Shakespeare ca pe vremea lui Shakespeare: Richard al III-lea la The Globe

Postat de: - 15/09/2012, 16:13 2 comentarii, 655 vizualizari

Am avut de curând privilegiul de a vedea “Richard al III-lea” la “Shakespeare’s Globe”, la Londra. A fost pentru mine, de departe, cea mai fascinantă experiență de teatru avută până atunci. Aș putea spune chiar, fără prea mari exagerări că a fost o revelație. Am văzut Shakespeare adevărat, ca pe vremea lui Shakespeare.

La Shakespeare’s Globe nu mai fusesem și nu știam exact la ce să mă aștept. Clădirea e un simbol, și o bijuterie în felul ei, concepută în așa fel încât să reconstituie până la cele mai mici detalii ceea ce însemna The Globe pe vremea marelui Will. Așadar, e vorba de o clădire în întregime din lemn, rotundă și găurită în mijloc precum un covrig. Partea din mijloc reprezintă un fel de curte interioară, unde spectatorii stau în picioare, sub cerul liber, în fața scenei acoperite. Pentru aceștia, biletul costă doar o liră. Pe margini sunt galerii pe trei caturi, cu bănci de lemn, sub un acoperiș de stuf. Acolo stau cei care-și permit să dea pe bilet cam de la 40 de lire în sus.  Pe vremuri, jos stătea « plebea », iar la balcon stăteau « domnii ». Chiar și așa, The Globe a fost dintotdeauna și este în continuare un loc popular. In fața intrării sunt mese și chioșcuri de unde se poate cumpăra de mâncare și de băut. E drept, n-am văzut pe nimeni mâncând în timpul spectacolului, dar berea și cidrul erau la ordinea zilei… în plus, se încadrau atât de bine în atmosfera aceea simplă și autentică! La urma urmelor, Shakespeare a scris pentru popor, nu pentru un grup restrâns de aristocrați de la curte. Atmosfera e total lipsită de « fițe », dar în același timp marcată de un profund – și, aș zice eu, tipic britanic – respect pentru teatru și pentru tradiție, respectiv de un comportament impecabil în timpul spectacolului.

De binecunoscuta ploaie londoneză nu am avut parte, din fericire. Mă gândesc că nu trebuie să fie ușor pentru cei cu bilet de o liră, să stea atâtea ore în picioare, și mai ales dacă plouă. Probabil că nu a fost ușor nici pentru teatru să reziste tentațiilor de a pune bănci sau umbrele sau alte elemente de confort, care ar fi convenit probabil multora, dar nu ar mai fi fost în linie cu politica de reconstituire fidelă a teatrului. Așadar, în mijloc se stă în picioare, chiar și în ploaie, fiindcă… așa se stătea și pe vremea lui Shakespeare!

Scena e micuță și extrem de simplă, cu două intrări: una în stânga, una în dreapta. Decorul e redus la strictul necesar. Deasupra scenei, într-un soi de lojă, stau muzicanții îmbrăcați în paji, cu instrumentele lor medievale. Micile momente muzicale marchează începutul sau sfârșitul unui act, nimic mai mult. Costumele actorilor sunt fabuloase: aș fi zis că sunt copiate până la ultimul detaliu din portretele de la National Gallery. Și – fapt inedit pentru noi dar de o fidelitate absolută față de vremea lui Shakespeare – rolurile de femei sunt jucate de bărbați!

Există o complicitate nebună între actori și public. Deseori, actorii încurajează publicul să reacționeze, de pildă să-l aclame pe Richard. Iar publicul răspunde imediat, cât îl țin bojocii: Long live King Richard!

În cadrul aceleiași complicități, monologul redevine ceea ce a fost de la bun început: un prilej pentru actor de a comunica cu publicul. Un moment de intimitate între actori și public, în care sunt dezvăluite anumite gânduri sau planuri. Nici gând de zidul acela invizibil care separă actorii teatrului modern de publicul lor și care anulează practic complet relația cu spectatorii: în teatrul modern, monologul e înțeles ca un moment când actorul vorbește cu sine, cu pereții, ignorând complet publicul. Pe vremea lui Shakespeare nimeni n-ar fi acceptat atâta vanitate, începând cu autorul. Publicul e acolo, în sală, pentru el ai scris, pentru el joci, pentru el ești acolo… cum naiba să te faci că nu-l vezi și că nu există??

Se râde la Richard al III-lea, la Globe. Se râde în primul rând cu sufletul, de bucurie. Publicul exultă de plăcerea de a-l vedea pe inegalabilul Mark Rylance, unul din cei mai mari actori britanici ai momentului, în rolul principal… Cineva spunea despre Rylance că, atunci când joacă Shakespeare, joacă de parcă piesa ar fi fost scrisă special pentru el, cu o seară înainte. Rylance este un maestru, cu o mare eleganță și fluiditate în rostire, și un timbrul absolut inconfundabil. Este cuceritor, irezistibil. Un Richard ticălos, dar simpatic. Diform, dar nu contorsionat sufletește. Așa cum trebuie să-l fi imaginat și Shakespeare. Și nu întâmplător spun asta.

Da, așa e, este o piesă despre intrigi, crime, trădări… În memoria multora, obișnuiți cu altfel de interpretări, Richard al III-lea este una din piesele cele mai întunecate pe care le-a scris Shakespeare. Li s-ar părea șocant, de neînțeles sau, cel mai probabil, neserios, ca spectacolul să fie altfel decât sumbru.

Și totuși…Richard al III-lea nu e o tragedie. Se intitulează „Tragedia regelui Richard al III-lea”, dar asta nu înseamnă că autorul a conceput piesa ca pe o tragedie. Nu e de ajuns ca faptele să fie tragice (crime, etc.), mai contează și modul cum sunt percepute de personaje și prezentate de autor. Iar în Richard al III-lea, lipsește elementul cheie al unei tragedii adevărate, și anume intervenția dură și neașteptată a destinului. În Richard al III-lea, nu avem surprize: încă de la bun început, Richard mărturisește publicului toate intențiile sale. Știm exact cu cine avem de a face și ce urmează să se întâmple. Toată această predictibilitate face penibilă orice încercare de dramatizare excesivă, și asta au înțeles perfect la The Globe. Richard al III-lea e povestea unui ticălos, care se dezvăluie ca atare și rămâne tot timpul un ticălos, care își anunță și apoi își duce la îndeplinire planurile, iar în final își primește dreapta răsplată pentru faptele sale. De aceea, la The Globe, la finalul spectacolului, actorii se reunesc pe scenă și dansează menuetul, într-o atmosferă de sărbătoare și în aplauzele frenetice ale publicului. Iar publicul iese cu zâmbetul pe buze de la această adevărată sărbătoare a teatrului.

Există, desigur, momente triste și apăsătoare, mai ales spre final, iar Rylance le punctează la perfecție. Însă nu face exces de ele, aceasta e diferența. Piesa e lungă, încărcată… cu toate acestea, la The Globe nici nu simți când trec mai bine de trei ore. Pentru că acțiunea e alertă, replicile vioaie, nu există timpi morți. Nu există nici „solo-uri” de virtuozitate personală  a actorilor. Așa ceva nu exista pe vremea aceea. Nu există nici „trăire” personală a actorului, așa cum ne-am obișnuit în teatrul modern, când actorul intră în pielea personajului și se comportă ca atare. Așa era și în teatrul antic: dacă vreunul din actori ar fi arătat lacrimi adevărate, spectatorii ar fi aruncat în el cu ouă și roșii. Ar fi fost considerată o slăbiciune. Actorul trebuie să joace, nu să se confunde total cu personajul. El trebuie să se ridice în permanență deasupra personajului, ca să poată înțelege și reda corect mesajul.

Știu că mulți, obișnuiți cu variantele sumbre ale acestei piese, s-ar grăbi să categorisească o astfel de interpretare drept superficială. Desigur, dacă înțelegem ca unic scop al teatrului să smulgă emoții și lacrimi spectatorului, atunci poate că este. În cazul de față, însă, s-a încercat redarea piesei așa cum se presupune că ar fi conceput-o și văzut-o însuși autorul, iar indicii există destule. Văzând diferența, am înțeles că ceea ce am văzut la The Globe nu e doar o piesă de Shakespeare pusă în scenă și jucată remarcabil – ci o altă viziune asupra teatrului, una autentică, și care mie personal mi se pare net superioară teatrului modern.

În accepțiunea modernă, cu atâta accent pe „trăirea” momentului și a personajului, teatrul a devenit practic un prilej de „masturbare emoțională”, pe scenă ca și în sală, și nimic mai mult, textul și ideile autorului fiind simple pretexte, care la o adică pot fi chiar ignorate. În teatrul modern, orgoliile personale nu mai au limite: regizorul e mai presus decât autorul, actorul e mai important decât personajul, iar ca rezultat creația moare strivită de ambițiile personale…  De aceea, în teatrul modern, noi, de ceva vreme, nu mai vedem „Richard al III-lea de Wiliam Shakespeare” ci vedem, de pildă, pe „Cutărescu ca Richard al III-lea, în viziunea lui Cutărică, după Shakespeare”, ceea ce e cu totul altceva…(Nu mă pot abține să nu fac legătura cu un articol mai vechi despre un anumit spectacol de la Teatrul Național… ce diferență!).

Pentru Shakespeare, însă, teatrul însemna cu totul altceva: o poveste spusă, o pildă împărtășită, o lecție învățată, un exemplu dat, un mesaj transmis. Iar actorii erau executanți, nu vedete, nu personaje ei înșiși. Shakespeare a scris pentru oameni, nu pentru oamenii de teatru. A scris pentru a spune ceva, nu pentru a îndeplini meseria de a scrie. Și mă bucur pentru Shakespeare că, în cazul de față, „avocații” lui sunt faimosul The Globe și marii săi actori britanici, pe care e greu să-i acuzi de superficialitate sau neprofesionalism. Oamenii aceștia, de o viață, nu fac altceva decât Shakespeare, acasă la Shakespeare, ar fi greu de afirmat că tocmai ei nu-l înțeleg pe Shakespeare!

La puțin timp după ce m-am întors de la Londra, am văzut filmul „Anonymous” – un film despre „adevăratul” Shakespeare. Am avut plăcuta surpriză să constat că filmările au fost făcute la the Globe, iar actorii de la The Globe din film sunt actorii de la The Globe din realitate, pe care i-am văzut și eu. Mai mult decât atât, Mark Rylance apare și el în film, inclusiv ca Richard al III-lea. Pentru cine nu avut ocazia să meargă la The Globe, ceea ce se vede în filmul Anonymous (clădirea, actorii…) e contemporan cu noi, e ceea ce se vede astăzi la The Globe.

Mai mult decât atât, am aflat că inițiativa de a cerceta cine a fost cu adevărat Marele Will, care a stat la baza filmului, aparține unui grup de iubitori și cunoscători ai lui Shakespeare, printre care și actorul Mark Rylance. Teza lor e fascinantă, și trebuie să recunosc că pe mine m-a convins. Acești oameni afirmă că în spatele operelor lui Shakespeare trebuie să fie un om cu cunoștințe enciclopedice, un om care a călătorit în multe țări străine, un fin cunoscător al obiceiurilor de la curțile regale, un cunoscător de greacă și latină și posesor al unor cunoștințe care la vremea respectivă nu se puteau obține altfel decât din cărți vechi și străine, încă netraduse în Anglia…și că toate acestea n-ar fi fost cu putință la un simplu negustor de grâne din Stratford-upon-Avon, care nu a călătorit niciodată în afara Angliei, ale cărui studii se limitau la școala de gramatică din localitatea de baștină, și în urma căruia nu a rămas nici un document personal (scrisoare, factură, etc) scris de mâna lui… Explicația ar fi că Shakespeare a fost de fapt un nobil, un personaj important, educat, care a scris sub numele altcuiva pentru a se proteja.

Principalele argumente, ca și petiția online pentru a cerceta oficial adevărata identitate a celui cunoscut sub numele de Wiliam Shakespeare, le puteți găsi aici.

Pe lângă argumente și independent de film (care e focalizat doar pe unul din numeroșii „suspecți” de a fi adevăratul Shakespeare), pe mine m-a cucerit ideea însăși. Umilința și devotamentul scriitorului, de a nu se bucura niciodată de succesul lui în nume personal, de a rămâne practic necunoscut, ascuns publicului, de a pune supraviețuirea operei sale mai presus de propriile ambiții, de a accepta ca altul să culeagă laurii în locul său…. Îmi place imaginea aceasta, și mi se pare plauzibilă. Un autor atât de genial nu poate fi un om meschin la suflet. Câți autori, în ziua de azi, ar accepta să publice doar sub pseudonim, să nu se aleagă cu nimic de pe urma creațiilor lor, iar adevărata lor identitate să rămână pe veci necunoscută? Mulți ar renunța chiar să mai scrie.

A te smeri, a nu te pune mai presus.. iată o lecție pentru noi toți, din nefericire o lecție uitată pentru modernitate. Nimic genial, nimic de valoare nu se poate clădi pe orgoliu.

pixelstats trackingpixel

2 comentarii la “Shakespeare ca pe vremea lui Shakespeare: Richard al III-lea la The Globe”

  1. Andrei C. says:

    La Globe rolurile de femei sunt jucate de barbati…pentru ca totul sa semene cat mai exact cu ceea ce se juca pe vremea si sub ochii marelui Shakespeare…

    Iar in Romania se joace Regele Lear avand in distributie numai femei… asa, doar ca sa iasa unii mai in evidenta…cui ii mai pasa de Shakespeare aici?

    Cand viziunea regizorului devine mai importanta decat cea a autorului, nu e doar o chestiune de orgoliu, e mai intai de toate victoria formei asupra continutului… daca nu chiar forma golita de orice continut…

  2. Scortisoara says:

    Exceptional articol!! Felicitari, santal! Este exact ceea ce am resimtit si eu in Globe, placerea pura, fara vanitati, de a juca teatru shakespearian!! ” the winter of our discontent”… Oh, dear!

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web