faptul că Pământul în acel moment nu va mai exista.

 

Reîncarnarea și liberul arbitru

Un element fundamental pe care îl au în comun religiile Indiei și creștinismul este postulatul liberului arbitru. Într-adevăr, karma nu poate exista decât într-un univers în care individul este în fiecare moment liber să aleagă: liber să greșească și liber să facă fapte bune. Karma nu trebuie confundată cu predestinarea, pentru că ea poate fi schimbată în orice moment, prin acțiunea individului. La fel, existența liberului arbitru este un motiv de a nu confunda reîncarnarea cu un soi de transmigrație oarbă a sufletelor.

În creștinism, liberul arbitru este un postulat care explică, printre altele, de ce Hristos a ales să nu coboare de pe cruce. Era mult mai ușor să facă o demonstrație de putere, însă libertatea fiecăruia de a crede trebuia lăsată intactă. Cei doi tâlhari, de-a stânga și de-a dreapta lui Hristos, ilustrează perfect această libertate: unul a ales să creadă, iar celălalt nu, cu consecințele care decurg din asta.

În contextul karmei, liberul arbitru nu este limitat de divinitate, ci de însuși omul care, prin faptele lui, și-a limitat drepturile și și-a atras suferință. În lipsa explicației karmice, însă, creștinismul se confruntă cu dificultatea de a explica o mulțime de limitări și inegalități cărora nu li se poate asocia responsabilitatea (păcatul) individului, deci nu mai rămâne decât să fie asociate voinței divine.

Astfel, se pune problema, de pildă: ce se întâmplă cu cei care s-au născut în locuri sau familii unde nu ar avea nicio șansă să cunoască măcar ce înseamnă creștinismul, darmite să se mai și convertească? Ce ne facem cu cei slabi de minte, cei care învață greu, cei copleșiți din naștere de greutăți sau boli? Cum se pot explica șansele inegale cu care pornim din start? Ar însemna să acceptăm că Dumnezeu îi condamnă pe foarte mulți încă dinainte de a ne naște, și ce motiv ar avea dacă ei nu au făcut niciun păcat înainte de viața aceasta? Sau, pentru ce să ne fie date șanse diferite la naștere, dacă nu am avut cum să dobândim în prealabil caractere diferite?

Mai mult decât atât, dacă individul are la dispoziție o singură viață pentru a se mântui, se pune problema dacă nu este prea puțin în raport cu ceea ce mintea umană este capabilă să învețe și să aplice în timpul dat. Pentru a înțelege o atare ipoteză, am putea recurge la următorul excercițiu de imaginație: gândiți-vă la toți oamenii pe care îi cunoașteți și încercați să ghiciți care ar trebui să meargă în Iad și care în Rai (după regulile dogmei creștine), presupunând că altă cale nu există. S-ar putea constata că majoritatea oamenilor se află undeva între cele două extreme: nu sunt nici atât de curați încât să încapă în rândul drepților și sfinților, dar nu sunt nici atât de răi încât să merite să fie aruncați în focul veșnic. Continuând excercițiul, ar trebui să ne imaginăm, cu privire la aceștia, cât de mult ar trebui să se schimbe și câte ar trebui să facă pentru a ajunge în rând cu drepții și sfinții. Și am putea ajunge la concluzia că majoritatea nu se pot schimba atât de mult într-o singură viață. Întrebarea inițială devine, în acest context: dacă presupunem că mila Domnului este infinită, de ce n-am accepta și că El, în bunătatea lui, ne poate oferi mai mult decât experiența unei singure vieți ca să ne învățăm lecțiile și să ne îndreptăm?

Desigur, cu cât întrebările sunt mai dificile, iar răspunsurile mai puține, cu atât creștinul trebuie să-și activeze mai mult credința (necondiționată) în spusele Bisericii.

 

Perspectiva bisericească

În Evanghelii nu există niciun pasaj care să nege în mod clar existența reîncarnării. Se poate argumenta că, dacă credința în reîncarnare ar fi fost un păcat important, Hristos n-ar fi omis să ne avertizeze în acest sens. Biserica creștină a decis, în secolul VI, să respingă ipoteza reîncarnării pe baza unor interpretări ale conceptului considerate a fi în contradicție cu anumite credințe creștine, mai precis: credința în învierea trupului (trupul fiind înțeles ca un trup din carne, identic cu cel din viața lumească, se punea problema care trup va învia dacă un suflet a locuit mai multe), semnificația sacrificiului lui Hristos (presupunând că teoria  reîncarnării susține că oamenii continuă să se reîncarneze indiferent de sacrificiul lui Hristos) și unicitatea judecății (pasajul care o menționează este următorul “Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” – Evrei 9, 27). Argumentele nu sunt zdrobitoare, s-ar putea spune, comparativ cu importanța atașată negării ideii de reîncarnare. De pildă, se poate ușor contra-argumenta că trupul, după moarte, este o formă de energie și nu neapărat un trup de carne, că reîncarnarea nu se aplică automat tuturor, respectiv că formularea din Evrei 9,27 este discutabilă în contextul dat, și se poate presupune, de pildă, că ea se referă doar la omul nou, la creștin.

Însă, în contextul istoric al epocii când s-a decis respingerea teoriei reîncarnării în creștinism, reacția Bisericii ar putea fi înțeleasă nu doar dintr-o perspectivă ideologică, ci mai ales dintr-o perspectivă pragmatică.

Să încercăm doar să ne imaginăm cum arăta și cum se comporta creștinul Evului Mediu: ignorant, analfabet, dominat de instincte, obsedat de putere fizică, hrană și de sex în contextul în care bolile, sărăcia și rigorile moralei vremii făceau ca astfel de lucruri să fie greu de obținut. Dacă unui astfel de om i s-ar fi expus teoria reîncarnării, este foarte probabil că după aceea nu ar mai fi ascultat nimic din învățăturile bisericii: la urma urmelor, după ce ai cunoscut sărăcie, boli, foamete, violuri, războaie sau jafuri, cu o speranță medie de viață de sub 40 de ani, perspectiva de a mai veni pe pământ “o tură” nu părea deloc de speriat – cât de rău putea să mai fie, la o adică? Implicit, motivația de îndreptare în viața curentă putea fi serios compromisă: “o să fac ce zice popa, dar mai încolo, viața următoare, până atunci mai vreau să mă distrez un pic, și sunt gata să plătesc pentru asta”. Însă dacă ipoteza reîncarnării e eliminată, iar pedeapsa sau răsplata sunt proiectate în eternitate, nu mai e loc de glumă: amenințarea unei suferințe veșnice, fără speranță, îi poate într-adevăr face pe mulți să își schimbe atitudinea. Într-un astfel de context, din perspectiva Bisericii, nu puțini ar fi optat pentru prudență. Se putea ușor întrezări că perspectiva iadului veșnic îi va speria pe mai mulți, deci se vor mântui mai mulți; pe de altă parte, tentația de a comite greșeli care se pot plăti mai târziu îi poate împinge pe unii către limite de la care să nu mai fie cale întoarsă.

În paranteză fie spus, asemenea limite există nu doar în creștinism, sub forma iadului, ci și în budhism. Astfel, deși în viziunea hindu/budhistă viața este o succesiune de cicluri în continuă mișcare, aceasta nu înseamnă că anumite forme de existență infernală sunt excluse. Dimpotrivă, sufletele pot ajunge stafii, printre animale, sau chiar printre demoni.

Dacă ipoteza reîncarnării este adevărată, faptul de a le-o interzice cu bună știință oamenilor, oricât de benefic putea părea la un moment dat, ar putea fi văzută ca o încălcare a liberului arbitru. Pe de altă parte, se poate argumenta că doctrina creștină conține în ea însăși legea liberului arbitru. Practic, prin decizia de respingere a reîncarnării s-a renunțat la un concept complex (o multitudine de cicluri succesive de reîncarnări determinând plăți karmice, adică suferință) în favoarea unuia simplificat (o eternitate de suferință).

 

Legea veche și cea nouă

Hristos a spus, în Evanghelii, că nu a venit ca să dărâme Legea veche, ci ca să o împlinească. Evident, împlinirea Legii vechi se referă la găsirea unui mod de eliberare (mântuire), ca o încununare și nu ca o contradicție în raport cu sistemul pre-existent. Împlinirea nu presupune nici confirmarea Legii vechi ca fiind unica aplicabilă, dar nici anularea ei completă.

Legea veche, “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, reflectă logica de tip karmic, “după faptă și răsplată’. Legile lui Moise pot fi văzute ca un ghid de comportament corect (“dharma”) care garantează prevenirea acumulărilor negative de karmă. De altfel, există indicii în Evanghelii că ideea reîncarnării nu le era străină oamenilor acelor vremuri: astfel, când Iisus întreabă apostolii ce credea lumea despre El, i se răspunde: “Unii zic că ești Ioan Botezătorul, alții că ești Ilie, alții zic că a înviat un proroc din cei din vechime”. În plus, faptul că au întrebat dacă orbul din naștere era așa din pricina păcatelor lui, indică tot o prezumție de reîncarnare (numai pentru păcate comise într-o viață anterioară se putea naște orb). Conform Cabalei, sufletul lui Moise se naște în fiecare generație de oameni.

In creștinism, legea nouă adusă de Hristos și legile lumii vechi, inclusiv cea a karmei, au fost deseori privite ca antagonice (ori crezi în Hristos, ori crezi în celelalte). Însă, dacă înțelegem karma ca pe o ilustrare a legii cauză-efect, este clar că aceasta se aplică indiferent ce credem noi despre ea. Ceea ce a realizat Hristos poate fi considerat excepție de la această lege – cauza (păcatele lumii) a fost lipsită de efectul ei normal (pedepsirea umanității) datorită intervenției christice – iar excepția nu contrazice regula, ci o…împlinește. Dacă legea veche poate fi înțeleasă ca un fenomen generalizat, indisociabil de natura umană, legea cea nouă poate fi privită ca un dar divin, o poartă de depășire a condiției umane. Din acest punct de vedere, spre deosebire de legea cea veche, legea cea nouă se aplică în mod selectiv și condiționat: nu tuturor oamenilor, ci celor „născuți din nou”. Legea nouă spune, în fond, că pentru a avea o soartă mai bună, trebuie să te transformi într-un om mai bun. O indicație clară a ce ar putea să însemne acest lucru sunt „Fericirile”: cei care acced la Impărăția Cerurilor sunt cei curați cu inima, cei săraci în ego, cei blânzi, etc. Din perspectiva legii karmice, dacă omul nou îl înlocuiește pe cel vechi, iar cel vechi nu mai există, atunci nici karma cea veche nu mai există – iată un mod clar de ieșire de sub influența acestei legi, fără însă a o contrazice.

Dacă presupunem că legea veche nu a fost înlăturată de creștinism, trebuie să acceptăm că ea coexistă cu acesta, într-un mod necontradictoriu. Logic ar fi atunci să considerăm că legea veche este legea de bază, legea faptă-răsplată sau cauză-efect, față de care creștinismul se manifestă ca o excepție, un privilegiu, o modalitate de eliberare. Interpretarea ar suna în felul următor: natura umană este dominată de căutarea plăcerilor și teama de durere (legea de bază), însă iubirea oferă soluția ieșirii din acest prizonierat (mântuirea) prin transformarea profundă a individului (înlocuirea omului vechi cu cel nou). Iubirea este o soluție universală (pentru că poate fi aplicată de oricine) dar nu este din păcate o regulă universală (ca dovadă, nu toată lumea se supune ei).

 

Reîncarnarea ca fenomen, nu credință

Pentru a înțelege mai bine o astfel de abordare, putem recurge la următoarea comparație. Ne putem imagina karma ca pe o lege a gravitației care se aplică sufletelor: cu cât masa (de păcate) este mai mare, cu atât mai repede cade individul (din punct de vedere moral și spiritual). Hristos, înălțându-se cu trupul la cer, a sfidat legea gravitației, însă prin acest fapt legea gravitației nu a fost contrazisă, și nici nu se pune problema dacă mai trebuie sau nu să mai „credem în ea”. Prin Hristos, oamenilor li s-a dat șansa să nu mai cadă, ci să se înalțe spiritual, în ciuda păcatelor lor, ieșind astfel de sub influența legii karmice. Ceea ce nu implică automat că toată omenirea a ieșit în mod necondiționat de sub incidența acestei legi….

Dacă acceptăm că legi diferite se pot aplica unor suflete diferite, fiecare în funcție de ce a ales, sau în funcție de etapa pe care o parcurge,  faptul de a decreta, ca postulat universal, că reîncarnarea nu există (eventual, că nu a existat niciodată), pare greu de justificat. De ce să nu aibă voie reîncarnarea să existe, de pildă, la hinduiști și la alții care nu L-au cunoscut pe Hristos, și în ce fel ar fi credința creștină contrazisă de faptul că aceștia, în lumea lor și după legea lor, poate că se reîncarnează? Totodată, faptul de a decreta că reîncarnarea pretinde a se aplica tuturor (inclusiv lui Hristos) apare excesiv în raport cu înțelesul acestei teorii (cu diferența că nu se știe dacă hindușii au emis ei înșiși o atare intepretare, sau a făcut-o Biserica, în numele lor).

 

O teorie compatibilă cu creștinismul?

Poate că, în Evul Mediu, prin „a crede în reîncarnare” se înțelegea a crede, că noi, cu toții, după moarte, ne reîncarnăm continuu (inclusiv Hristos), fără drept de apel și fără excepție, ceea ce era, într-adevăr, exagerat. O astfel de interpretare dovedește, de fapt, cât de puțin înțeleasă era teoria karmei pe continentul european. Cu totul altceva este să admiți reîncarnarea ca pe un fapt – un fenomen care li se întâmplă unora, în anumite condiții. Iar dacă, pentru omul medieval nu ar fi fost cine știe ce sperietură să își imagineze că se va naște infirm sau că va fi chinuit de boli groaznice într-o viață viitoare, pentru omul modern acest lucru nu ar mai fi valabil. Ceea ce poate indica, din punct de vedere pragmatic, că în zilele noastre teoria reîncarnării nu ar mai risca să-i îndepărteze pe oamenii de Biserică, ci poate chiar i-ar apropia. Într-adevăr, pentru creștini, elementele de teoria karmei care nu sunt în contradicție cu creștinismul, le pot întări (confirma) acestora credința și totodată scădea tentația de a trece la alte religii. În plus, pentru creștinii “căldicei” care în lipsa unor păcate grave nu se văd candidați pentru Iad, rămânând astfel cu impresia că nu îi poate aștepta decât Raiul și nefăcând eforturi deosebite pentru a deveni mai buni, perspectiva unei posibile reîncarnări prin care să plătească inclusiv păcatele ascunse sau discrete (a se vedea exemplul cu legislația și deciziile de conducere) îi poate motiva mult mai mult să se cizeleze moral și să devină mai responsabili.

Un exemplu de formulare care ar împăca aparentele contradicții logice ar fi următorul: Reîncarnarea este un fenomen care se poate întălni la anumiți oameni, în anumite religii. Din punct de vedere spiritual, reîncarnarea este parte a legilor lumii vechi. Ea afirmă legătura cauză-efect (legea karmei) și se manifestă ca un mecanism prin care sufletele revin în viața pământească pentru a plăti greșeli comise în trecut. Față de aceștia, creștinii au șansa și privilegiul de a nu se reîncarna (cu condiția să nu mai facă alte greșeli majore), karma lor inițială fiind ștearsă de Hristos. Aceasta înseamnă că, după moarte, în loc să se reîncarneze, ca alții, ei se odihnesc pe lumea cealaltă, și rămân astfel adormiți până la Judecata finală. Cei care nu acceptă această ofertă de mântuire, sau cei care nu sunt la înălțimea exigențelor ei, continuă să se reîncarneze după legea cea veche; cu cât învață mai puțin și cu cât se schimbă mai puțin, cu atât se reîncarnează în condiții mai grele. De la un punct încolo, dacă fărădelegile lor întrec anumite limite, își pierd chiar și dreptul de a mai veni pe această lume, ajungând în lumi inferioare, unde suferința este mai mare decât ce se poate trăi pe lumea aceasta. Finalul intervine în momentul în care Pământul încetează să mai existe, și implicit posibilitatea reîncarnării dispare. După Judecata finală, rămâne doar posibilitatea continuării existenței în planurile superioare sau inferioare lumii noastre.

Un astfel de exemplu ar putea indica afinități remarcabile între teoria karmei (așa cum a fost ea explicată în articolul de față) și creștinism, precum  și că, din punct de vedere logic, cele două nu s-ar exclude reciproc. Faptul de a accepta o atare ipoteză presupune însă o alegere mai amplă, între două tipuri de viziuni diferite.

Una din viziuni presupune că valența universală a unei religii implică datoria de a impune această religie pe plan universal, sau de a le denigra pe toate celelalte, cu toate învățăturile lor. De pildă, musulmanii radicali din ziua de azi fac acest lucru, și nici creștinismul, în istoria sa, nu a fost străin de o atare atitudine față de alte religii. De fapt, această viziune are rădăcini istorice atât de adânci, încât ar fi probabil imposibil ca ea să fie disociată de ansamblul dogmei creștine. Prezumția ei este una de conflict și concurență între religii, situație care obligă, odată ce o religie a fost aleasă, la negarea a orice poate veni de la celelalte, precum și la a accepta că toți adepții altor credințe, fără excepție, după moarte merg în Iad și rămân acolo pentru totdeauna.

Cealaltă viziune afirmă că universalitatea unei religii poate fi mult mai convingător demonstrată pe baza a ceea ce are în comun cu alte religii și filosofii, decât negând ceea ce este aparent diferit la acestea. Elementele comune, sau necontradictorii, nu sugerează nici pe departe că o religie ar fi putut „prelua” idei de la alta mai veche, ci poate fi văzut ca o consecință naturală a faptului că adevărul e unul, că e universal, și că el poate fi descoperit de indivizi diferiți la momente diferite. Într-o astfel de viziune existența mai multor religii nu este înțeleasă ca amenințare, ispită, conflict sau concurență, ci ca un mesaj divin că adevărul nu e proprietatea sau monopolul niciunui popor și a niciunei instituții. Conform acestei viziuni, oameni diferiți se supun unor legi diferite, sub religii diferite, ca rezultat al nevoilor lor spirituale sau al etapei în care ei se găsesc, iar acesta este un proces evolutiv și nu un verdict definitiv. Într-un astfel de proces, unii pot obține o nouă șansă de învățare și îndreptare, inclusiv printr-o nouă viață (de obicei, însă, prin mai multă suferință), alții pot să își piardă dreptul la o nouă încercare, alții pot să nu aibă nevoie de ea, etc.

Întrebarea fundamentală la care ar trebui să răspundem este dacă în creștinism reîncarnarea a fost respinsă pentru că era o credință de proveniență străină, sau pentru că era într-adevăr într-o contradicție fundamentală cu creștinismul. Dacă respingerea reîncarnării s-a produs cu scopul de negare a unor credințe mai vechi, atunci ea nu mai ține de sfera credințelor religioase. Este un argument dogmatic, care poate fi acceptat sau nu, și care poate fi contrazis sau nu de realitate, la fel cum era argumentul că Pământul e fix și că Soarele se învârte în jurul lui. Dacă negarea reîncarnării este o credință, și nu un argument dogmatic, atunci ea ar trebui susținută prin demonstrarea unor contradicții grave, fundamentale, față de creștinism. Rămâne în final la latitudinea fiecăruia să aprecieze dacă astfel de contradicții există, și care sunt ele, iar dacă articolul de față nu a găsit argumente convingătoare în acest sens, nu înseamnă neapărat că ele nu există. Cine este interesat ar trebui să le cerceteze. Condiția de bază este însă ca în prealabil să se stabilească în mod clar, și mai ales corect, ce afirmă cele două puncte de vedere de la care se pornește.

Oricine încearcă să își explice felul în care funcționează această lume, și ce se întâmplă după ce o părăsim, va ajunge mai devreme sau mai târziu la teoria reîncarnării și va fi confruntat cu necesitatea unei explicații. Ce se întâmplă de aici încolo, este drumul fiecăruia. Dincolo de experimentul filosofic, sfatul meu personal este că fiecare ar trebui să meargă pe acest drum numai în măsura în care simte nevoia să găsească o astfel de explicație, și ar trebui să se oprească acolo unde simte că începe să i se clatine propria credință.

 

 

 

 

 

 

 

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web