Apologia renuntarii

Postat de: - 14/06/2010, 14:09 0 comentarii, 102 vizualizari

Într-una din peregrinările mele prin țară, cu ocazia unei conferințe, am avut ocazia la un moment dat să stau de vorbă cu unul dintre organizatori, o studentă. Discuția pornise întâmplător:  un indicator către o cabană, la marginea șoselei, îmi adusese brusc aminte de o vacanță minunată pe care o petrecusem, în studenție, la cabana respectivă. Cu această ocazie, m-au venit în minte o sumedenie de istorisiri amuzante și, văzând curiozitatea interlocutoarei mele, i le-am împărtășit.

Poate că nu aș fi stat cu orele să-i depăn atâtea, dacă ea nu m-ar fi încurajat, dacă nu mi-ar fi cerut detalii, și dacă nu aș fi citit în ochii ei o admirație nedisimulată. I-am evocat revelioane trăsnite, în inima munților, vacanțe cu cortul, în Apuseni sau Maramureș, pozne de pe la festivaluri sau concerte și, mai presus de toate, magia locurilor prin care trecusem (Bucovina, Valea Izei, Cetățile Ponorului, Cheile Turzii, Valea Cernei, Parângul, Sarmisegetuza, Valea Bistriței, Izvorul Muntelui, Delta Dunării, Sighișoara, Vama Veche…și lista nu se mai termina).

Mă asculta, fascinată. La un moment dat, însă, mi-am dat seama de ciudățenia situației. La urma urmei, eu îi povesteam întâmplări de pe vremea când eram în anul doi sau trei, unei studente care abia trecuse în anul patru. Așa că am întrebat-o: dar…stai puțin…tu n-ai fost până acum în niciunul din locurile astea…? Mi-a răspuns sincer că nu. Dorind să aflu motivul, am descoperit o prăpastie imensă între ceea ce însemnase, pentru mine și prietenii mei, viața de student (e drept, asta era în alt secol, dar nu acum o sută de ani…), respectiv ceea ce însemna pentru acea tânără și pentru prietenii ei.

Noi nu ne prea angajaserăm în timpul facultății. Ne descurcam cu bursa, cu mici slujbe ocazionale…Nu ne păsa nici negru sub unghie că nu ne permiteam haine „de firmă” sau „gadget-uri” de ultimă oră. Dimpotrivă, ne mândream cu blugii rupți și cămășile decolorate. Nu aveam telefoane mobile și nici nu simțeam măcar nevoia să avem. Era fabulos când ne regăseam în mod neașteptat, chiar și în mijlocul a mii de oameni, la vreun concert, sau în vreun sat uitat de lume după ce ne rătăcisem unii de alții la distanță de aproape o zi. Stăteam la cămin sau cu părinții, și ce dacă? Important era să avem un acoperiș deasupra capului. Nici n-am fi visat, la vremea aceea, să avem propriul apartament (fie și doar cu chirie), propria mașină (fie chiar și în leasing) sau să ne petrecem vacanțele la hotel. Preferam să mergem cu trenul, cu cortul…altfel ar fi însemnat că facem exact „ca pensionarii”.

Dar tânăra din fața mea…încă din primul an de facultate, asemeni majorității colegilor ei, nu visase decât slujbe bine plătite, vacanțe scumpe, confort de cinci stele. Căzuse, necondiționat, pradă mirajului unui stil de viață pentru care, cred eu, era mult prea tânără. Rezultatul? Pe lângă facultate (pe care o făcea „la distanță”), avea două slujbe în paralel (flexibile, dar consistente) și muncea, în medie, 10-12 ore pe zi. Nu avea timp de concerte, de spectacole, de weekenduri la munte sau la mare, de sport sau de plimbări. O dată pe an, își lua împreună cu prietenul ei un concediu de zece zile pentru a merge pe litoral, la câte un hotel scump, all inclusive. Nu ar fi încercat nici măcar litoralul bulgăresc sau pe cel grecesc, pentru că se simțeau prea obosiți, după un an de muncă asiduă, ca să se mai streseze cu mersul într-o țară străină. Nu vroiau decât să zacă, timp de zece zile, și să uite…

Dacă mi-ar fi spus că e fericită așa, poate că discuția noastră s-ar fi încheiat elegant și fără urmări. Eu m-aș fi gândit că, fără îndoială, există oameni care nu sunt capabili să trăiască decât într-un singur fel, și sunt foarte mulțumiți așa. Sunt oameni care, în viață, nu fac decât să schimbe hotelurile românești cu cele grecești sau italiene, mașinile economice cu SUV-uri, blugii de firmă cu costumele Armani, apartamentul din Drumul Taberei pe viluța din câmp, de la marginea Bucureștiului, își schimbă starea civilă, își mai schimbă, din când în când, funcția sau domeniul de activitate…și cam atât. Important e că lor așa le place.

Dar nu, nu era așa. Interlocutoarea mea era nu se sfia să afișeze o nostalgie amestecată cu invidie și regret față de istorisirile mele: „ce bine de tine, ce grozav trebuie să fie să îți petreci vacanțele în felul acesta, să ai asemenea prieteni, asemenea amintiri…”. A, să nu uit să menționez ceva esențial: eu, în studenție, aveam un grup de prieteni buni, și prieteni mi-au rămas până în ziua de azi. Ea nu avea amici, nici măcar o prietenă mai apropiată, pentru că nu ar fi avut timp de așa ceva. Nu avea pe nimeni, doar pe iubitul ei. Care, de voie sau de nevoie, era schimbat și el, periodic.

Am încercat să-mi imaginez ce ar fi însemnat viața mea dacă mi-aș fi trăit anii studenției întocmai ca acea tânără. Cum ar fi viața mea acum dacă din ea ar lipsi amintirile interminabilelor (durau, totuși, mai bine de trei luni) vacanțe de vară, peripețiile numai bune de povestit la gura sobei, imaginea atâtor locuri prin care am hălăduit, cărțile pe care le devoram, spectacolele la care mergeam (fie chiar și pentru a sta pe scări, la capăt de rând) și, mai ales, cine aș fi fost eu astăzi fără prietenii mei din studenție…Numai încercând să-mi imaginez, preț de câteva secunde, toate acestea, am simțit în coșul pieptului un gol înghețat. Cum ar fi viața dacă cineva ți-ar șterge din ea amintirile cele mai de preț, anii cei mai luminoși…? Ar fi ca și când, la douăzeci de ani, te-ai trezi brusc că ai patruzeci, fără să-ți dai seama prea bine ce-ai făcut până atunci și cum a trecut timpul pe lângă tine. Că mă durea sufletul de soarta tinerei fete cu care stăteam de vorbă…e puțin spus. O durea și pe ea, se vedea clar, dar nu prea mai știa ce să facă.

Faptul că nu am avut o slujbă serioasă și că nu am câștigat bani în vremea studenției nu a părut să afecteze în niciun fel cariera și viața mea ulterioară. Pe mine și pe prietenii mei ne-au atins grijile materiale mult mai târziu. Ani buni după terminarea facultății, s-au insinuat în noi teama de viitor, dorința de stabilitate, ambițiile profesionale, idealul unui trai mai confortabil. Era firesc, mulți întemeiaseră deja o familie, alții se gândeau și ei să o facă. Am trecut și eu prin asta, dar spre deosebire de ei nu mi-a ieșit, iar viața m-a dezrădăcinat și m-a purtat în cu totul alte direcții. Sau poate, pur și simplu, nu am avut suficientă răbdare, deși mi-am sacrificat și eu ceva vreme în slujba carierei și a propășirii materiale. Norocul meu a fost, însă, că lăsasem în urmă niște ani frumoși, anii studenției, trăiți cu toată intensitatea, și datorită lor nu m-a încercat niciodată sentimentul că mi-aș fi irosit tinerețea. Ba mai mult, cred că dacă nu aș fi avut șansa de a trăi acei ani așa cum am făcut-o, aș fi rămas cu o permanentă senzație de vârstă ratată, de pierdere, pe care aș fi încercat să o compensez chiar și la vârste mult mai târzii și nepotrivite, când astfel de încercări riscă să devină penibile. Numai auzindu-i pe alții povestind, cred că mi-ar fi venit, vorba cântecului, să plec pe păduri cântând…

În multe privințe, perioada dezrădăcinărilor mele a fost ca o prelungire a vieții studențești: studii, călătorii, oameni noi, locuri noi, experiențe neașteptate… Pot spune chiar că a fost una din cele mai dinamice, mai fertile și mai valoroase perioade din viața mea. Am întâlnit, de altfel, destui oameni care găseau un astfel de stil de viață interesant. Poate chiar i-ar fi tentat să încerce și ei. Totuși, nu aș recomanda oricui astfel de experiențe, pentru că ele presupun, de obicei, și multă însingurare, și multe despărțiri dureroase. Nu e deloc ușor și e bine să fii pregătit pentru asta.

Astfel, recunosc că au existat în viața mea și unele momente când aș fi invidiat-o, la rândul meu, pe studenta aceea, deși pentru motive total diferite. La vârsta ei fragedă, avea totuși mai multă stabilitate în viață decât obținusem eu în mai bine de zece ani. Nici pe departe nu mi-au lipsit îndoielile, ba chiar regretele. De nenumărate ori m-am întrebat dacă n-ar fi trebuit să mă străduiesc mai mult să mă integrez în societatea de baștină, și cum ar fi fost viața mea dacă mi-aș fi însușit, de la bun început, modelul de succes al vremurilor în care trăiesc.

Numai că, exact când aș fi avut ocazia să o fac, pur și simplu mi-a trecut cheful. Mi-am dat seama că se poate la fel de bine și fără. Că se poate trece peste. Iar alternativa din urmă mi s-a părut chiar foarte tentantă, mult mai bogată în posibilități decât prima.

În virtutea modelului de care vorbeam, majoritatea cunoscuților mei s-au înhămat la cauza realizărilor materiale, iar apoi n-au mai știut să se oprească. Și-au făcut o casă, mai vor una. Și-au luat un teren la munte, dar vor unul și pe litoral. Și-au luat o mașină scumpă, dar vor una mai mare. Au obținut o slujbă bună, dar vor neapărat să fie șefi. Au fost în concediu în Turcia și Egipt, dar acum vor în Mexic, în Thailanda sau în Dubai. Și lista dorințelor de acest fel nu se mai termină. Pare un fel de spirală a posesivității, care se extinde chiar și asupra unor lucruri mai puțin palpabile: stil de viață, statut social, reputație profesională, relații… De fiecare dată, se pune problema de a poseda, de a-ți însuși, de a marca, de a bifa. Se pune problema ce să iei, nu ce să dai. Ce să obții, nu ce să oferi.

Pe mine mă sperie această spirală, mai ales că pare să acapareze o mulțime de oameni din generația mea. Cred că aceștia, dacă și-ar mai aminti care erau obiectivele lor acum zece ani, ar trebui să le declare, în majoritate, împlinite. Au agonisit, au obținut cam tot ce și-au propus, acum se pune doar problema să păstreze. Între timp, însă, obiectivele s-au schimbat, au devenit mai ambițioase. Sau poate că păstratul agoniselii, menținerea realizărilor, reprezintă de fapt o nouă luptă, chiar mai dificilă decât precedenta, o luptă în care, ca să fii sigur că nu pierzi ceea ce ai obținut, cel mai bine e să încerci să obții mult mai mult. La o adică, să ai de unde să pierzi și, chiar dacă pierzi, să rămâi măcar cu ceea ce aveai inițial. Problema e că referința inițială se modifică tot timpul. Crește, se umflă, invadează mai toate preocupările. E ca o cursă contra cronometru, căreia oamenii i se abandonează complet. După ce s-au pregătit și au alergat atâția ani de zile, nici prin cap nu le mai trece să mai facă și altceva în viață. Nu se gândesc decât să obțină un timp mai bun. Nu se mai întreabă ce rost au toate acestea, dacă merită să facă atâtea sacrificii doar pentru o „medalie” în plus la colecție…

Ușor de zis – mi-ar spune unii dintre ei – ție ți-e ușor să vorbești, fiindcă tu nu trăiești, ca noi, în mașina de tocat a lui „servici, trafic și somn ușor, mâine e nouă zi de muncă sau de alergătură”. Da, dar poate că tocmai de aceea poziția mea e una privilegiată, din moment ce eu, de pe margine, mai am timpul și curajul să-mi pun întrebări de genul „ce rost au toate acestea”. Sau să fac proiecții pe următorii zece ani. Ce rost vor avea toate acestea peste zece ani. Sau peste încă zece. Cât de mult vor conta în momentul când te vei uita în urmă și te vei întreba pentru ce ai trăit de fapt. Sigur, copiii sunt întotdeauna scopul cel mai nobil, dar chiar și așa, nu cred că ei pot justifica în detaliu și creditul pentru o mașină mai puternică, și telefonul ultimul strigăt, și vacanțele în Dubai din care n-au înțeles decât că le e dor de bunica. Poate nici măcar vila de la munte, pe care o vor privi doar ca pe o povară, în momentul când vor dori să se stabilească în vreo țară îndepărtată și vor rămâne cu o grijă în plus, întrucât părinții au lăsat cu limbă de moarte ca nu cumva să fie înstrăinat rodul sacrificiilor lor de o viață.

S-ar putea să fie numai imaginația mea bolnavă, dar eu am senzația că, dacă de acum încolo aș face și eu întocmai, plusând pe linia agoniselilor de tot felul, aș ajunge, poate, asemeni acelei studente (numai că la o vârstă mult mai târzie, când cu adevărat ar fi prea târziu să mai schimb ceva), să nu mai știu în ce fel și pentru ce am trăit niște ani, să simt un gol în coșul pieptului la gândul că, la un moment dat în viața mea, la o răscruce, am luat-o pe un drum care nu m-a dus nicăieri. Că am dat crâmpeie din viața mea la schimb pentru un morman de obiecte neînsuflețite.

Există o vreme pentru aventură, o vreme pentru studiu, o vreme pentru carieră, o vreme pentru întemeierea familiei, o vreme pentru confort…Asta știm cu toții, la fel precum știm că după școală urmează munca, după servici urmează pensia, și în general după distracție vine nota de plată…Totuși, eu nu cred că e vorba de o succesiune, sau de o progresie liniară. Mai degrabă, cred că există vârste când omului îi e dat să se descopere pe sine, și, experimentând, să învețe mai multe despre propria persoană. Există apoi vârste când sinele nu-i mai ajunge și vrea să se extindă, simțind nevoia să aibă o familie, împreună cu care evoluează. Dar nu e obligatoriu să se oprească aici. Poate că vine o vreme când, pentru a evolua, nici familia și cei apropiați, cunoscuți de-o viață, nu mai sunt de ajuns. O vreme când jocul cercurilor concentrice, produs de aruncarea individului în apa lumii, mai naște un cerc, mai discret dar în același timp mai larg, și care le conține, nu le exclude, pe cele precedente.

Mie îmi place să cred că există o vreme, sau poate chiar o vârstă, când devii capabil de a face ceva nu numai pentru tine și familia ta, dar și pentru alții… Pentru comunitatea din care faci parte, pentru generația ta, pentru lucrurile în care crezi sau pentru visele tale din tinerețe, pe care aproape că le-ai uitat, deși ele nu te-au uitat pe tine. Și cred că, dacă simți că momentul e favorabil, merită să încerci. Nu trebuie să aștepți pensia. Merită să fentezi puțin „mașina de tocat” (mai mult ca sigur, nici n-o să observe…), să te așezi pe marginea cercului tău și să încerci să zărești marginea cercului următor, care-l înconjoară. S-ar putea să scapi brusc de senzația de sufocare și să descoperi un binemeritat sentiment de libertate…

Cred că, de la un punct în colo, devine o provocare mai mare să renunți la ambiția unui anume stil de viață, oricât de mult te-ai obișnuit cu el, decât să continui în voia inerției. De dragul unui țel mai nobil, mai mare, chiar dacă mai riscant și mai puțin palpabil. Pentru că, pur și simplu…a venit o vreme în viața ta.

Știu că, dacă mai continui, pe unii am să-i calc pe nervi de-a dreptul cu ideea asta a renunțării. La urma urmelor, în joc sunt lucruri pentru care unii se spetesc o viață întreagă. Renunțarea la ele poate fi văzută ca o dovadă de iresponsabilitate, ca o lipsă totală a simțului realității sau ca o negare a unor practici milenare. Îmi dau seama că aici nu e loc de demonstrații, argumente sau garanții de orice fel. De aceea, prefer să mă limitez la o „apologie”, la a imagina și descrie cât de mult bine ar putea să aducă un anumit comportament, oricât de bizar, idealist sau irațional ar putea să pară.

Dacă aș merge până la capăt, aș lăuda inclusiv privilegiul de a fi scutit măcar de o parte din grijile periodice privind, de pildă, plata impozitelor pe clădiri și terenuri, dobânzile și refinanțările, birocrația de credite sau de vânzare-cumpărare, evoluția pieței imobiliare, prețuri la materiale de construcții, asigurări de tot felul, piese de schimb, inspecții tehnice periodice… mai ales dacă toate aceste lucruri ar ajunge să-i consume omului atât de mult timp și energie încât nici n-ar mai avea aer să se bucure de achiziția făcută. Aș spune că nu se poate să fii liber de orice povară, și în același timp să rămâi cu tot bagajul. Aș spune că investiția cea mai sigură și mai valoroasă nu e în afara, ci în interiorul individului, și că nicio criză financiară de pe lume nu-ți poate răpi educația, competențele, tăria morală sau capacitatea de a face față schimbărilor. Dar poate că eu sunt pe cale să devin un caz special, de vreme ce mi se pare un privilegiu că toate lucrurile pe care le posed (cu excepția cărților) încap în două geamantane. Nu zic că e neapărat un merit. Pur și simplu, se vede treaba că pe mine nu a reușit să mă convingă modelul de succes…

Tocmai de aceea, nu în sensul acesta vreau să merg cu apologia. Aici nu e vorba de a renunța la un lucru sau altul, ci la ceea ce te mână spre el. Renunțarea în sine nu înseamnă nimic, atâta vreme cât rămâi prizonierul acelorași dorințe și scheme de comportament. E vorba de a ieși din dilema lui „a avea și a nu avea”, și de a te mai interesa și de alte verbe.

Cred că treapta acesta, a avutului, e cea mai grea dintre toate. Nu știu de ce. Poate că simțul proprietății e mai mult decât un simț, e un soi de instinct, la fel ca și frica, pe care nu-l putem stăpâni nici după zeci de mii de ani de evoluție și care ne cotropește aproape toate dimensiunile existenței, nu numai cea materială. Poate că ne atașăm de el atât de mult pentru că de el depinde iluzia de siguranță a zilei de mâine. Și poate că e o treaptă necesară, pe care n-o putem ocoli decât în condiții excepționale. Până la urmă, însă, nu are prea multă importanță de unde sau de la ce pornești. Tot ce contează este felul în care treci prin experiența lui „a avea”. Și cei care nu au, și cei care au foarte mult, pot ajunge să-și dorească la fel de mult ceva. Și cei care nu au, și cei care au, pot fi la fel de zgârciți cu ceea ce posedă sau, dimpotrivă, la fel de generoși. Diferența constă în ceea ce avutul – sau lipsa lui – face din fiecare.

M-am gândit cum ar fi dacă, peste vreo zece ani, m-aș întâlni din nou cu studenta respectivă. Nu știu sigur dacă vreo achiziție din cele pe care le-aș putea face până atunci ar impresiona-o prea tare (ea are deja un avans de zece ani față de mine…). Nu știu cum ar reacționa nici dacă i-aș apărea ca un fel de Maica Tereza a ONG-urilor sau ca un fel de Ghandi predicând non-consumul (sper totuși să nu ajung să o șochez atât de tare…). Poate că, asemeni multora, i s-ar părea de neînțeles sau și-ar imagina că cine știe ce deviere sau cine știe ce eșec (sentimental, fără doar și poate) m-o fi împins la un așa dezastru.

Dar poate că, totuși, la un moment dat, o să mă înțeleagă. Poate că, dacă toți studenții din lume ar fi fost atât de idealiști pe cât am fost eu, aș fi simțit la un moment nevoia să le dau lecții despre binefacerile economiilor și ale capitalului investit, despre importanța carierei în dezvoltarea personală sau despre farmecul discret al bucuriilor materiale. Însă, pentru că nu e așa, nu-mi rămâne decât să laud șansa istorică a mea, și poate chiar a generației mele, aceea de a învăța să dăm cioara din mână pe vrabia de pe gard! Nu știu cât de rentabil e schimbul, dar asta nu mai contează prea mult… Pentru mine, contează să nu rămân cu vreun gol înghețat în suflet, când o să fie prea târziu ca să-l mai pot umple…


pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web