Ce-i de facut?

Postat de: - 20/11/2010, 19:19 3 comentarii, 125 vizualizari

Deîndată ce îmi permit să reflectez mai departe de lungul nasului, aflu peste tot în jurul meu o mulțime de situații imposibil de rezolvat. Ba chiar am senzația că trăiesc într-o lume care, în ansamblu, este extrem de limitată în posibilități de ameliorare. Lumea tuturor posibilităților pare a se desfășura numai în sensul celălalt, al distrugerii, al sfidării, al stricăciunii.

De pildă, dimineața când ies din casă aș putea să mă mulțumesc cu a mă gândi la vreme, la ultimele știri sau bârfe auzite, la felul în care mi-am asortat hainele în ziua aceea sau la lista lucrurilor pe care le am de cumpărat de la supermarket. La un nivel ceva mai evoluat, aș putea să mă refugiez în reverie pe seama persoanei iubite, sau în cel mai rău caz m-aș stresa trecând în revistă îndatoririle de lucru din ziua respectivă. Evident, dacă aș fi un om norocos, nu m-aș gândi la nimic. Ar fi un soi de vid în capul meu, în care ar pătrunde din când în când frânturi din ultimul șlagăr la modă sau din vreo reclamă mai insistentă.

Dar nu, eu nu mă pot limita la toate acestea, drept urmare o sumedenie de întrebări bizare îmi năvălesc în minte. Un exercițiu steril, ar spune unii, al cărui unic rezultat este ruinarea definitivă a bunei dispoziții pe ziua respectivă, precum și întreținerea unui sentiment acut de revoltă, pe termen lung.

Pornesc de la o situație, la întâmplare. Traversez strada într-o intersecție mai aglomerată, și nu mă pot abține să constat, de pildă, cât de extinsă este agresivitatea șoferilor în trafic. Altminteri oameni normali, oameni cu slujbe, familii, copii, oameni care se pretind educați, mulți dintre ei…La volan însă, se transformă cu totul, ca și când educația și manierele deprinse în cei șapte ani de acasă nu ar fi decât o poleială, un rău necesar integrării în societate, iar adevărata lor natură, înveninată și nesimțitoare, se dezlănțuie odată cu baricadarea în interiorul protector al mașinii.

Unele comportamente pe care le constat în astfel de situații sunt atât de șocante, încât fără să vreau îmi vin tot felul de idei. Mă întreb sincer dacă testele psihologice care se dau pentru obținerea permisului de conducere nu ar trebui să fie mai severe. Poate că o agresivitate excesivă, practicată zilnic cu obstinație, e semnul unor probleme psihice sau duce, în timp, la astfel de probleme. Poate că unora dintre acești indivizi nu ar trebui să li se permită să conducă o mașină. Poate că unii sunt prea violenți sau, pur și simplu, iresponsabili, și nu ar trebui lăsați de capul lor pe străzi.

Din păcate, însă, nu sunt genul de om care să se mulțumească doar cu constatări sau concluzii, așa că nu mă pot abține de la a mă întreba care ar putea fi soluțiile. Mă gândesc, în primul rând, la ce s-ar putea face pentru a preveni astfel de comportamente. Dar mă descurajez rapid. Cum poți să testezi agresivitatea sau iresponsabilitatea la modul obiectiv? Cu chestionare? Cu teste și simulări? Nu poți să îi întrebi, pur și simplu, dacă se enervează des, sau să le iei tensiunea. E clar că, în fața examinatorului, nu se va comporta nimeni așa cum se comportă în trafic sau acasă. Și, chiar dacă ar exista posibilitatea unor astfel de testări, cine ar trebui să aibă dreptul să le aplice? Dacă li s-ar da această putere psihologilor, ar risca să ajungă în cel mai scurt timp fie corupți, fie contestați cu vehemență. Iar, în final, nu s-ar schimba nimic.

În plus, nu doar în trafic, ci și la magazin, în metrou, la cinema, ce să mai zic în mass-media, constat o sumedenie de comportamente bolnave, de la grandomania tinerilor până la mania persecuției, la vârsnici. La o analiză mai fină, ponderea manifestărilor de tip schizofrenic pare de-a dreptul alarmantă. Tocmai de aceea, pe mulți nici nu are rost să-i învinuiești de ceva, ci mai degrabă ar trebui să-i compătimești. Mulți oameni suferă de depresii sau chiar psihoze, fără să își dea seama sau fără să se trateze, pentru că în mentalul colectiv numai nebunii au probleme psihice. Și ce soluții ar fi? Poți să-i obligi să se trateze? Și dacă i-ai obliga, cine să o facă și cu ce bani? Și prin ce metodă, că unele sunt destul de controversate? Etc.

Mai degrabă, m-aș întreba cu privire la cauze. Calitatea scăzută a vieții, excesul de informații dezolante, de atitudini lamentabile…nici nu ar fi nevoie de mai mult, pe termen lung. Poate că, de pildă, uitatul de la televizor, la știri și la dezbateri, a ajuns o activitate traumatizantă sau cel puțin imbecilizantă, având în vedere conținutul predominant morbid al informațiilor prezentate. Dar poate că se întâmplă așa numai fiindcă aceia care le prelucrează și difuzează acele informații, pur și simplu, nu sunt capabili de mai mult. Mai bine de-atâta nu pot, n-au de unde. Și chiar dacă ar fi ei de vină… încă o dată, ce s-ar putea face? Până unde s-ar putea reglementa, controla sau măcar delimita corect informarea de dezinformare, în avalanșa cu care mass-media ne copleșește în fiecare secundă, pe toate canalele? Și cine ar îndrăzni să o facă? Cine și cum să traseze limitele libertății de opinie, respectiv granița de la care trebuie protejată viața privată?

Cu astfel de gânduri în minte, ajung la serviciu, dar acolo mă așteaptă alte întrebări fără răspuns. Întâlnesc tot soiul de personaje cu competențe mai mult decât îndoielnice, dar care ocupă posturi incredibil de importante și bănoase. Logic, nu poți să te gândești decât că au ajuns acolo pe bază de favoruri prestate, relații, respectiv interese obscure, dar comune, cu cei care i-au sprijinit. Și atunci, îmi zic că eu, ca și alții ca mine, am trăit până acum într-o iluzie axiologică de proporții. Noi am crescut cu convingerea că, la școală, trebuie să fii cuminte, să înveți și să iei note mari, fiindcă asta îți va ajuta mai târziu în viață, că e bine să ai studii înalte și diplome, fiindcă asta te va ajuta în carieră, că dacă ești om cu educație poți ajunge departe…Ni s-a spus că trebuie să fim cinstiți și corecți, să nu mințim, să nu profităm de cei mai slabi ca noi. Dar dacă ne uităm în sus, la cei care ne conduc, începând cu șefii de la serviciu și terminând cu politicienii, vedem numai compromisuri, numai devieri de la toate aceste principii. Vedem că de asta depinde, practic, succesul. Vedem că escaladarea ierarhiei sociale se face călcând pe spinările unora și altora, și nu construind, treaptă cu treaptă, propriul edificiu profesional și moral.

Eu asta văd toată ziua, la serviciu și apoi acasă, când dau drumul la televizor. Asta aflu când citesc ziarele sau când vorbesc cu prietenii despre ce li se întâmplă lor. Ba mai mult decât atât, nu mai am niciun dubiu atunci când întâlnesc personal indivizi bine propulsați pe scara succesului, și am ocazia să constat direct că ascuțimea intelectului, calitatea manierelor, amplitudinea culturii generale, soliditatea convingerilor morale… sunt de obicei invers proporționale cu puterea de influență pe care o deține respectiva persoană pe plan social, financiar, politic, etc.

Ajung din nou la întrebarea: ce se poate face? Până la ce nivel și cu ce resurse poți să monitorizezi traficul de influență? Poți face legi împotriva imposturii? Poate că, în domeniul tehnic, impostura e ceva mai ușor de observat și, în consecință, de sancționat. Dacă ar vrea cineva să construiască un pod după un proiect făcut de secretara șefului, absolventă a unei universități fantomă, acel pod e foarte probabil să se prăbușească, și respectivul va fi tras la răspundere. Dacă are de predat matematică și nu se descurcă la o integrală, or să râdă studenții de el. Dar dacă, de pildă, are de transferat know-how în domeniul coachingului sau alte asemenea sarcini, pe cât de abstracte ca titlu pe atât de ambigue din punct de vedere al conținutului, cine îl mai poate deranja? Cu cât domeniul sau activitatea sunt mai puțin precise, cu atât marja de impostură crește, și oricine poate pretinde că a avut inițiative, că a contribuit la obținerea de rezultate sau că a consolidat sustenabilitatea.

În plus, nu știu cum se face, dar ocupațiile cele mai expuse la impostură sunt de obicei și cele mai bănoase, sau, cel puțin, conferă notorietate facilă și acces la poziții de influență. Într-un clasament al profitabilității imposturii, cercetarea științifică ar fi, probabil, pe undeva pe la coadă, devansată fără drept de apel de domenii precum show-biz sau de „artele” cu scop comercial (unde totul e permis și nu e nevoie de legitimitate sau justificări). Pe primul loc, fără doar și poate, ar fi politica și tot ce depinde direct de ea în domeniul economic. Politica în sens larg, adică patria aproximărilor, a ipotezelor neverificabile, a teoriilor și doctrinelor tratate ca valori fundamentale, a principiilor cameleonice și a legilor duplicitare. Și dacă e așa, atunci nicio șansă de ameliorare, pentru că singurii care ar mai putea schimba ceva, care ar putea impune o etică mai strictă, sunt tocmai aceia care o nesocotesc.

Deseori îmi spun că poate greșesc, iar soluția nu e la vârf, ci la baza piramidei. Poate că nici pe departe nu s-ar cere vreo revoluție socială sau culturală pentru a repune în drepturi niște valori elementare care s-au pierdut, și totul s-ar putea rezolva cu ceva mai multă educație. La urma urmei, se știe că un public educat nu e ușor de păcălit, că un electorat educat nu e ușor de mințit, etc. Din păcate, însă, când vine vorba de a forma discernământul, educația care se „livrează” în școală este de obicei nesatisfăcătoare, superficială și chiar înșelătoare. Școala transmite cunoștințe despre câte în lună și-n stele, dar nu învață pe nimeni cum să gândească, ori cum să se cunoască pe sine însuși…Celebrul îndemn al marelui Socrate e și el tot o informație de asimilat, cu desăvârșire lipsită de urmări în procesul didactic. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în multe cazuri, calitatea învățământului e neglijată sistematic, studenții sunt formați pe bandă rulantă, școala e concepută exclusiv ca business sau ca pepinieră de forță de muncă…

Reforme? Să reformezi școala fără să reformezi corpul profesional e ca și când ai încerca să resuscitezi un corp căruia îi lipsește capul. Sau ca și când ai încerca să vindeci un bolnav care alungă din preajma lui toți medicii. Când în sistem promovează numai cei care susțin actuala filosofie (și calitate) a educației, iar apoi tot ei decid ce se schimbă și ce nu… se ajunge, practic, la un cerc vicios.

Și atunci…ce-i de făcut? Mai rămâne ceva de făcut?

Cele prezentate mai sus sunt doar câteva exemple, câteva teme simple de reflecție, care generează la rândul lor alte de constatări și întrebări, cel puțin la fel de îngrijorătoare, pe măsură ce eu, vrând-nevrând, mă mișc prin viață, prin oraș și printre diverși oameni, lovindu-mă constant de neiertătoarea realitate. Însă, de fiecare dată, de oriunde aș începe, ajung la câte un impas, la sentimentul că mă aflu în fața unor ziduri de netrecut, fără porți și fără ferestre. Nu văd nicio ieșire, cel puțin nu una care să apară în orizontul meu de viață.

Am încercat să mă conving că e doar o greșeală de abordare din partea mea, și că soluțiile sunt mult mai la îndemână decât par.

Astfel, mi-am spus inițial că impostura, incompetența și compromisurile penibile sunt prezente mai cu seamă în sectorul public, în timp ce în sectorul privat lucrurile stau cu totul altfel. Acolo, nu poți supraviețui fără competitivitate, strategii solide, inovații, aptitudini… Ulterior, am avut ocazia să constat că regulile pieței libere funcționează într-adevăr, însă numai la un anumit nivel. Adică la acele nivele unde există cu adevărat concurență. La nivelul IMM-urilor, la nivelul posturilor de execuție…Nu și acolo unde compania este suficient de puternică încât să pună condiții statului (implicit, în detrimentul concurenței). Nu și în cazul acelor posturi de unde, chiar și după ce ai falimentat compania, primești bonsuri astronomice…

După aceea, m-am gândit că poate lucrurile ar fi diferite dacă n-aș trăi într-o țară cu valori tulburi, în vremurile unei eterne și dubioase tranziții, când încă nici pe departe nu s-a scurs în pământ toată otrava produsă de vechiul regim…Cu toate acestea, după cum am avut ocazia să constat, anumite fenomene nu țin cont de granițe, ceea ce mă face să mă gândesc că miezul problemei e probabil același, numai că în țările mai civilizate calitatea vieții și eficiența divertismentului te fac să uiți mai ușor. Nu doar în România ajungi foarte sus fără să fii bun de nimic, doar pentru simplul fapt că ești odrasla cuiva…

În final, am ajuns să mă lovesc de aceleași ziduri. Indiferent de unde pornesc, de fiecare dată ajung la câte un zid, și asta mă face să mă simt ca într-o veritabilă închisoare. O închisoare foarte mare, unde fiecare celulă e deschisă și dă într-o celulă mai mare, și tot așa…astfel încât, dacă nu mergi până la ultimul zid, nici nu îți dai seama că nu poți ieși de acolo. La urma urmei, ești liber să te plimbi de la un zid la altul până te plictisești, și mulți au parte de celule suficient de confortabile încât să nici nu-i intereseze soarta vecinului, darmite să mai vrea să iasă de acolo.

Poate că acesta e peisajul real, iar noi pur și simplu refuzăm să deschidem ochii asupra lui. Refuzăm să credem că nu suntem nimic mai mult decât ocupanții unor celule: plătitori de impozite, forță de muncă, furnizori de voturi, consumatori… Cu cât am investit mai mult între pereții acelor celule, cu atât mai greu ne e să recunoaștem. Ne e greu să acceptăm când ne lăsăm influențați de tot felul de impostori și răuvoitori, iar aceștia profită de noi. Ne-am simți sufocați, striviți, batjocoriți, dacă am vizualiza toți paraziții pe care, din neatenție sau din conformism, îi lăsăm să ni se urce în cârcă. Instinctul noastru de conservare ne spune că e mai bine să evităm o viziune atât de deprimantă, indiferent cât de mult adevăr conține în ea.

Cu toate acestea, eu nu mă pot mulțumi cu a pune ștampile de genul „nu se poate”, „nu există soluții”, „n-are rost să sperăm” sau „n-are rost să încercăm și nici măcar să ne batem capul”. Cred că astfel de judecăti sunt extrem de periculoase, din două motive simple. Primul: fiindcă te pun automat în stare de pasivitate (și implicit, de acceptare, de obediență…). Al doilea: fiindcă îți blochează gândirea și inventivitatea, dezactivând sau chiar eliminând problemele respective din procesul tău de gândire.

Cunosc o mulțime de oameni care se plâng de o mulțime de lucruri, începând cu salariul, colectivul de la serviciu sau vecinii și terminând cu guvernul, parlamentul sau politica externă americană. Nu am avut niciodată senzația că aș fi printre puținii care observă, de pildă, agresivitatea din trafic sau lipsa de scrupule din mass-media. Dimpotrivă. Astfel de lucruri sunt evidente pentru majoritatea oamenilor cu care discut. Și totuși, acești oameni continuă să se uite la televizor patru ore pe zi, să claxoneze insistent în trafic sau să dea credit unor politicieni care s-au făcut de râs și i-au dezamăgit de nenumărate ori. Se plâng că e corupție, dar nici măcar nu le dă prin cap să nu vină cu câte o „atenție” la diriginta copilului sau la secretara șefului. Se plâng de ineficiența societății civile, dar nu ar ieși niciodată în stradă sau, cel puțin, nu fără să se asigure dinainte că vor fi acolo un număr suficient de oameni încât ei înșiși să treacă neobservați.

Se plâng, dar…atât. Nu protestează, nu încearcă să se împotrivească. Și de aceea, se plâng degeaba. Rezultatul e nul. Pentru că tăcerea, pasivitatea, lașitatea… până la urmă, te fac complice. Și atunci, nu mai ești chiar o victimă. Conștient sau nu, direct sau indirect, ești de fapt susținătorul celor pe care îi critici. Prin atitudinea ta, devii prietenul lor, tovarășul lor, servitorul lor… Pe mine, cel puțin, gândul acesta mă îngrozește. Dar cred că asta riscăm să devenim în primul rând, atâta vreme cât ne oferim cu atâta ușurință acordul tacit. Înainte de a ne pune problema ce trebuie să facă unii sau alții sau ce putere avem noi să schimbăm ceva, ar trebui să încetăm cu această complicitate, de cele mai multe ori absolut gratuită, pentru că ea nu face decât să legitimeze toate faptele de care ne plângem.

Totuși, exact când par a se fi limpezit apele, îmi dau seama că nu fac decât să revin la întrebarea de la care pornisem. Ce să facem? Cum să ne împotrivim? Cum să ne facem auziți? Să ne dăm foc, să refuzăm să mai plătim impozite, să ne mutăm pe altă planetă…?

Bănuiesc că, dacă s-ar aduna la un loc toți cei care sunt nemulțumiți de ceva anume, probabil că ar obține un rezultat. Dar cine stă și face calcule, se descurajează din start. Deîndată ce scutul protector al numerelor mari, al maselor, riscă să se dea la o parte, apar lașitatea și teama de ridicol (sau teama în general), iar individul ezită și caută un pretext să se retragă. Din acest motiv, pentru o mișcare de masă este întotdeauna nevoie de „agitatori” și, mai ales, de „dirijori”. Poate că e în firea oamenilor să fie așa.

Și atunci…? De unul singur, ce poți face?

Venind vorba de singurătate, întrebări și mai deprimante îmi vin în minte: „Dar dacă numai eu gândesc așa? Dacă cei care gândesc așa, sunt de fapt extrem de puțini? Dacă majoritatea au cu totul alte preocupări și nu doar că nu-și pun niciodată asemenea întrebări, dar nici măcar nu le pasă…?” De multe ori, mergând pe stradă, uitându-mă în jurul meu, observând discuțiile sau comportamentele oamenilor, mă gândesc că, poate, am ajuns un soi de ultim mohican și numai eu nu-mi dau seama…Și, dacă e așa, ce rost are să mă mai întreb ce-i de făcut?

Cel mult, am dreptul să mă întreb ce pot face eu. Atât.

Dar poate că tocmai aceasta e abordarea corectă…Poate că impasul în care am ajuns dovedește, înainte de toate, nu că răspunsurile lipsesc, ci că întrebarea era greșită.

De fapt, nimic nu începe cu numerele mari. Nu are niciun sens să te raportezi mai întâi la mase, la comunitate, și abia apoi sau deloc la propria-ți persoană. E ca și când ai aștepta de la vecini să-ți facă ordine și curățenie în propriul apartament. Trebuie, pur și simplu, să începi prin a face curat în jurul tău, știind că, dacă toată lumea ar face așa, am trăi cu toții într-o lume mai curată. E singura cale. Puterea propriului exemplu e de o mie de ori mai eficientă decât mirajul unor salvatori naționali sau universali.

„Fii schimbarea pe care o dorești lumii”, spunea Ghandi. „Acționează în așa fel, încât maxima acțiunilor tale să poată funcționa oricând ca lege universală”, spunea Kant. Dacă e bine pentru toată lumea, poate fi bine și pentru tine (nu viceversa!). Aceasta e ordinea pe care o cere rațiunea. Dar, ca să convingi pe toată lumea, trebuie să dovedești mai întâi pe pielea ta. Aceasta e ordinea firească în acțiune.

Nu e neapărat o soluție, ci mai degrabă un obiectiv, pe care fiecare îl urmează cum știe mai bine.

La urma urmelor, nimic nou. N-am făcut decât să ajung la niște citate, la niște fraze pe care le cunoșteam de mult și pe care le-am auzit, poate, de zeci de ori. Mă plictisisem de mult de ele. Și mă tem că, asemeni mie, foarte mulți oameni le-au auzit atât de des, le-au citit în atâtea locuri sau li s-au băgat pe gât într-un mod atât de insistent, încât s-au săturat, li s-au aplatizat reacțiile, preferă să zâmbească indulgent și să treacă peste. E de înțeles, la urma urmelor. În lumea în care trăim, contează ce aflăm, nu ce asimilăm. Contează ce putem reproduce în vorbe frumoase, nu ce suntem în stare să aplicăm. E de ajuns că am bifat o informație, la vremea ei. Și dacă nu ne convine, putem oricând să ripostăm: „dar cine e ăsta, să-mi dea mie lecții?”

Ìnsă, cu astfel de reacții, ne întindem singuri capcane. E ceea ce am făcut și eu, probabil, de nenumărate ori. Poate tocmai de aceea nu am găsit răspunsul la întrebările mele. Poate că întrebările simple necesită, uneori, răspunsuri simple, răspunsuri vechi de când lumea. Numai că noi ne plictisim prea ușor de ele și vrem altceva, mai spectaculos, mai complicat, chiar cu riscul de a greși. Ne lipsește ceva – poate timpul, poate curajul, sau poate maturitatea – să le urmăm până la capăt și să le punem în aplicare, în propria noastră viață.

Știm, dar la ce bun că știm, dacă asta nu ne ajută decât să ne credem superiori altora? Riscăm să ne trezim prea târziu, la vârste înaintate, când copiii noștri se revoltă împotriva noastră, când citim în ochii lor disprețul și dezaprobarea, când vedem că încearcă cu disperare să fie exact opusul nostru, și suferim, ne simțim loviți și nu înțelegem de ce… Sau vedem că, pe măsură ce trece timpul, ne pierdem respectul și credibilitatea în fața celor din jur, și din nou nu înțelegem de ce… Nu înțelegem că am scăpat din vedere un obiectiv esențial, și anume acela de a exemplifica prin fapte ceea ce susținem. Poate că nu întâmplător. Poate din cauză că, la vremea noastră, aceia de la care așteptam să ne convingă au eșuat la rândul lor sub ochii noștri, la modul cel mai lamentabil, contrazicându-și principiile prin fapte…

Dacă mă gândesc bine, au fost atât de multe lucruri frumoase pe care le-am studiat și citit, dar am ținut cont de atât de puține dintre ele…În momente de derută sau de disperare, numai ele nu-mi vin în minte. Și uite-așa, o iau de la capăt și ajung din nou să mă întreb „Ce-i de făcut?”, de parcă m-ar lovi periodic amnezia… Rușinos, nu?

De fapt, cred că mai degrabă mă lovește nu amnezia, ci teama, reținerea, conformismul și obediența, ca un fel de reflexe condiționate pe care, probabil, le avem cu toții sădite în gene. Am învățat însă un mic truc. E de ajuns să începi prin a reacționa în raport cu tot ce te revoltă sau nemulțumește în mediul în care trăiești, în mod direct. Nu trebuie să fii nici agresiv, nici nepoliticos, ci doar ferm. E de ajuns, de pildă, să încetezi să o lingușești pe secretară numai fiindcă știi că e amanta șefului. Să îți spui deschis părerea atunci când o inițiativă ți se pare neinspirată, în loc să taci fiindcă autorul ei e protejatul nu știu cui. Să spui adevărul, atunci când îl știi, în loc să acoperi minciunile sau impostura celor din jurul tău. Pe scurt, e de ajuns să iei atitudine, și deja ai făcut un mare pas înainte. Te-ai distanțat de toate lucrurile pe care pretinzi că le disprețuiești și te-ai opus proliferării lor. Nu cred că e nevoie de cine știe ce eroism pentru asta. În plus, eu am avut bucuria de a descoperi, cu ocazia asta, că nu eram nici pe departe ultimul mohican…

Desigur, astfel de atitudini trebuie susținute prin fapte și la început nu e deloc ușor, mai ales că nimeni nu se înghesuie să creeze precedente. Dar e un bun început, de pildă, să nu mai faci lucrurile de mântuială, fiindcă „merge și așa”. Poți încerca să nu fii leneș sau comod, chiar dacă știi că n-ai nicio constrângere. Poți face efortul de a te abține atunci când se bârfește în jurul tău, în loc să participi. Poți să înveți și să te informezi, chiar dacă nu te obligă nimeni. Să fii corect, chiar dacă nu te răsplătește nimeni pentru asta. Să nu începi să-i imiți pe cei care te-au asuprit sau nedreptățit, deîndată ce le-ai luat locul… Numai să încerci, și deja ai început să trăiești într-o lume mai bună.

Celula și prizonieratul nu te pot constrânge mai mult decât tu însuți îngădui. În ultimă instanță, nimeni nu te poate împiedica să gândești, cu atât mai puțin să fii ceea ce gândești. Nimeni nu-ți poate lua vreodată ceea ce ai făptuit și ceea ce ai devenit, între pereții trupului tău.

Nici măcar nu cred că e o chestiune de morală, cât mai degrabă una de logică. Nu e vorba de a respecta cine știe ce dogme sau teorii, ci pur și simplu de a aprecia corect consecințele unor obiceiuri și comportamente, dincolo de orizontul propriului ego. Ceea ce se cheamă gândire responsabilă, sau gândire în perspectivă.

Poate că, dacă lumea în care trăim acum se dovedește murdară și coruptă, e din cauză că noi înșine am creat-o astfel, și nu cine știe ce urzeli obscure, divine sau pământești. Poate că maxima după care ne ghidăm sau ne lăsăm ghidați, cei mai mulți dintre noi, aplicată și multiplicată la scara umanității, asta a produs: egoism, cruzime, minciună, nedreptate…

La acestea din urmă, eu nu vreau să contribui. E tot ce pot spune. Nu e o  revelație sau o concluzie. E un început.

D.R. Arcadi

pixelstats trackingpixel

3 comentarii la “Ce-i de facut?”

  1. Scortisoara says:

    Minunat articol, din fericire exista o regasire de idei undeva la nuvel eteric… Eu nu mai am de 4 ani tv si e muuult mai bine! Selectionez stirile de pe net pt informarea personala. Cat despre mitocani si schizofreni… Boala curata! Cosidera- i pur si simplu bolnavi incurabil… Poate doar copiii lor sa mai scape, nu stiu exact cum!

  2. eli says:

    Prea profunde temele tale de meditatie pentru o lume atat de superficiala, prea serioase si grave ideile transmise pentru o societate si asa derutata, prea lung discursul tau pentru atat de putin pe care il avem la dispozitie….Prea frumoase ganduri pentru a putea avea un rezultat cu adevarat util…. :(
    Sub o forma sau alta, ideile transmise de tine mi-au trecut si mie prin minte la un moment dat… mi-au obosit si mie neuronii si mi-au inecat sufletul cu dezgust si dezamagire. Asa am ajuns poate sa-mi schimb filozofia de viata. Accept oamenii si lucrurile din jurul meu asa cum sunt. Mai exact nu incerc sa schimb nimic. Imi vad de drumul meu, fara sa ma las insa influentata si schimbata de ceea ce mi se pare in neregula in jurul meu. Asa cred ca pot contribui eu la o lume mai buna. Nu pot obliga pe nimeni sa nu mai fure, sa nu mai minta, sa nu mai injure in trafic…., dar sigur pot sa nu fac eu asta. Si mai sper ca nu sunt singura pe lumea asta care sa procedeze la fel…
    Nu fii un Don Quijote al timpurilor noastre, nu incerca sa te lupti cu morile de vant…. sau, ca sa fiu mai prozaica, nu te p… impotriva vantului!!! Suntem prea mici ca sa aducem contributii majore, dar cele mici le putem face in fiecare zi…. Inclusiv blog-ul acesta este o fapta buna si poate schimba atitutinea cuiva…. Cine stie?! Sa fie cu noroc!!!

  3. bleuciel says:

    Excelent articol! Daca ne vom construi mai intai o lume interioara in care sa fim impacati cu noi insine, sigur vom fi mai putin afectati de relele lumii exterioare. Si cum cei ce se aseamana se aduna…oamenii care cred in aceleasi valori vor comunica mai usor si mai bine, si impreuna pot face lumea mai buna, cu conditia sa-si doreasca si sa fie cat mai multi!

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web