Arta parazitarii

Postat de: - 01/07/2009, 22:22 0 comentarii, 158 vizualizari

De multă vreme mă lovesc de acest fenomen, și poate că acum a sosit momentul să îl descriu. Cred că merită radiografiat în esență.

E vorba de o rețetă, tot timpul aceeași, care ne păcălește pe majoritatea dintre noi mai tot timpul, și din același motiv: înșelătoarea varietate a aparențelor.

Am să mă refer în continuare la o formă anume de parazitare, pe care aș putea-o numi la fel de bine pseudo-management sau fals substitut de management sau opusul artei conducerii și organizării. Ea se întâlnește de fiecare dată când la conducerea unei instituții, companii, colectiv etc. se găsește un individ incompetent pentru funcția pe care o deține. Adică în majoritatea cazurilor. Eu aș îndrăzni chiar să spun că arta parazitării reprezintă regula, nu excepția. Și vă invit să faceți un mic sondaj printre amintirile voastre: dintre toți șefii pe care i-ați avut, câți se încadrează în tipologia pe care am să o descriu mai jos și câți nu.

În primul rând, dacă îi observați cu atenție, artiștii parazitării nu vin niciodată cu idei, cu propuneri sau soluții de fond. Preocupările lor sunt extrem de reduse și de obicei se împart în doar două categorii: 1. Pe cine pun să facă asta; 2. Pe cine dau vina dacă nu merge.

În schimb, acești pseudo-manageri manifestă o abilitate ieșită din comun în a-și însuși ideile – și implicit, meritele – altora. De câte ori le veți solicita informații sau sugestii de orice fel pe chestiuni de conținut, nu vă vor răspunde niciodată direct, clar și concis. În loc de răspunsuri, vor veni cu întrebări ale căror scop este de fapt să ascundă incapacitatea lor de a înțelege problema. Cu cât pricep mai puține, cu atât vă vor adresa mai multe întrebări fără legătură între ele sau în afara subiectului. Dar vă vor face să credeți că urmăresc cine știe ce fir logic sofisticat pe care amărâții de voi nu sunteți în stare să-l pricepeți.

Apoi, când e vorba să treacă la decizii, vor prefera să convoace tot felul de echipe sau comitete, vor stabili nenumărate ședințe și întâlniri, chipurile pentru a analiza și pentru a se consulta. De fapt, se vor folosi de metoda aceasta ca să culeagă informații de la toți, iar soluția cu care vor veni va fi una din cele propuse de alții la astfel de întâlniri, eventual cosmetizată și cu altă pălărie ca să nu bată prea mult la ochi.

Dacă au alți șefi deasupra lor, una din preocupările de bază va fi evitarea cu orice preț a răspunderilor de orice fel. Fie stabilesc o schemă atât de încâlacită de atribuții încât nimeni nu-și mai poate da seama de ce nu merg lucrurile, fie schimbă în permanență atribuțiile și oamenii, fie procedurile, fie prioritățile…în fine, metode se găsesc destule. Una foarte eficientă pe care am întâlnit-o este următoarea: se dau certați cu un anumit coleg, partener, furnizor, etc. La modul ideal, acesta la este chiar complice și lucrătura se face în tandem. Automat, în astfel de situații, se deviază interpretarea problemei. Problema de tip “Cutare e incompetent, habar n-are ce trebuie făcut” se transformă în: “Avem o situație. Avem un conflict. Avem o problemă de comunicare”. După care toată lumea urmărește cu sufletul la gură cum responsabilitatea e pasată de la unul la altul. Când ai jura că e unul de vină, apare celălalt cu tot felul de argumente, și tot așa, iar atenția tuturor e focalizată pe falsul conflict, în loc să fie focalizată pe adevărata problemă. E cam ca la un meci de tenis: mingea zboară din stânga în dreapta și noi cu toții stăm cu ochii după ea, ba la stânga, ba la dreapta, ca hipnotizați, în timp ce niște băieți deștepți ne operează elegant la buzunare.

Apogeul artei parazitării îl constituie, probabil, metodologia încadrată popular în categoria “Mircea, fă-te că lucrezi” (fără nicio aluzie la poetul respectiv, ci doar la situație). Metodele sunt destul de cunoscute, dacă stai bine să te gândești. Una e să fii tot timpul în ședințe și plecat la întâlniri. Nimeni nu te controlează, poți să pierzi timpul la modul cel mai grosier, dar se cheamă că muncești. Plus că obții și o impresionantă aură de om important. O alta e să îți ocupi timpul cerând socoteală angajaților: îi pui să raporteze tot timpul ce fac, să scrie proceduri, să facă prezentări, dări de seama, etc. Ceea ce, evident, nu se soldează cu nimic din partea pesudo-managerului, pentru că la capitolul capacitate de înțelegere și găsire de soluții stăm așa cum v-am povestit în paragrafele anterioare. Dar tot baletul ăsta dă foarte bine la impresia de autoritate și la imaginea de șef care ține totul sub control. Plus că în felul acesta se găsesc țapi ispășitori pentru orice, în timp record.

Managementul înseamnă organizare, iar o bună organizare presupune, printre altele, eficiență în folosirea resurselor, inclusiv a timpului. Pseudo-managerii sunt incapabili de a-și organiza activitățile și probabil că nici nu-i interesează, iar rezultatul e un cost de ineficiență suportat de angajați și cu impact asupra timpului de lucru. Pe scurt, când la conducere e un pseudo-manager, îți ia mult mai mult timp să faci orice ai avea de făcut, decât în condiții normale, și asta numai din cauza proastei organizări. Un alt semnal este permanenta stare de criză: totul e urgent, totul e fff important, totul trebuia să fie gata ieri. Pseudo-managerul e incapabil să gândească strategic, pe termen lung, și e incapabil să planifice și să stabilească priorități, ce să mai vorbim de criterii de calitate. El preferă să facă lucrurile din mers, că merge și așa. Astfel, angajații devin atât de copleșiți de avalanșa de ordine, reproșuri, indicații și acuzații la un loc – care le ocupă până la saturație timpul de lucru și chiar și timpul care ar fi trebuit să fie liber – încât nu se mai gândesc la prea multe și nu mai sunt în stare să vadă pădurea de copaci, respectiv adevăratele cauze ale problemelor cu care se confruntă (printre care, la loc de cinste, se află managementul defectuos).

În timp, pseudo-managerii se vor înconjura, în mod intenționat sau pe cale de selectie naturală, numai de nulități ca și ei. Angajații competenți vor fi înlăturați unul câte unul, fiindcă, normal, îi eclipsează pe paraziți, sau vor pleca de bunăvoie, refuzând să se mai lase exploatați, marginalizați și, mai ales, înșelați laolaltă cu ceilalți. Iar pseudo-managerul va ajunge, în sfârșit, să conducă numai oameni mai puțin inteligenți decât el, dar care îi vor purta o nesfârșită recunoștință și admirație.

Desigur, veți spune, în ritmul acesta se alege praful de orice companie sau de orice instituție. Cam așa ceva se și întâmplă, dar nu apucă să bată la ochi. Pseudo-managerul e destul de șiret încât să-și poată da seama când se scufundă barca de sub el, și atunci găsește el un prilej să plece, înainte să poată fi tras la răspundere.

Dar nu pleacă oricum. Pleacă având în CV-ul lui 3 sau 5 sau poate chiar mai mulți ani de experiență la nivel de management – nu-i așa? – ceea ce practic îi dublează șansele la un viitor post de aceeași natură. După care mai stă câțiva ani și la noul post, mai nenorocește și acolo un colectiv, dar mai adaugă la CV o experiență de management, și iar i se dublează șansele să fie reciclat, în viitor, tot pe un post de conducere… Că doar astfel de posturi nu se dau așa, oricui.

Istoria se poate repeta pe termen nedefinit.

Cel puțin atâta vreme cât nimeni nu îndrăznește să protesteze deschis.

The end.

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web