Rinocerii lui Ionesco, la Teatrul de Comedie

Postat de: - 29/01/2010, 13:04 0 comentarii, 189 vizualizari

rinocerii-s-150x150Cătălina Buzoianu nu se dezminte. Fantezie, rafinament, o amprentă personală care face diferența. Am apreciat ideea de a implica numai actori tineri, majoritatea probabil necunoscuți publicului larg. Într-adevăr, «tinerele speranțe» nu au dezamăgit, unii dintre ei au impresionat chiar, pe alocuri. În compoziția absurdului, a dominat mai degrabă un umor sumbru decât satira și ironia.

Au existat, desigur, mici stângăcii din partea actorilor, sau mai degrabă o oarecare rigiditate specifică celor cu mai puțină experiență. Mi-ar fi plăcut sa întrezăresc o atmosferă ceva mai destinsă între ei, ceea ce ar fi putut favoriza și o chimie mai bună cu publicul. Poate ar fi trebuit să fie lăsați mai mult să improvizeze, să se și joace, nu numai să joace. Sau poate că ar fi avut această libertate, dar n-au îndrăznit să o folosească.

Mi-ar fi plăcut, de asemenea, ca ritmul unor scene să fie mai bine controlat. Pe ansamblu, am avut senzația că scenele care pregătesc intriga au fost mult prea lente, în timp ce momentele de vârf s-au consumat mult prea repede. E drept, accelerarea evenimentelor e redată fără dubii, dar parcă de la un moment încolo se apasă pe accelerație în detrimentul mișcărilor sufletești ale personajelor. Momente care ar fi putut să fie unele de profunzime, au fost cumva aplatizate sub tăvălugul acțiunii. În ultima parte, ai mai degrabă senzația că actorii se grăbesc, decât că se precipită evenimentele.

Dar cel mai mult mi-ar fi plăcut ca «rinocerita» să capete niște accente mai concrete, să fie mai aluzivă, dând astfel mai multă profunzime spectacolului. Se trece prea ușor peste acest potențial, care după părerea mea este legat de însăși esența mesajului lui Ionesco. Rinocerita e un fenomen omniprezent, ea nu se limitează numai la marile regimuri totalitare. Păcat că, în cazul de față, asistăm la o rinocerită mult prea vagă, ceea ce face ca întreaga acțiune a piesei să pară cumva lipsită de obiect. Ori, la Ionesco, absurdul se referă la situații, nu și la mesajul în sine.

Finalul este neașteptat de puternic și surprinde în mod plăcut (costumele au și ele contributia lor…) E fără îndoială cel mai bun moment al serii, așa că, în ansamblu, rămâi cu impresia unui spectacol destul de reușit. E un spectacol nou, care mai are de crescut, dar ar avea de unde să crească.

NB În paranteză fie spus, fiindcă tot am început să reflectez pe marginea «rinoceritei»…Dacă stau să mă gândesc bine, cam același lucru l-am resimțit în raport cu aproape toate spectacolele de teatru pe care le-am văzut în ultimii ani: bunicel, dar parcă era destul loc și de mai bine. Ba chiar senzația de neterminat, de spectacol pregătit și repetat într-un timp prea scurt, de potențial neexploatat, fiindcă «merge și așa». La urma urmei, sala e plină de fiecare dată, lumea aplaudă din politețe sau din reflex, indiferent ce vede pe scenă. Actorii sunt plătiți prost, critica este ea însăși produsul unor «rinoceri» mai vechi sau mai noi …Și toate acestea par că se generalizează. Așa că, nu de puține ori, mă întreb sincer în virtutea cărui impuls ar mai putea teatrul românesc să se perfecționeze…

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web