A fi sau a nu fi cu establishment-ul: o intrebare pentru crestini

Postat de: - 19/04/2017, 16:00 0 comentarii, 38 vizualizari

sinedriur

În preajma Paștilor, abundă mesajele, imaginile și istorisirile privind răstignirea lui Iisus Hristos – le întălnim în biserică, în filme artistice sau emisuni tv. Creștinii le receptează de fiecare dată cu  sentimente de oroare sau compasiune față de chinurile îndurate de Mântuitor, respectiv revoltă sau dezaprobare față de cei care L-au răstignit. Orice creștin care revede, de pildă, filmul lui Zeffirelli despre viața lui Iisus, se identifică automat cu tabăra lui Iisus (ucenicii, femeile mironosițe, etc.) situată în opoziție cu tabăra puterii (romani, farisei, etc.) care L-a condamnat. Ajungând la momentul când mulțimile cer eliberarea lui Barabas, se întreabă siderați: cum au putut face una ca asta? Cum a fost posibil ca aceleași mulțimi care L-au întâmpinat cu osanale, să ceară acum condamnarea Sa? Cum au putut conducătorii evrei sau romani să fie atât de orbi încât să-L considere vinovat de ceva? Pare aproape cu neputință de imaginat. Una din întrebări, în special, persistă până în ziua de azi: multor creștini încă le vine greu să înțeleagă cum de evreii nici până acum nu L-au recunoscut pe Hristos ca Mesia. Cum se face că evreii nu acceptă ceva ce lor, creștinilor, li se pare atât de evident ?

Pentru a formula răspunsul la astfel de întrebări trebuie să ținem seama, într-o formă de alta, de contextul vremii, de realitățile istorice, sociale și psihologice ale acelor oameni. O componentă extrem de importantă a acestor realități era reprezentată de regulile, instituțiile, ierarhiile și dogmele predominante care asigurau și mențineau puterea – ceva ce mass-media din ziua de azi numește « establishment » – un termen pe care am să-l folosesc și eu în cele ce urmează.

După 2000 de ani, evenimentele din viața lui Iisus ne apar aproape în alb și negru : « bunii » și « răii », « drepții » și « mincinoșii », « vinovații » și « nevinovații » se delimitează unii de alții de la prima vedere. Pare atât de simplu să vedem cine avea dreptate și cine nu. Pare atât de simplu de ales între cele două tabere. Pentru că ne gândim la acele evenimente exact la fel cum privim un film artistic : știm de la început cine e Iisus și ce avea să facă, și cine avea să-L condamne. După secole de răspândire a creștininsmului de către Biserică, nu mai avem nicio îndoială în acest sens, și în consecință nici nu ne putem imagina dilemele celor din acea vreme.

Pentru a înțelege cu adevărat contextul, ar trebui să îl transpunem în realitatea vremurilor noastre. Iar paralela e una singură : dacă acțiunea filmului lui Zeffirelli ar fi avut loc în zilele noastre, echivalentul establishment-ul care a cerut moartea lui Iisus ar fi nimeni altcineva decât însăși Biserica. Exact asta reprezentau pentru evrei fariseii și saducheii, mai marii Templului : ei erau deținătorii adevărurilor sacre, ai cunoașterii binelui și răului. Ei erau singurii « abilitați » să spună ce e păcat și ce nu, sprijinindu-se pe secole de cunoaștere transmisă din generație în generație. Convingerile lor se bazau pe scrieri sacre, venite direct de la Dumnezeu. Acestea erau interpretate de o castă de preoți atent selectați și inițiați, supuși unei ierarhii stricte. Exact ca în cazul Bisericii, în religia creștină.

Iisus provenea și el din establishment, în sensul că era un învățat (Rabi) și predicator în Templu. După cum El Insuși spunea, nu venise să desființeze Legea cea veche, ci să o împlinească. Totuși, de la un moment încolo, învățaturile Lui au început să intre în conflict deschis cu ceea ce predica establishment-ul. Vindecările în ziua de Sabat, faptul de a nu ucide cu pietre femeia adulteră, renunțarea completă la avere, înlocuirea jertfei de sânge cu jertfa de sine, culminând cu alungarea violentă a neguțătorilor din Templu, toate acestea au reprezentat afronturi deschise la dogmele, dar și la autoritatea establishment-ului.

Iisus nu contrazice Legile existente, dar le dă o interpretare diferită de cea propovoduită de establishment. Ca să realizăm cât de multă tulburare se crea astfel în mințile credincioșilor, ar trebui să ne imaginăm cum ar reacționa Biserica zilelor noastre dacă din sânul ei ar apărea un profet extrem de influent care ar susține, de pildă, că reîncarnarea există, sau că postul ortodox nu ar trebui să interzică lactatele, sau că niciun creștin nu ar trebui să consume carne de porc, sau că niciun prelat nu ar trebui să dețină bunuri personale, sau că Paștele ar trebui sarbătorit la o dată fixă de ortodocși și catolici deopotrivă – la modul la care mii de oameni, inclusiv dintre cei ai Bisericii, să fie gata să îi urmeze învățăturile.  Evident, acestea sunt doar exemple alese pentru a ilustra discuția de față, fără a sugera că respectivele afirmații sunt și corecte. Ideea e să ne referim la afirmații care nu se vor atacuri la spiritul Evangheliilor, dar cu siguranță ar contrazice ceea ce a spus Biserica până acum și, dacă ar prinde teren, i-ar submina establishment-ului autoritatea. Să nu uităm că modul de fixare a datei Paștilor a fost motiv de schismă în Biserică! Oamenii acelor vremuri au preferat să rupă Biserica în două mai degrabă decât să renunțe la propria lor interpretare despre o regulă care de altfel nu este nicăieri scrisă ca atare în Evanghelii.

Dacă ducem paralela mai departe, ajungem la un adevăr și mai neplăcut. Echivalentul fariseilor și ai celor care urmau strict litera impusă de establishment în vremea lui Iisus ar fi, trebuie să recunoaștem, ierarhii Biserici precum și credincioșii habotnici, cei care nu ies niciodată din cuvântul ierarhilor. Ei nu fac decât ascultare față de Biserică și față de dogmele ei.  Ei bine, exact același lucru au făcut și fariseii, și mulțimile care au cerut condamnarea lui Iisus: au ascultat de ceea ce le spuseseră mai marii Templului. Nimic mai mult. Mai marii Templului au strigat « Blasfemie ! » și « Răstignește-L ! », iar poporul a strigat cu ei. Ei au respectat întocmai voința și discursul establishment-ului. Dacă privim lucrurile din această perspectivă, nu ar trebui să ne mai mirăm că mulțimile au cerut să fie eliberat Barabas, și nu Iisus. Probabil că mulți din credincioșii de astăzi ar fi făcut exact la fel, indiferent cât de siguri pe credința lor și pe discernământul lor se simt ei acuma. Dacă sunt dintre cei care nu au pus niciodată la îndoială ceea ce le spune Biserica, dacă sunt dintre cei care au făcut « ascultare » inclusiv față de idei cu care în inima lor nu erau de acord, doar pentru că veneau de la ierahii Bisericii, atunci e mult mai probabil ca ei, dacă ar fi trăit în vremea lui Iisus, să fi preferat să urmeze ceea ce spuneau mai marii credinței lor, în loc să li se opună, și astfel să aprobe răstignirea lui Iisus, devenind indirect complici la aceasta. Pare incredibil la câte rele poate duce o nevinovată « ascultare », nu-i așa ?

Si totuși, în mediul științific efectele nocive ale obedienței sunt foarte bine cunoscute. Un celebru experiment efectuat în anii ’60 la Universitatea Yale (cunoscut ca experimentul Milgram) a dovedit că oamenii sunt capabili să meargă până la a risca uciderea aproapelui, doar pentru că li se ordonă acest lucru de către o figură cu autoritate. Cu alte cuvinte, oamenii pot foarte ușor ucide din simplă obediență. Acesta e de altfel principiul inefabil după care funcționează sistemul militar, dar nu numai el. Iată, istoria răstignirii lui Hristos ne arată că același principiu poate funcționa la fel de bine și în sistemul religios. Dacă obediența oarbă stă în natura ființei umane sau este rezultatul educației în sens larg (familie, școală, societate) este o altă discuție, însă având în vedere că în regnul animal obediența este întotdeauna împotriva naturii (în procesul de supraviețuire, animalele tind întotdeaună să fugă sau să se lupte, în loc să cedeze și să se supună unei forțe exterioare, și niciun animal nu ar ucide pe altul din aceeași specie din alte motive decât cele strict legate de propria supraviețuire) ar fi parcă mai plauzibilă explicația că suntem formați, “dresați” să fim obedienți, decât că ne naștem așa. Experimentul Milgram a fost reprodus de mai multe ori, inclusiv în anul de grație 2015, cu aceleași rezultate.

Pentru a reveni la contextul de la care am pornit, ar trebui acum, prin contrast, să ne imaginăm cum erau cei care L-au urmat pe Iisus. Să nu uităm, în primul rând, că mulți dintre aceștia erau proveniți de la marginea societății, săraci, needucați, vameși și femei desfrânate. Ei erau respinși de establishment, sau se situau la periferia lui, și din acest motiv erau mult mai puțin sensibili la mesajele și autoritatea acestuia. Mai târziu, au fost mulți convertiți dintre « neamuri », cu alte cuvinte oameni din afara establishment-ului religiei iudaice, care nu erau constrânși de acesta și astfel le-a fost mult mai ușor să adere la noua religie, decât le-ar fi fost evreilor. In al doilea rând, pe Iisus l-au urmat și oameni învățați (cum ar fi apostolul Luca, medic de profesie, sau Iosif din Arimateea, membru al Sinedriului) însă aceștia au fost oameni care au avut puterea să-L aleagă pe Iisus în ciuda establishmentului. Atât de dramatică era alegerea la momentul acela : nu puteai să fii și cu Iisus, și cu Sinedriul. Nu puteai să crezi că Iisus e Mesia și în același timp să continui să fii un bun evreu supus ierarhiei sale. Trebuia să alegi ! Pe această dihotomie s-au bazat de altfel și mai marii Templului atunci când L-au dat pe Iisus în mâna lui Pilat, iar Pilat ezita să-L răstignească. I-au spus că Iisus se proclamă Mesia, deci împărat, deci la concurență cu Cezarul. Trebuia să aleagă : ori e cu Iisus, ori e cu Cezarul. Cine nu e cu establishment-ul, e împotriva lui. Pilat nu putea să Il elibereze pe Iisus și în același timp să continue să fie un bun roman, un bun supus al Cezarului. Iar Pilat a ales, la rândul lui – ce altceva ? – supunerea față de regulile propriului său establishment, cel roman. Astfel, condamnarea lui Iisus, se poate spune, a reprezentat victoria establishment-ului religios, reprezentat de Ana și Caiafa, respectiv a establishmentului politico-militar, reprezentat de Pilat. Din păcate însă, această victorie s-a fondat pe voința mulțimilor, care în felul acesta au devenit părtașe la crimă : spre deosebire de soldații care la război nu au de ales decât să execute ordinele superiorilor, mulțimile au avut de ales (între Iisus și Baraba) însă, din teamă, prostie sau conformism, au decis că Iisus trebuia să moară. Alegerea, după cum spuneam, nu era deloc ușoară, pentru că Iisus fusese etichetat ca blasfemiator și implicit dușman al establishment-ului. Câți ar alege altfel în ziua azi, câți l-ar considera nevinovat pe un profet autodeclarat, anatemizat de Biserică din motive dogmatice pe care majoritatea nici nu le înțeleg prea bine, în loc să preia pur și simplu ceea ce Biserica zice despre el ? Câți l-ar urma până la moarte, câți și-ar da viața mai degrabă decât să facă voia establishmentului, așa cum au făcut apostolii și martirii creștini ?

Mulți pornesc de la premisa că mulțimile în vremea lui Iisus au putut greși fiindcă nu cunoșteau adevărul, dar că noi, creștinii, nu mai putem face aceleași greșeli, pentru că noi știm, noi avem cunoașterea, noi avem Biserica să ne apere și să ne spună ce să facem. Dar e un raționament greșit, pentru că aici nu e vorba de a avea sau a nu avea o instituție. După cum spuneam, și evreii aveau o instituție religioasă deosebit de respectabilă bazată pe adevăruri revelate direct de la divinitate, pe care de altfel le recunoaștem și noi, creștinii. Nu, problema e establishment-ul: a fi sau a nu fi împotriva lui. Mai precis spus, problema e obediența față de establishment, care ne este cultivată de mici. Establishmentul poate fi școala, statul, Biserica, armata, orice fel de autoritate care se impune prin frică, vinovăție sau rușine– pentru că aceste emoții de joasă vibrație sunt cele care îi țin pe oameni prizonierii establishment-ului: frica de a nu fi pedepsiți pentru că au încălcat regulile, respectiv vinovăția sau rușinea de a se discocia de semenii lor printr-o gândire diferită. Prin contrast, modelul apostolilor și martirilor creștini, și înainte de toate al lui Iisus Hristos, este unul al curajului: ei avut curajul să înfrunte establishmentul, cu prețul propriei vieți. Iată, acest curaj e adevărata măsură a forței credinței unui creștin, și nu obediența, care nu implică pic de curaj, ci dimpotrivă.

În zilele noastre, acest curaj s-ar traduce prin îndrăzneala de a pune la îndoială ceea ce ne transmite establishmentul (“crede si nu cerceta” e un îndemn pseudo-creștin care nu există nicăieri în Biblie și pe care nimeni nu l-a propovăduit, afară poate de dușmanii creștinismului în dorința de a denigra această religie), indiferent care ar fi acest establishment – adică fără a ne limita la cel politic excluzându-l complet pe cel religios. Să nu uităm  că Iisus a intrat în conflict în primul rând cu establishmentul religios din vremea lui, iar cu cel politic doar indirect, prin intermediul primului (El spusese, de altfel, “dați Cezarului ce e al Cezarului”). Mai mult decât atât, curajul presupune acceptarea riscului de a greși. Atunci când ești lipsit de protecția și îndrumarea establishment-ului, atunci când te situezi în afara lui, te afli pe teren minat și riști foarte mult. Riști să greșești grav. Însă, în același timp, rămâi viu: experimentând o credință, dacă mai și greșești, cazi, apoi te căiești, te smerești și te ridici mai sus decât erai. În interiorul establishment-ului nu experimentezi nimic, pentru că totul este gata preparat și gata digerat, iar dogma are răspuns la orice. În interiorul establishment-ului nu poți greși, pentru că dogma are întotdeauna dreptate. Paradoxal, cu cât ești mai supus în cadrul establishment-ului, cu atât ești mai sigur că nu greșești și te poți mândri mai tare; nu înveți și nu evoluezi. Totuși, ascultarea e o virtute cultivată cu mare zel în orice establishment, inclusiv în Biserică, unde este asociată cu smerenia deși între ele nu există o legătură logică, pentru că obediența se poate naște și din frică, și poate duce și la mândrie, în loc de smerenie.

Iisus a spus “trebuie să vă nașteți din nou”. Însă obediența pură nu poate genera transformare interioară. Nu întâmplător, mulți sfinți au fugit de establishment căutând asceza, refugiindu-se în păduri sau în deșert, evoluând pe cont propriu, practic în afara Bisericii, deși aceasta și i-a “însușit” pe toți, ulterior. Dintre sfinții ierarhi, mulți au fost lideri, transformatori ai establishment-ului, ca de pildă Vasile Cel Mare, sau au intrat în conflict cu establishment-ul, așa cum a fost cazul relativ recent al Sfântului Nectarie. Nu este o regulă, dar astfel de exemple ne arată, fără urmă de îndoială că, dacă vrem să evoluăm de la un punct încolo, trebuie să fim pregătiți să Il urmăm pe Hristos și în afara establishment-ului. Adică, oricât de mult i-ar speria pe unii ideea, ar trebui să Il căutăm pe Hristos și în afara Bisericii. Cel mai probabil, nu de la început, pentru că ne-am pierde ușor, și nu trebuie să negăm că estalishment-ul are rolul și utilitatea lui în a-i ghida pe începători, pe cei nesiguri pe ei. Însă după ce parcurgem dogma și procedurile establishment-ului și începem să simțim că ne plafonăm și că nu mai găsim răspunsuri, ar trebui să nu ne ferim să experimentăm în afara establishment-ului, să punem proprile noastre întrebări și să căutăm, prin trăirile și experiențele noastre, răspunsurile, fără să ne mai lăsăm limitați de tot soiul de “tabu-uri” impuse artificial gândirii noastre. Iisus nu ne-a cerut somnul rațiunii, ci dimpotrivă, să fim treji: « Vegheați, căci nu știți ziua… ». Dacă vrem să ne mântuim, e greu de crezut că simpla obediență față de establishment ne va duce acolo, și tocmai de aceea nu trebuie să ne lăsăm păcăliți și să ne oprim la această etapă, considerând că după ea nu mai urmează nimic. Să nu uităm că în numele obedienței față de o anumită instituție, dogmă sau ideologie, s-au făcut nenumărate vărsări de sânge, inclusiv în numele credinței creștine și a Bisericii. Tot ceea ce ne învață școala obedienței este să ne supunem unei autorități și să o urmăm, fără să ne întrebăm cine e cu adevărat acea autoritate. Astfel, orice amăgitor, orice nou Torquemada sau Hitler, ba chiar și Antihristul în persoană de ar veni, îmbrăcând (cel mai probabil, fiindcă e cel mai convenabil) haina establishment-ului, noi vom fi perfect pregătiți să ne supunem lui,  în virtutea mecanismului obedienței și lenei intelectuale în care ne antrenăm de veacuri. Cu cât vom fi mai atașați de establishment-ul care ne va cere obediență, cu atât acest risc va fi mai mare.

 

 

 

 

 

 

 

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web