Adevarata cortina de fier

Postat de: - 08/08/2009, 15:26 0 comentarii, 191 vizualizari

Mult timp am trăit cu convingerea că demagogia deșănțată, minciuna instituționalizată, corupția, impostura și oportunismul erau “valori” specifice Europei izolate dincolo de cortina de fier, fiindcă ajunseseră indispensabile supraviețuirii comunismului răsăritean, care le cultiva cu mare zel pe terenul unei propagande ridicate la rang de ideologie. De partea cealaltă a cortinei, Europa occidentală părea că prosperă tocmai datorită faptului de a fi păstrat ierarhia corectă a valorilor, răsplătind munca și calitatea, sancționând incompetența și lipsa responsabilității. Cum altfel ar fi ajuns să prospere? Cu siguranță nu raportând pe hârtie producții la hectar fantasmagorice și ridicând osanale regimului. Tocmai de aceea, era și logic ca ei să ajungă să o ducă atât de bine, iar noi atât de rău.

După revoluție, călătorind în vestul Europei, am avut ocazia să fac niște comparații.

De pildă, am constatat că fenomenul de tip “capra vecinului” este total străin occidentalului de rând (a propos, încercați să-i explicați unuia această zicală și veți vedea că nu pricepe nimic și nici nu găsește vreun echivalent în cultura țării sale). În schimb, indiferent cum s-ar numi, acest fenomen este unul familiar țărilor care au cunoscut comunismul. Adică, dacă ești competent și corect și vrei să faci ceva în viață, riști să ți se dea în cap; în Vest, măcar ești lăsat în pace. O altă diferență fundamentală este legată de atitudini. Ea este foarte ușor de observat de la vest la est, urmărind de pildă modul cum sunt respectate drepturile cetățeanului. În vest, cetățeanul e tratat cu grijă, cu respect cât de cât, pentru că se știe că, dacă nu-i convine ceva, iese în stradă, votează cu opoziția, face grevă și altele asemenea. Ceva mai la est, cetățeanul e tratat cu circ electoral și praf de democrație în ochi, dar nu pentru că se știe că ar risca să reacționeze în vreun fel, ci pentru că se uită Vestul, veghează UE, și mai arată cu degetul. Ceva și mai la est, avem ocazia să observăm cizma neo-sovietică în acțiune, în deplinătatea talentelor sale: jurnaliștii care critică regimul sunt asasinați în scara blocului sau aruncați după gratii, comuniștii câștigă alegerile cu scoruri imposibile în timp ce populația moare de foame, statul e totul și cetățeanul nu e nimic, etc. Un motiv în plus ca să ne gândim că și noi tot acolo am fi ajuns fără UE și NATO…sau, poate, că și la noi continuă să predomine același tip de atitudine față de cetățean (adică, la fel ca în Moldova, Ucraina, Rusia sau Kazahstan…), numai că ambalajul (sau mai bine zis camumflajul) diferă. Adică e absolut aceeași cizmă grosolană, numai că i s-a pus o talpă mai subțire și scrie pe ea “Armani”.

Într-adevăr, după ce s-a desființat cortina de fier a comunismului, urmele ei adânci au rămas vizibile și nu avea cum să nu fie așa. Încă nu s-au succedat destule generații pentru ca, de pildă, clasa politică să se schimbe în mod esențial (singura schimbare majoră pe care putem conta fiind, probabil, cea biologică…), dar, chiar dacă s-ar schimba oamenii, mentalitățile ar continua să ne condamne. Pentru atâta amar de vreme, oamenii s-au împărțit în “tovarăși” și “dușmani ai poporului”, respectiv în “cetățeni” și “cetățeni de rând”, unii numai cu drepturi și alții numai cu obligații, unii convinși că își pot permite absolut orice, iar ceilalți deprinși să se supună și să suporte orice. S-au obișnuit așa cu toții, atât ei cât și urmașii lor…iar unora nici nu le trece prin cap că ar putea fi și altfel.

Astfel, în perioada de tranziție de după 1990 am descoperit un alt soi de cortină de fier, ținută în picioare nu de sistemul comunist care apusese, ci de mentalitățile create sau întreținute de acesta, și care favorizau minciuna, corupția, impostura… Evident, mizeria umană nu ține cont de granițe și poate fi întâlnită peste tot, ca și hidrogenul. Diferența era însă la cantitate, la repartizarea geografică, unde părea că Estul bate Vestul fără drept de apel…

Totuși, nu mă pot împiedica să constat că Europa de astăzi, Uniunea Europeană care i-a adunat pe vestici și pe estici deopotrivă, nu e deloc lipsită de accidente politice, iar unii lideri, mai mici sau mai mari, sunt prezenți în istoria și conștiința națiunilor lor numai prin intermediul tabloidelor. Așa că, departe de mine să fac apologia Vestului. Dimpotrivă, am ajuns, iată, după douăzeci de ani (de la căderea comunismului), să mă întreb sincer dacă în Uniunea Europeană de acum, de la vest la est, ne mai diferențiază ceva în afară de aparențe. Cine știe, poate că, după extinderea UE, om fi ajuns cu toții la un soi de numitor comun sau la o medie aritmetică a iresponsabilității civice, respectiv politice. Și totuși, puțin probabil ca Vestul să se fi contaminat așa de repede de obiceiurile îndoielnice ale Estului…

Și atunci, îmi spun că am greșit, poate, imaginându-mi că granița între rău și bine, între prosperitate și sărăcie, între drepturi și abuzuri…ar putea fi una de tip orizonal. Poate că, de fapt, distribuția geografică sau socială nu sunt decât pure coincidențe, suprapuneri peste un fenomen care nu are cu nimic de-a face cu tipul de orânduire existent sau cu poziția geo-strategică.

Poate că adevărata cortină de fier este de fapt una care separă pe verticală, ca un soi de plafon care îngrădește accesul, mai degrabă decât ca o draperie care ascunde lucrurile. Cei care au avut ocazia să cunoască personal și îndeaproape cel puțin o parte dintre realitățile de la vârful puterii – prin experiențe directe, prin amintiri cu nume, date și cifre – probabil au aflat deja că, de la un anumit nivel în sus, e foarte probabil ca doi plus doi să nu mai facă neapărat patru. Ei au văzut deja pe pielea lor care e diferența dintre un secretar de stat și un șef de serviciu, dintre un consilier de europarlamentar și un funcționar, dintre un consultant internațional și un expert național…Au văzut că unii învață și muncesc pe rupte, dau concursuri și trec prin tot soiul de evaluări, doar ca să ajungă să fie umilii subordonați ai celorlalți, care în principiu nu au nevoie nici de studii, nici de experiență, și în general de nimic deosebit, în afară de acel ceva care popular este denumit foarte sugestiv și cuprinzător “spate”. Au văzut și ce înseamnă să ai “spate” și ce trebuie să faci ca să îl obții, și că de la un punct încolo devine aproape imposibil să avansezi fără așa ceva. Tocmai de aceea, în această lume o starletă porno poate ajunge parlamentar mai ușor decât un profesor de drept: ea să facă legi, iar el să le respecte.

În comunism, „a avea spate” putea însemna, de pildă, să ai un tată securist sau un frate în nomenclatură. Puteai ajunge însă și pe cont propriu, pe cale de turnătorie sau activism de partid, practicate îndelung și cu neobosit entuziasm. În alte timpuri, înseamnă să ai un tată parlamentar sau un frate CEO pe la o multinațională. Poți însă ajunge și pe cont propriu, culcându-te cu cine trebuie sau slujind pe cine trebuie, tot îndelung și tot cu neobosit entuziasm. Desigur, dacă te numești Ahmed, Chen-Li sau Mchumba, poți ajunge doar cu barca sau containerul, direct în lagărul de emigranți.

Nu-mi place să împart lucrurile în alb și negru, bogați și săraci, comuniști și capitaliști, călăi și victime. La fel de stupid mi se pare și să împarți o țară în politicieni și bazine electorale, sau o lume întreagă în G8 și G77. Nu-mi plac nici teoriile conspiraționiste, tocmai de aceea nici nu susțin că e vorba de o acțiune premeditată care să poată fi atribuită vreunui grup sau vreunei categorii sociale. Mă tem totuși că, dincolo de ideologii și de mentalități, adevărata cortină de fier acționează mai eficient decât ne-ar plăcea să credem, separând indivizii de șansele lor naturale și de drept. Iar ceea ce face posibil acest lucru, cu siguranță, este mai profund decât apartenența la o anumită clasă socială, cultură, profesie, zonă geografică sau familie politică.

Probabil că, la nivel individual, ceea ce căutăm mai presus de orice poate ajunge să ne separe în mod ireversibil. Unii își doresc o viață tihnită și prosperă, alții își doresc iubire, familie, copii, alții își doresc o lume mai bună, alții visează să cucerească Everesul sau să facă turul lumii cu bicicleta…alții, în schimb, caută răzbunare, celebritate ieftină, promiscuitate…Iar ceea ce căutăm în viață, cred eu, ne definește. Nu poți să îți dorești, de pildă, cu aceeași sinceritate și intensitate, să fii și procuror, și tâlhar în același timp, iar dacă alegi una va trebui automat să acționezi împotriva celor care au ales-o pe cealaltă…

În fine, unii își doresc cel mai mult puterea, în diferite forme și la diferite nivele (includ aici și banii, relațiile, funcțiile înalte, accesul la informații privilegiate sau la resurse limitate…), din convingere sau din oportunism. Și pe ei, la fel ca pe ceilalți, îi definește căutarea lor, lupta pe care o au de dus, atâta vreme cât ea devine un scop în sine. De cele mai multe ori, însă, mai degrabă în sensul dobândirii unor „deprinderi” necesare dominării potențialilor adversari: mai multă agresivitate, mai mult egoism, mai puține scrupule. Aceștia sunt cei care câștigă puterea, deși, paradoxal, tocmai ei n-ar trebui să o dețină, pentru că nu prea știu să o folosească spre binele altcuiva decât al lor. Ìnsă restul nu se bagă, spunându-și: nu e de mine, nu pot să-mi sacrific familia sau reputația, nu vreau să renunț la profesia mea, am idealuri mai nobile în viață, etc. Desigur, au dreptate, numai că, în felul acesta, ei pierd partida din start, acceptând implicit dominația primilor.

În plus, cu cât setoșii de putere ajung mai sus, cu atât blochează mai mult șansele celorlalți, impunându-și propriile lor reguli, întinzându-se ca o pată neagră de petrol pe suprafața unei ape, care otrăvește pe oricine încearcă să iasă la suprafață. Nu spun că nu există și excepții, dar ele sunt parcă din ce în ce mai puține. Și nici nu mă aștept sa fie prea multe, pentru că, după cum spuneam, e probabil în firea lucrurilor ca „regele junglei” să fie mai degrabă tigrul, decât pasărea paradisului.

Aud mult prea des că românii sunt leneși, dezorganizați, hoți, neserioși, mincinoși, incompetenți, prost crescuți, ranchiunoși, și câte și mai câte. Drept să vă spun, peste 90% din cei pe care îi cunosc personal nu sunt nici pe departe așa. În schimb, 90% din cei pe care îi văd la televizor, așa sunt. Lucruri asemănătoare le aud, de la caz la caz, despre funcționarii publici, despre medici sau profesori, despre tineretul din ziua de azi sau despre vecinii de la scara cealalată. Și despre ei pot afirma cam același lucru: imensa majoritate pe care îi cunosc nu sunt deloc așa. Doar cei care ies în față. Doar cei care îi conduc sau pretind că îi reprezintă. Doar cei care stau călare pe vârful piramidei și nu mai vor să-i dea drumul. Restul stau în altă parte: fiecare, în banca lui.

Precum obrazul celor care o țes, cortina trebuie îngroșată în permanență, ca să fie cât mai rezistentă. De aceea, ne putem lovi de ea și în cea mai neînsemnată firmă, și la școală, și la bloc…Peste tot, dacă deschidem bine ochii, găsim oameni de o incompetență crasă, care n-ar avea ce căuta acolo, și care pe deasupra sfidează pe toată lumea, semn clar că au „spate”. Pentru că, din nefericire, nu e vorba numai de directorii aterizați din neant sau de consilierii care nu vin decât să-și ridice salariul. Pe termen lung, nu poate fi vorba numai despre ei, pentru că ei se tem să fie singuri. Nu, mai este și secretara directorului, care nu știe nici să pună o ștampilă, mai e și șeful contabil, care încurcă facturile, directoarea școlii care nu e în stare să scrie corect gramatical, sau chiar femeia de serviciu care nu face curat niciodată…Așa ajungem să ne lovim de ei peste tot, și toți sunt lăudați, recompensați cu generozitate sau chiar promovați, iar noi trebuie să plătim pentru banii și confortul lor. În Est ca și în Vest, la stat și la privat, fără discriminare.

Pentru mine, aceasta este adevărata cortină de fier: cea care separă indivizii din categoria „doi plus doi fac patru” de cei din categoria „doi plus doi fac cât vrem noi”. Cea care separă lumea valorilor și regulilor normale, tradiționale, de lumea valorilor răsturnate, certată cu logica și cu bunul simț. Cea care îi separă pe șmecheri de fraieri, pe profitori de contribuabili, pe cei care sunt deasupra legii de cei care sunt mai prejos de lege.

Din acest punct de vedere, probabil că toată viața mea o să locuiesc în spatele cortinei de fier. În partea care nu se vede, dar unde se simte.

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web