Democratie, ipocrizie…

Postat de: - 09/03/2009, 11:56 0 comentarii, 50 vizualizari

Să ne îndoim, deci să cugetăm. Să nu ezităm să ne îndoim și asupra unuia dintre marile tabu-uri ale lumii contemporane: democrația.

Orice noțiune de care ajunge să nu se mai îndoiască nimeni devine periculoasă. Ea poate ajunge chiar să pericliteze evoluția individuală și colectivă: nu putem progresa fără să întelegem neajunsurile prezentului.

E de ajuns să ne gândim la originile acestui model. Democrația este o invenție a Greciei antice, o Grecie sclavagistă. Democrația în versiune originală nu putea exista deci fără sclavi. Cum a reușit să o copieze modernitatea, dar fără sclavi? Sau, unde sunt sclavii?

Să presupunem că relația stăpân-sclav nu era o condiție necesară pentru existența democrației. Să presupunem, pentru a simplifica discuția, că ea ar putea fi substituită de relația angajator-angajat sau producător-consumator sau de oricare altă relație de dependență specifică lumii moderne.

Ne întoarcem la Grecia antică. Vorbim de cetăți grecești. Vorbim de o lume în care patria era una fizică: o cuprindeai cu privirea. Noțiunea de cetățean era una palpabilă, ea cuprindea oameni pe care îi cunoșteai, cu care te întâlneai zilnic în agora, cărora trebuia să le dai socoteală față în față dacă erai ales să îi reprezinți. Balanța era echilibrată: aleșilor li se dădea dreptul de a decide în numele cetățenilor, ei având în schimb obligația de a răspunde în fața acestora. Drepturi dublate de obligații. Democrația funcționa, fiindcă nu putea fi disociată de responsabilitate.

Este însă posibil să transpui un astfel de model la o scară de sute de mii de ori mai mare? Responsabilitatea individuală dispare complet, strivită de cifre: vorbim de o responsabilitate colectivă, a unei clase politice sau a unui partid, în fața unei mase de oameni. Patria este o noțiune abstractă- nu poți cunoaște decât o părticică din ea. Cetățenii sunt și ei abstracțiuni; sunt prea mulți pentru ca vocile lor să poată duce la un mesaj coerent. Converg spre anumite chestiuni de importanță majoră, dar au păreri diferite vizavi de tot restul. La nivel de nuanțe, consensul e practic imposibil. E de ajuns să privim modul în care se realizează un referendum și simplitatea întrebărilor care se adresează cetățenilor, în raport cu complexitatea prevederilor vizate, de pildă în cazul unei constituții sau al unui tratat. În spatele unui “da” sau “nu” se ascund mii de disensiuni, de erori de înțelegere sau efecte de manipulare.

Pe de altă parte, nu poți face din referendum un mod de guvernare: nu se poate să întrebi poporul în fața oricărei decizii, fiindcă poporul nici nu poate, nici nu știe să răspundă tot timpul. De aceea, democrația nu înseamnă că masele pot exercita vreo putere, atâta vreme cât, prin definiție, ele sunt supradimensionate în raport cu cerințele unui sistem de decizie funcțional și eficace. Democrația din zilele noastre înseamnă puterea în mâna unor elite, aceste elite fiind delegate de popor. Ele reprezintă poporul, așa ni se spune. Dar cum ar putea să reprezinte ceva atât de numeros încât a devenit abstract? Cum ar putea să comunice eficient cu cetățenii și să răspundă în fața lor?

Absurditatea versiunilor modere ale democrației nu stă în mărimea cifrelor sau în dimensiunile umflate cu pompa la nivel de țări și popoare. Absurditatea stă în faptul că, din cauza supraponderării sale, democrația și-a pierdut însuși fundamentul moral, și anume responsabilitatea directă și individuală.

Îndoiala numărul unu este deci: răspund cu adevărat aleșii în fața celor care le-au delegat puterea? Răspund politic, ni se răspunde. Răspund cu lozinci, cu manipulări, cu tot soiul de alegorii, de foarte multe ori. În cazurile fericite, unii răspund și cu rezultate. Cum răspund însă pentru greșeli? Aceasta este proba de foc, proba adevăratei dimensiuni a responsabilității. Cum mai este ea posibilă atunci când respectivii beneficiază de tot felul de imunități și privilegii, iar justiția nu-i poate atinge în timpul mandatului sau ajunge la ei prea târziu, după ce s-au prescris faptele?

Chiar dacă justiția ar funcționa perfect și toți oamenii politici ar fi mânați de intenții bune atunci când o apucă pe căi îndoielnice, o problemă rămâne oricând în picioare: sancționarea de către popor.

În democrație, poporul își sancționează aleșii prin vot, de obicei o dată la patru ani. Ei bine, ce mai înseamnă patru ani în epoca vitezei? Timpurile s-au schimbat de mult. Să fim serioși, în patru ani o țară mai mică poate fi distrusă ori secătuită complet, iar cei în cauză nici nu apucă să-și dea seama. În patru ani, alegătorii ar trebui să aibă dreptul să spună “nu” sau “da” de nenumărate ori, ca să prevină eventuale abuzuri. Ori acest lucru nu se întâmplă. Patru ani e prea mult! Să ne gândim numai câte lucruri au putut ieși la iveală într-un interval de doar câțiva ani, fără ca nimeni să le prevadă: armele nucleare sau biologice, încălzirea globală, terorismul…

Dar ce înseamnă, de fapt, responsabilitatea politică? De regulă înseamnă că, dacă timp de patru ani ai dus o țară întreagă în pragul falimentului, dacă ai provocat o criză sau un conflict armat, dacă ai epuizat sau înstrăinat niște resurse valoroase, dacă ai încheiat acorduri care produc pierderi considerabile economiei și altele asemenea, singura sancțiune pe care trebuie să o suporți e riscul de a nu mai fi ales sau numit în funcție. Exemple cunoaștem cu toții. Din păcate, când astfel de consecințe sunt declanșate de decizii politice, ele ies cu ușurință din sfera răspunderii juridice de orice fel, atâta vreme cât nu se poate dovedi că a existat o intenție nefastă sau un avantaj necuvenit. Principiul de bază este: incompetența aleșilor poporului nu se poate sancționa decât de popor. Pare logic, numai că de aici rezultă un efect paradoxal: cu cât greșeala are un impact mai mare, cu atât sancțiunea e mai mică. Mai ales atunci când responsabilitea politică o substituie pe cea juridică sau prevalează asupra acesteia. E un dezechilibru de responsabilitate atunci când, pentru paguba produsă unui singur individ, cetățeanul simplu poate ajunge la închisoare, dar pentru decizii care păgubesc un întreg popor, politicianul primește ca unică sancțiune niște voturi în minus.

O astfel de orânduire presupune o responsabilitate diluată, dacă nu aproape inexistentă, a clasei politice, deoarece aceasta știe că nu poate fi sancționată decât, cel mult, prin vot după patru ani. Cetățeni sunt mult prea numeroși ca să-și poată identifica și promova nevoile în mod coerent. Țara e prea mare ca să fie stăpânite toate problemele ei. Democrația nu are cum să mai fie funcțională din toate aceste simple motive. În asemenea condiții, ea devine pură ipocrizie.

Totuși, există locuri în lume unde democrația funcționează destul de bine. De pildă, în Elveția, democrația este destul de aproape de modelul original: foarte multe responsabilități sunt delegate unor unități teritoriale atât de mici (canton, comună) încât nu sunt departe, ca dimensiune, de vechile cetăți grecești. La acest nivel, pot fi întâlnite caracteristicile modelului grec: oamenii se cunosc între ei, își cunosc, de multe ori, personal, aleșii, și – ceea ce este cel mai important – sunt chemați de mai multe ori pe an la referendum cu privire la o listă întreagă de chestiuni de interes național, dar și local. Responsabilitatea aleșilor nu este suspendată până la următorul vot, ci nu se poate declanșa decât în caz de aprobare prin vot. O diferență esențială.

Probabil că numai urmând un astfel de model, într-un stat cu descentralizare puternică, poate funcționa democrația așa cum vrem cu toții să o înțelegem, adică pe baza echilibrului între drepturi și responsabilități. Totuși, trebuie să reținem că un astfel de echilibru nu se poate realiza decât prin intermediul unităților teritoriale de dimensiuni mici, el nefiind posibil în mod direct la nivelul statului. De fapt, în astfel de cazuri statul, autoritatea centrală, trebuie să funcționeze mai degrabă ca un arbitru, ca un for de negociere și armonizare a intereselor locale, și nu ca un decident de sine stătător în numele unei sintagme prea ades golite de conținut, cum este “interesul național”.

Dacă ne gândim însă mai bine, “interesul național” este de fapt principalul raison d’être al oricărui stat. Dacă nu ar exista un interes național, la ce ar mai servi statul? Și atunci, cu toate riscurile, trebuie să mai punem sub semnul îndoielii încă un mare tabu. Să ne întrebăm: democrația însăși este un concept insuficient, imperfect, depășit…sau așa sunt, de fapt, numai mecanismele care ar trebui să o aplice? Căci dacă mecanismele sunt cauza, statul e de vină. Și atunci, nu e de ajuns să ne întrebăm dacă statul e bun cu noi sau nu. Trebuie să ne întrebăm, pur și simplu, dacă statul care nu reușește să aplice democrația mai e bun de ceva.

De fapt, democrația și interesul național ar trebui să fie noțiuni echivalente. După cum știm, democrația înseamnă guvernarea în numele poporului și în interesul poporului. Asta ar trebui să însemne, de fapt, interes național. Interesul oamenilor, nu interesul statului. Când interesul național devine sinonim cu interesul statului, acel stat se poate oricând întoarce împotriva propriilor cetățeni.

De prea multe ori, vorbim de țară și ne gândim la un stat. De prea multe ori, dacă vorbim de rău un stat se interpretează că jignim un popor sau o cultură. Stranie confuzie! Trăim în cultul statului, mai mult decât oricând. Statul nu este decât un aparat birocratic condus de o elită mai mult sau mai puțin reprezentativă. Națiunea, cultura, limba și obiceiurile sunt cu totul altceva. Din fericire, ele nu pier odată cu statul, care la rândul său poate pieri deîndată ce e decapitat de maeștrii săi păpușari, așa cum de atâtea ori am văzut în istorie. În ultimă instanță, nici frontierele unei țări nu trebuiesc sacralizate prea mult, deoarece nu ele definesc esența unui popor – de câte ori nu s-au schimbat și ele în istorie, de câte ori frontiere fixate în mod diferit au fost considerate legitime de regimuri diferite? Tot statul este cel care sacralizează frontierele, deoarece acestea reprezintă garanția perpetuării în timp a birocrației respective, ca scop în sine. Ei da, din păcate, orice birocrație ajunge de la un punct în colo să acționeze numai în scopul propriei perpetuări…

Oricine adoptă o poziție critică față de democrație în formele sale curente ajunge inevitabil la maxima: altă orânduire mai bună nu avem! Sau: e cea mai puțin rea dintre toate alternativele. Și cu asta, s-a încheiat discuția, s-a pus frâu sinapselor. În mod similar, cine contestă autoritatea statului are mari șanse să fie etichetat drept anarhist. Numai că la mijloc este un raționament viciat: atât democrația, cât și statul, sunt mijloace, nu scopuri în sine; ele nu ar trebui fetișizate sau întoarse împotriva naturii lor fundamentale, astfel încât să fie puse mai presus de indivizii pe care ar trebui să-i servească. Nici măcar în numele maselor mult-invocate, pentru că nu se poate să sacrifici la nesfârșit copacii, susținând în acelasi timp că salvezi pădurea.

Nu democrația în sine e depășită. Ea e doar prost aplicată. Depășit e, în primul rând, statul: nu conceptul în sine, ci sistemul care și-a pierdut adevărata rațiune de a fi și, în loc să-i servească pe cetățeni, se auto-servește. Desprins de scopul său fundamental, el nu mai există decât pentru sine.

Statele, așa cum se prezintă ele astăzi în majoritatea țărilor, sunt niște aparate învechite, incapabile să guverneze cu adevărat. Faptul că suntem guvernați e o iluzie întreținută de propria noastră nevoie de a ne supune unei autorități sau de a o influența. E de ajuns să privim cum s-au descurcat statele, cu birocrația lor, în momente de mare cumpănă. Cum au reușit Statele Unite, farul și modelul nostru contemporan, să prevină și să atenueze atacurile teroriste de la 11 septembrie sau pagubele urganului Katrina, cum au reușit statele europene să prevadă măcar criza financiară? Ca să vorbim doar de state care se pretind dezvoltate…

Birocrațiile se mișcă greu, prin definiție. De aceea, realitatea le scapă mereu printre degete. Orice informație și mai ales orice inovație are de trecut printr-un întreg aparat digestiv, și acest lucru ia timp. Prea mult timp. Lumea se mișcă mult prea repede acum. Iar birocrațiile se mișcă mai încet decât noi toți. Ele sunt ultimele care să asimileze o schimbare, mai ales că orice schimbare este o potențială amenințare la stabilitatea lor. Cu alte cuvinte, statul e falimentar de mult, dar tot refuză să cadă…

Privind spre viitor, cred sincer că, pentru ca democrația să renască acolo unde a fost strivită de birocrație, ar trebui să dispară versiunea actuală de guvernare. Pe baza ei, statele nu mai sunt, pur și simplu legitime. Nu își mai justifică existența, din cauza ineficienței lor frapante, ca victime ale unei sarcini ce le depășește. Ele trebuie să înceteze să-și mai aroge puteri supreme, în numele unei mase anonime, prea numeroasă pentru a avea opinii coerente. Trebuie să-și redefinească responsabilitatea față de cetățean, și aceasta la un nivel la care cetățeanul să poată reacționa cu adevărat, prin vot, în față oricărei decizii importante și nu doar o dată la patru sau cinci ani. Descentralizare, cu sau fără federalizare, dar cu posibilitate de reacție a cetățeanului în timp real, este singura șansă ca democrația să-și recapete demnitatea. Nu credit ilimitat pe patru ani, ci investire cu putere în raport cu fiecare decizie majoră de luat.

Responsabilitatea este cuvântul cheie, ea este cea care poate face diferența între democrație și ipocrizie, între merit și demagogie. Dar responsabilitatea este și de partea cetățeanului. Pentru ca acesta să-și exercite dreptul de vot (sau de veto), el trebuie să fie în cunoștință de cauză. Trebuie să se îndoiască, să cugete. Eterna poveste…Are nevoie de o educație și de o cultură care să-l sprijine în atitudinea sa. Din păcate, birocrațiile sunt ultimele care să-i ofere așa ceva. Omul instruit și liber în gândire este inamicul public numărul unu al oricărei birocrații, nefiind nici manipulabil și nici suficient de previzibil pentru birocrați. Și uite-așa ne tot învârtim în acest cerc vicios de multe zeci dacă nu chiar sute de ani…

În ziua de azi, democrația a devenit sinonimă cu dictatura majorității. Iar în fapt, deseori, se reduce la concentrarea puterii în mâinile unei minorități neresponsabile și nereprezentative, care nu dă cu adevărat socoteală nimănui. Pentru că majoritatea de care vorbim este, de cele mai multe ori, irelevantă. Este o majoritate formată în mod nediferențiat o dată la patru ani, care decide “cine”, dar nu și “ce”. Care e chemată să dea câte un cec în alb, unuia sau altuia, însă fără să precizeze suma. E atât de ușor să se piardă firul responsabilității, atât de partea aleșilor, și de partea alegătorilor! De aceea, înclin să cred că o atare stare de fapt nu numai că nu respectă esența noțiunii de democrație, ci este și va rămâne una din strategiile cele mai comode pentru inamicii democrației.

Desigur, pe de altă parte, inerția individuală este și ea o variantă la fel de comodă, care nu depinde neapărat de o influență anume, mai ales când se ascunde cu grație în spatele unor concepte, teorii sau sisteme. Poate că, dacă specia umană ar fi fost mai evoluată din punct de vedere moral, rolul statelor și importanța diverselor orânduiri auto-impuse ar fi început de mult să apună, pentru că n-ar mai fi fost nevoie de ele. Poate că, atât statele, cât și orânduirile sociale de tot felul, se întemeiază de fapt pe refuzul sau incapacitatea oamenilor de a-și asuma anumite responsabilități la nivel individual, și implicit pe dorința lor de a-și eluda destinul individual în favoarea unuia colectiv, dar iluzoriu. Dacă e așa, ar însemna că merităm eșecul statelor și al democrației, fiindcă acestea nu reprezintă pentru noi, ca nații și ca indivizi, decât o oglindă a propriei noastre ipocrizii…

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web