Copiii nu se fac, se dobandesc

Postat de: - 01/06/2015, 11:51 0 comentarii, 500 vizualizari

little-boy-cropEste, din păcate, destul de răspândită concepția potrivit căreia copiii sunt o „creație” a părinților. Numeroși oameni sunt tributari ai unei astfel de concepții, chiar dacă, de multe ori, fără să o conștientizeze prea clar. Atâta vreme cât părintele se consideră, în sinea lui, un „creator” al copilului, nu poate să nu își aroge prerogativele puterii creatorului asupra creației sale, cum ar fi modelarea după bunul plac, subordonarea, controlarea destinului sau orientarea prin impunerea de pedepse șî constrângeri.

La alții, există concepția potrivit căreia copiii sunt un fel de cadou personal al părinților, sursă de bucurie, de energie și dătătorul unui sens în viață. Însă un părinte care se raportează excesiv la copil ca la o sursă (sau resursă) vitală, îi va strivi și îi va îngrădi acestuia posibilitățile de dezvoltare – nu impunându-se cu forța, ci agățându-se cu toate puterile de el.

După cum o să argumentez în cele ce urmează, ambele tipuri de concepții, duse la extrem, pot genera comportamente deviante, cu consecințe grave, uneori tragice, asupra destinului propriilor copii.

 

Ce se poate ascunde în spatele dorinței de a avea copii?

Nu toate motivațiile de a avea copii sunt nobile. Există chiar unele destul de egoiste, pe care am să le descriu în continuare.

Dincolo de îndemnul orb al perpetuării speciei, la unii indivizi se întâlnește și o nevoie, mai puțin instinctuală, de prelungire a sinelui dincolo de limitele propriei existențe. Pe scurt, mulți își văd copiii ca pe niște vehicole prin care propriile lor gene, cunoștințe, concepții și nu în ultimul rând propria avere, vor fi perpetuate. Nimeni nu ar recunoaște o atare motivație, iar majoritatea celor care sunt mânați de ea nici nu realizează măcar care este fundamentul „iubirii” lor părintești. Semnele sunt însă clare: cu cât respectivii părinți încearcă mai mult să-și formeze copiii după chipul și asemănarea lor, cu cât încearcă mai intens să le impună propriile lor concepții și alegeri de viață, fără măcar a lua în calcul alternativele și mai ales fără a lua în calcul înclinațiile naturale ale copilului, cu atât egoismul lor este mai pregnant. Și cu cât egoismul, oricât de sofisticat și bine deghizat, este mai puternic, cu atât e mai puțin loc pentru iubire. Astfel de părinți nu își doresc, de fapt, copii. Ei își doresc un „mini eu”. Iși doresc o proiecție a sinelui lor, într-un viitor care altfel le-ar fi inaccesibil. În egală măsură, copilul este o proiecție sau o resuscitare a propriilor ambiții, mai ales pe cele pe care ei, în viața lor curentă, nu mai au nicio șansă de a le împlini. O astfel de dorință este cel mai des îmbrăcată în pretextul „doresc pentru copilul meu ceea ce eu nu am avut, o viață mai bună decât am avut eu, etc.” însă, la o analiză mai atentă, vedem că nu e niciodată vorba de a accepta „altceva decât am fost eu” sau „altceva decât am avut sau am dorit eu”. Trebuie întotdeauna să fie același lucru, aceeași traiectorie, același model, doar că în cazul copilului trebuie să fie „mai mult”, „mai bine” și „mai repede”. Niciodată „altfel” sau „altceva”. Niciodată nu se pune problema dacă ceea ce i-a lipsit părintelui sau ce și-a dorit acesta în copilăria sa este la fel de important sau potrivit pentru fiul sau fiica sa. Astfel ajungem, de pildă, la cazuri de părinți care își cresc copiii în cultul banului doar pentru că ei au fost săraci în copilărie, sau copii educați în spiritul impunerii prin violență doar pentru că asta e regula familiei. Aceasta înseamnă o regretabilă limitare, din start, a potențialului copilului, și deseori un obstacol serios în calea dezvoltării sale spirituale. În plus, o astfel de influență, de multe ori, nu face decât să creeze răni sufletești, fără a reuși cu adevărat să schimbe ceva. Există limite cu privire la gradul în care se poate modifica personalitatea, chiar și la un copil. Un copil timid nu va deveni niciodată un temerar sau un aventurier, un copil introvertit nu va putea niciodată deveni extravertit, un copil sensibil și delicat nu va putea niciodată deveni un războinic, etc.

O altă abordare foarte des întâlnită, mai puțin egoistă dar nu mai puțin deviantă, este a celor pentru care „facerea” de copii este o fugă din calea propriului vid existențial. Oameni care nu au fost iubiți de părinții lor, sau nu au avut părinți, oameni care și-au ratat mari iubiri sau tentative de a întemeia o familie, oameni care nu au avut curajul să-și urmeze pasiunile, sau înțelepciunea de a-și croi propria cale, oameni care s-au lăsat purtați prin viată de împrejurări sau de influența altora… toți aceștia, ajunși la o anumită vârstă sau chiar numai în anticiparea ei, au șanse mari de a găsi în proprii copiii o modalitate facilă și eficientă de a-și procura un sens în viață. Tentația e imensă, iar grija față de copii îi ține ocupați atât de bine încât uită complet de propriile lor neîmpliniri. Astfel de părinți abandonează totul de dragul copiilor și își dedică întreaga existență acestora. În realitate, abandonul nu este atât sacrificiu, cât fugă. În plus, dacă dependența lor emoțională de copil este excesivă , ieșim din sfera iubirii benefice și intrăm în cea a atașamentelor bolnăvicioase. Astfel de atașamente sunt de obicei percepute de copil ca o presiune chinuitoare, ca o povară. Un suflet trebuie să simtă că are libertatea și să greșească, și să amâne, și chiar să fie nefericit dacă așa îi vine la un moment dat. Cu niște părinți pentru care orice lacrimă e o tragedie familială și orice greșeală sau absență e un cutremur în destinul neamului, o astfel de libertate nu mai e posibilă. Un astfel de copil e condamnat la perpetua sarcină de a-și face părinții fericiți, în același timp salvându-i de ei înșiși. Cu toate că părinții nu se îndoiesc de autenticitatea iubirii lor, în realitate, din cauza responsabilității pe care o resimte față de ei, copilul cu greu se va putea simți liber să-și urmeze propriile idealuri: el știe (iar ei refuză că accepte) că dacă se îndepărtează de ei fie și numai pentru o vreme, ei se vor prăbuși imediat ca niște piese de domino. Se vor ofili, pur și simplu, de inimă rea, neînțelegând că adevăratul motiv al nefericirii lor nu este îndepărtarea copilului de ei, ci propria lor îndepărtare de ceea ce ar fi trebuit să constituie adevăratul scop al existenței lor, sau adevărata lor sursă de sprijin și energie. Astfel de părinți nu pot fi niciodată un sprijin moral copilului lor, pentru că se cer sprijiniți în permanență.

Dacă privim în urmă, la modul cum erau organizate familiile în trecut, mai putem identifica și alte motivații, la fel de puțin lăudabile, de a avea copii. In familiile sărace, copii însemnau și mână de lucru – cu cât mai multă, cu atât mai bine. Erau puși de mici la muncă pentru a-și sprijini familia, și asta dura de obicei până se căsătoreau. In anumite regiuni, însă, exista tradiția ca fata cea mai mică să fie ținută la casa părinților, ca să îi îngrijească până la moarte (măritișul fiindu-i astfel interzis). In familiile bogate, de copii se legau, deseori, ambițiile de perpetuare sau extindere a averii.  Tocmai de aceea, căsătoriile deveneau, înainte de toate, mijloace de a împlini ambițiile materiale ale părinților. In ambele tipuri de cazuri, amplitudinea drepturilor arogate asupra ființei în cauză dovedește că, în fond, copii erau priviți ca un soi de proprietate a părinților, de care aceștia puteau dispune după bunul lor plac. Chiar și astăzi se mai spune la țară „eu te-am făcut, eu te omor”, ceea ce ilustrează  pe deplin concepția păguboasă de care vorbeam la început : copilul este o „făcătură” a părinților, ei sunt creatorii lui, ei au deci drept de a-i hotărî destinul. Mare și gravă ispită, să te joci de-a Dumnezeu.

Poate că între timp concepțiile au mai evoluat, dar în esență, la părinții care își arogă drepturi de autor asupra copiilor, e vorba de aceleași tendințe: dorința de perpetuare a propriei averi a fost substituită de varianta mai subtilă, centrată pe perpetuarea propriului eu, iar dorința de a-și procura sprijin pentru gospodărie a fost substituită de căutarea unui sprijin moral și a unui sens existențial. Altfel spus, nevoile au devenit mai abstracte, mai sofisticate, dar în esență nu s-au schimbat. În primul caz, avem de-a face cu părinții care se cred Dumnezei în raport cu copiii lor, în celălalt caz avem de-a face cu părinți cărora proprii copiii le sunt Dumnezei. Cel  mai adesea ei aplică de fapt odraslelor aceleași concepții care le-au fost inculcate de părinții lor, favorizând astfel transmiterea acestora din generație în generație.

 

Cum plătesc copiii greșelile părinților ?

Se spune că, uneori, copiii plătesc pentru păcatele părinților. Mulți detestă această teorie, însă de cele mai multe ori fiindcă nu o înteleg. O consideră rezultatul unei dogme oarbe, și o resping. Din perspectiva psihologică, însă, exact despre asta este vorba atunci când un părinte, sau ambii, determină caracterul sau destinului copilului într-un mod forțat, greșit în raport cu înclinațiile naturale ale acestuia. Odată ce trec dincolo de limitele de toleranță ale liberului arbitru, astfel de părinți îșî condamnă copiii să se transforme fie în victime, fie în rebeli, convertind relația de iubire într-una de opresiune sau conflict și generând inevitabil suferința.

Cel mai clar se văd astfel de tendințe în momentul unor alegeri decisive, cum ar fi căsătoria. Deseori mai degrabă orbește decât în mod voit, unii părinți ajung să distrugă căsnicia fiului sau fiicei, doar din dorința de a se asigura, în subconștientul lor tenebros, că proprii lor copii nu vor înceta să le „aparțină”, și că le vor rămâne alături până la moarte. Alții se vor insinua fără drept de apel ca o „a treia persoană” în căsnicie, pe motiv că nu pot trăi singuri, nu se pot descura singuri, etc. Alții își vor împinge copiii cu tot dinadinsul către anumite alegeri, conform binecunoscutului principiu „îi doresc copilului meu tot ce e mai bine pentru mine”. Îi vor împinge să facă la rândul lor copii numai de teama că prețioasa lor avere ar putea ajunge, din lipsă de moștenitori, în mâna statului.

Faptul de a avea un copil poate fi pentru mulți singura lor șansă de a experimenta o formă curată de iubire, însă nu mulți sunt la înălțimea unui astfel de sentiment. La rândul lor, poate că nu l-au trăit niciodată, poate că nici măcar nu și-l pot închipui prea bine. Au impresia că, atâta vreme cât ar fi în stare să facă orice pentru copiii lor, inclusiv să moară sau să omoare pe cineva,  înseamnă că au atins stadiul iubirii absolute. Insă după cum, evident, ocaziile de mare eroism nu se prezintă, sacrificiul absolut al părintelui rămâne întotdeauna undeva în imaginar, în timp ce, prin atitudinile greșite ale acestuia în viața de zi cu zi, copilul trece prin multiple suferințe, și e pus în fața unor sacrificii reale. Până și iadul, ar spune unii, e pavat cu intențiile cele mai nobile, însă diavolul se ascunde în detalii…

Și, ca întotdeauna atunci când lecția iubirii nu e învățată cum trebuie, profesor devine suferința. Un copil supus unor constrângeri excesive, sau unul lipsit de orice sprijin încă de la o vârstă fragedă, va ajunge să își perceapă viața ca sacrificată sau ratată, deviată pe o traiectorie străină sau pur și simplu în derivă, și va suferi profund din acest motiv. Indirect, vor suferi probabil și părinții, atunci când suferința copiilor va deveni evidentă pentru ei. Pentru părinți, o astfel de suferință primită prin ricoșeu, prin oglinda destinului propriilor copii, este totodată o invitație de a-și înțelege greșelile și de a se îndrepta.  Uneori, faptul de a-și vedea copilul chinuit e singura lor șansă să se trezească la realitate și, în multitudinea de răspunsuri căutate cu disperare la întrebarea „de ce?”, să se includă și pe ei înșiși. Insă cu cât părinții își vor învăța mai greu lecția, cu atât copilul va avea de plătit mai mult pentru neglijența sau încăpățânarea lor – e ca în cazul unei boli pe care unii, dacă refuză constant să o vadă, nu mai au cum să o descopere decât când e prea târziu. Dacă suferința copilului se va prelungi prea mult ca intensitate sau ca durată sub influența părinților, sufletul său va fi mutilat ca pe un pat al lui Procust. Iar mutilarea sufletească are consecințe din cele mai serioase: sinucidere, boli psihice, slăbirea accentuată a organismului urmată de cele mai multe ori de boli în plan fizic. Iată de ce susțin unii (de pildă, S.N. Lazarev) că atașamentele și deviațiile părinților pot duce la îmbolnăvirea sau chiar moartea copiilor. Ele sunt de fapt greșeli (idei fixe, false valori, obsesii etc.) ale părinților, pentru care plătesc (suferă, psihic și apoi fizic) copiii, prin faptul de a fi expuși la ele în mod constant și iremediabil, ca sub influența unor radiații invizibile. Părinții sunt mediul sufletesc al copiilor și, ca orice mediu, acesta poate fi toxic.

Un părinte învățat să își impună voința prin violență nu trebuie să se mire dacă odrasla sa începe să ia droguri sau prinde gustul alcoolului. O părinte care, în subconștientul său, își urăște soțul / soția și în general persoanele de sex opus, nu trebuie să se mire dacă odraslele lor vor fugi instinctiv de căsătorie sau vor căuta relații cu persoane de același sex. Un părinte care se agață cu toată ființa lui de destinul propriului copil nu trebuie să se mire dacă acesta se va feri să aibă copii la rândul sau (va simți instinctiv că nu mai are energie pentru așa ceva). Un părinte care își iubește exagerat de mult averea, profesia sau chiar țara, nu trebuie să se mire dacă propriul său copil ajunge să le urască (nu doar că se va simți intoxicat de atașamentele părintelui, dar se va simți mai puțin iubit sau chiar pus mai prejos de acestea). Pentru părinți, dacă odrasla va ajunge să se drogheze, îl vor numi “tâmpit », dacă nu va fi în stare să lege o relație, se va chema că e “prea cuminte, săracul”, dacă va fi mereu nefericit, va fi catalogat “ciudat și cu toane”, ș.a.m.d., însă puțini vor accepta, așa cum le-ar indica psihologii, că ei înșiși au o contribuție importantă, dacă nu chiar decisivă, la respectiva situație.

Partea perversă a acestui mecanism este că nici copilul nu este conștient de ce i se întâmplă, și continuă să perceapă, chiar și ca adult, atitudinea părinților ca pe una de pedeapsă sau limitare, exact ca pe vremea copilăriei, retrăind și perpetuând astfel suferința. Părinții, de cele mai multe ori, nu sunt deloc conștienți de consecințele atitudinii lor. Să ne înțelegem: aici e vorba de greșeli, dar nu e vorba de vină. Nimeni nu face rău intenționat. Dimpotrivă, își doresc unii altuia tot binele de pe lume. Numai că binele, în lipsa cunoașterii, este o noțiune lipsită de conținut. De pildă, psihologia a demonstrat că marea majoritate a traumelor, complexelor și problemelor de tot felul cu care se confruntă indivizii chiar și dincolo de maturitate, sunt legate de copilăria lor și, în special, de relația cu părinții. Totodată, însă, majoritatea oamenilor acceptă cu greu sfaturi despre cum să se comporte cu copiii lor, fiind convinși că au asta în sânge, și având impresia că psihologia e bună doar pentru bolnavii mintal. În realitate, un părinte care iubește ar trebui să fie dornic să absoarbă ca un burete orice sfat și învățătură, numai să facă viața copilului său mai bună și să-i deformeze mai puțin viitorul.

 

De ce blestemele părinților se împlinesc?

Nu trebuie să uităm că, prin mecanismele cu care ne înzestrează mama natură, între părinți și copii nu există bariere de protecție. O vorbă urâtă, un act de violență, o critică prea dură din partea unui părinte pot lăsa urme de neșters în sufletul copilului. La fel, desigur, orice suferință a copilului se transmite foarte ușor părinților, însă la vârste mai înaintate impactul asupra dezvoltării personale este mult mai mic.

Copiii sunt mult mai vulnerabili în raport cu părinții decât în raport cu oricine altcineva. Nu întâmplător se spune, de pildă, că blestemul unui părinte, mai ales al mamei, nu se stinge niciodată. Nu e o superstiție. Este, de cele mai multe ori, consecința unei influențe foarte puternice care ajunge să se întipărească în subconștientul copilului. Desigur, nu vorbele în sine generează influența, ci sentimentul din spatele lor: dacă vorbim de un blestem, sentimentul e unul de ranchiună, răutate, dacă nu chiar ură. Un astfel de sentiment nu apare și nu dispare în câteva secunde. Cel mai probabil, el mocnește în subconștient, de unde răbufnește din când în când, prin vorbe urâte sau gesturi violente. Este evident că faptul a fi expus la acestea în mod constant poate avea o influență profund negativă asupra psihicului copilului, mergând până la complexe și fobii de tot felul, care la rândul lor îi afectează negativ existența, de unde impresia de împlinire a blestemului.

Concluzia logică ar fi că în relația părinte copil ar trebui să manifestăm foarte multă delicatețe cu emoțiile pe care le lăsăm să treacă dincolo, în spațiul vital al celuilalt. Departe însă de a vedea așa ceva în practică. Nu e de mirare că multe relații părinți-copii sunt ca niște răni permanent deschise. Aceiași spini neretezați fac ca rana să sângereze de fiecare dată când respectivii interacționează. Când anumite subiecte sau remarci revin obsesiv în dialogul dintre copii și părinții, ori dacă anumite subiecte sau remarci îi irită în mod frecvent și repetitiv pe unii sau pe ceilalți, e o indicație certă cu privire la prezența unor astfel de spini.

 

Copiii – maimuțici dresate ?

Poate că, pentru a avea șansa unui destin întreg și a unei iubiri sănătoase, un copil ar trebui să se întâmple, pur și simplu, iar părinții ar trebui să îl primească, pur și simplu, ca pe un dar. Nu ar trebui nici căutat cu tot dinadinsul, nici respins ca pe o greșeală sau povară. Și in niciun caz nu ar trebui tratat ca o bucată de plastilină, o „tabula rasa”, teren de joacă pentru fanteziile sau frustările părinților. Părinții îi transmit o moștenire genetică, care se poate manifesta sau nu. Părinții îi dăruiesc un înveliș material și un cămin. Dar nu și un suflet. Uităm de prea multe ori că un copil este, înante de toate, un suflet, iar acel suflet nu e „creat” de părinți. Mai mult decât atât, există ipoteza că unele suflete (dacă nu chiar imensa majoritate) nici măcar nu vin pentru prima dată în lume. Aceasta ar putea însemna, de pildă, că un copil abia venit pe lume poate fi în realitate un suflet mult mai înțelept și mai experimentat decât părinții săi; mai mult decât atât, el poate veni pe lume cu o misiune anume, inclusiv aceea de a-și învăța și îndruma părinții. Știu că orgoliul unora nu ar putea în veci accepta așa ceva, dar nu este o raritate să întâlnim copii care depășesc exponențial nivelul părinților, sau care pe nepusă masă își aleg să facă lucruri de care părinții nici măcar nu au auzit. Sunt copii care de mici se roagă, deși părinții nu sunt credincioși, sau care își dăruiesc pe ascuns jucăriile, deși părinții îi învață să fie strângători, sau care nu se dezlipesc de cărți, deși singura distracție a familiei e televizorul, în timp ce nimic din viața lor nu ar justifica o maturizare timpurie. Cum ar putea un copil alege, fără nicio altă influență, să facă ceva fundamental diferit de voința și mai ales de exemplul părinților, dacă acel copil ar fi fost de la bun început doar o „plastilină” în mâinile acestora? Poate că el vine deja cu un bagaj, independent de cel primit de la părinți. Vine cu ceva care nu poate fi modelat chiar ca o plastilină, ceva ce numim, cel mai adesea, suflet sau spirit.

Fiecare are libertatea de a crede sau nu în astfel de lucruri, însă faptul de a nega că acești copii sunt suflete cu drepturi depline nu ne dă automat dreptul să îi stricăm ca pe niște jucării. Cineva spunea: dacă Dumnezeu nu există și eu cred în el, nu pierd nimic; dacă însă El există și eu nu cred, am pierdut totul. La fel e și cu existența sufletului. Când un copil e de la bun început primit ca o persoană aparte, cu rostul ei și cu drepturile ei, are mai multe șanse să fie înțeles și sprijinit de părinții săi (ceea ce îi aduce împlinire sufletească), decât atunci când e privit ca un pui de maimuță care poate fi dresat să facă orice (ceea ce acționează, de cele mai multe ori, ca o deformare sau rană sufletească).

Un copil ar trebui primit, înainte de toate, ca un dar, iar darul nu ar trebui confundat cu proprietatea. Proprietatea este un drept. Un suflet de copil nu este un drept al părinților. Sau, cel puțin, pentru sănătatea psihică a tuturor membrilor familiei, nu ar trebui privit așa.

 

Copiii – salvatorii neamului ?

Faptul de a dori un copil cu orice preț poate ridica numeroase semne de întrebare în plan psihologic. Un copil este o ființă, un suflet. Poate fi complet diferit de părinții săi, poate fi o binecuvântare, dar și o cruce de purtat. Ce înseamnă, în acest context, a dori un copil cu orice preț ? Am putea spune, la fel de bine : doresc o ființă.  Ar avea tot atâta sens. Nimeni nu dorește, de fapt, o ființă, pur și simplu. Și atunci, e bine să ne întrebăm: ce anume căutăm, de fapt? Ce anume se  ascunde în spatele dorinței de a avea un copil? Căutăm o iubire adevărată, pe care altfel nu mai sperăm să o trăim? Căutăm un alter ego? Căutăm un sens existenței noastre? Un sprijin sau o mângâiere? Căutăm o preocupare sau o realizare care să ne facă să uităm de propriile eșecuri? Ne e teamă că timpul trece și altă dată va fi prea târziu? Ne e teamă să rămânem singuri la bătrânețe?  Sau, pur și simplu, vrem să fim în rând cu lumea?

Desigur, de cele mai multe ori instictele prevalează asupra întrebărilor explicite, și copilul vine, pur și simplu. După cum spuneam, probabil că așa e cel mai bine, cel mai firesc. Însă în momentul când copilul nu mai e o posibilă întâmplare fericită, ci un scop absolut sau o așteptare din ce în ce mai mare, este mai probabil ca motivația să fie una din cele de mai sus. Iar motivația, la rândul ei, poate atârna greu în destinul viitorului copil.

Din păcate, de multe ori, presiunea socială joacă un rol foarte important. Mentalitățile au evoluat surprinzător de puțin, în acest sens, de pe vremea Vechiului Testament, când a nu avea copii era considerat un blestem sau o pedeapsă pentru vreun păcat, și doar profeții erau scutiți de disprețul societății pentru faptul de a nu avea copii (poate și fiindcă erau considerați puțin nebuni). De fapt, presiunea socială e  de obicei atât de mare încât nimeni nu-și pune problema să reflecteze sau să se îndoiască prea mult. E bine să faci copii, asta zice societatea. Bine pentru cine? Răspunsul ar trebui să fie: bine pentru ei (pentru copii). Nu pentru părinți, nu pentru societate, familie sau neam ar trebui să se nască un copil. Dacă el este pus în slujba societății, familei sau a unei ambiții anume, chiar înainte de naștere,  îșî pierde orice șansă de a mai fi liber. Se naște sclav, și va fi nevoit să se lupte îndelung ca să-și câștige libertatea. Dar câți își pun problema că faptul de a aduce pe lume un copil trebuie să reprezinte un bine făcut acelui suflet, și nu părinților, familiei, etc.? Dacă am gândi astfel, poate că am acționa mai responsabil vizavi de aceste ființe, pe care soarta (sau Dumnezeu, cum preferați) le aruncă în brațele noastre.

Nu mai vorbesc (pentru că nu acesta e subiectul articolului de față) de extrema opusă, atunci când copilul este o „pățanie” nedorită și devine o „greșeală” în ochii părinților. De multe ori,  astfel de atitudine e și ea tributară mentalităților sociale: copilul făcut prea devreme, copilul în afara căsătoriei, copilul din flori… societatea tradițională ne îndeamnă să îi privim ca pe „greșeli ale tinereții”, sau chiar ca pe o rușîne. Or, a te simți și a te autodefini, prin prisma felului cum ești privit de părinți, ca o „greșeală” este mult mai rău decât „maimuțică dresată”. Este aproape ca și când, în subconștientul părinților, acel copil nu e nici măcar privit ca o ființă umană, ci ca ceva subuman. Nu mai e nevoie să spun ce se întâmplă dacă și în subconștientul copilului se imprimă aceeași idee.

De ce ar trebui să vrem copii? Răspunsul e simplu: din iubire. Dar nu din iubire de sine. Din iubire față de partener, care se extinde inevitabil asupra sufletului adus pe lume. Din iubire față de acel suflet care vine pe lume, dar nu din iubire față de ideea de a avea copii.

Nu întâmplător relația părinte-copil are potențialul de a ne face să experimentăm sentimentul de iubire în cea mai pură formă. Atunci când ne îndrăgostim, alegem persoana, o cunoaștem în prealabil. Și, dacă o iubim cu adevărat, o acceptăm așa cum este, nu încercăm să o transformăm în altceva, doar ca să reflecte mai bine ideile și așteptările noastre. Un copil este însă un suflet care ne poate fi total necunoscut. Nu știm cine e, de unde vine, ce are să devină. Doar alegând să îl iubim cu mult dinainte de a-l cunoaște și, mai ales, reușind să persistăm în această iubire pe măsură ce îl cunoaștem, putem învăța cu adevărat lecția iubirii necondiționate.

 

În loc de concluzie

Acest articol mi-a fost inspirat de o lectură din cartea “Parinti si copii” vol II, Despre educatia copiilor de Arhim. Simeon Kraiopoulos, care reflectă o perspectivă de adâncă sensibilitate și fină psihologie cu privire la relația părinți-copii. Eu am pornit invers, de la dimensiunea psihologică, ajungând apoi la cea spirituală. Într-adevăr după cele explicate mai sus, am putea concluziona că rădăcina comportamentelor problematice din partea părinților este în același timp o încălcare a unor legi spirituale, și în particular o abordare greșită a noțiunii de Creație (deseori sub influența unui materialism prost gestionat), cu toate consecințele care decurg din asta: a nu accepta sau a neglija că un copil este un suflet, a nega sau omite că acest suflet are un Creator, a-i încălca liberul arbitru pretinzând drepturi de autor asupra lui ca asupra unei proprietăți, sau, dimpotrivă, a te închina lui și a te dedica lui ca unui idol… toate sunt concepții prin a căror acțiune subtilă pe lanțul cauză-efect, așa cum a fost exemplificat mai sus, părinții pot ajunge să rănească exact ceea ce pretind că iubesc mai tare, adică pe copiii lor, de a căror suferință ajung într-un final, direct sau indirect, să fie răniți la rândul lor.

 

 

 

 

 

 

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web