Dar mie îmi place proaspat!

Postat de: cactus - 26/01/2009, 19:49 0 comentarii, 86 vizualizari

Impresiile mele, mai vechi sau mai noi, despre piesele de teatru văzute în Bucureşti, sunt cristalizate în jurul a două tipuri principale de abordări, pe care le voi descrie în cele ce urmează.

Prima este totodată şi cea mai veche. Un fel de “dulcele stil clasic”. Este tipul de abordare în care fiecare actor îşi “execută″ rolul. Este genul de piesă la care îţi place să mergi cu părinţii sau cu copiii, ştiind că nu vei avea surprize neplăcute. Nimeni n-o să-şi uite replica, nimeni n-o să o ia într-o direcţie greşită, nimeni n-o să o ia razna cu nimic, şi asta pentru simplul fapt că totul este calculat la milimetru. Produsul pe care îl serveşti, ca spectator, provine dintr-o adevărată industrie, unde procedeele tehnologice sunt certificate de efectul inerţial al tradiţiei. Înainte ca acel produs să ajungă la tine, el a trecut prin numeroase repetiţii, în cadrul cărora regizorul a bătut în cuie fiecare secundă de trăire artistică: cine spre cine se uită cu coada ochiului la replica 14, cum trebuie să arate grimasa din colţul gurii unui anumit personaj, într-un anumit moment, la câţi metri de masă trebuie să fie un anume fotoliu, şi aşa mai departe. Până şi modul în care sunt intonate replicile pare similar cu alegerea unui condiment de pe raft: aici merge să pun sare şi puţin piper, nu zahăr şi nu oţet. Poate că exagerez, dar eu vorbesc de o impresie, de ceea ce se simte din sală. Probabil că, de cele mai multe ori, aceste aspecte sunt necesare. Dar impresia finală e că, dincolo de toate aceste “aranjamente” scenice, nu se mai află mare lucru. Dacă se află ceva, dacă se simt diferenţe de la o reprezentaţie la alta, acel ceva pare mai degrabă meritul actorului şi contribuţia sa personală, suplimentară – pentru că s-a simţit mai în vervă în seara respectivă sau fiindcă îi e drag rolul respectiv. Uneori, însă, constaţi că actorii sunt egali cu ei înşişi în faţa fiecărui dramaturg şi în faţa fiecărui regizor. De la un moment încolo, parcă nu mai ştiu să se joace decât pe ei, iar ei sunt mereu aceiaşi. Personalitatea actorului trece înaintea personajului, pentru că aceasta e singura ei evoluţie posibilă, în contextul în care regia e preocupată doar de cum trebuie să se arate şi nu de ceea ce este un anumit personaj. Poate că actorul nu trebuie să aibă altă grijă decât aceea de a părea, dar personajul trebuie să fie viu, să fie acolo. Din păcate, la categoria de care vorbim, e exact invers: actorul este (el însuşi), iar personajul pare (ceva ce se crede despre el la un moment dat). Iar ceea ce se crede despre personaj este la fel de fragmentat ca sticla pisată: aici e revoltat (ceea ce duce la servirea unei ridicări de braţe cu ochii daţi peste cap), aici plânge (ceea ce echivalează cu uitatul într-un punct fix până vin lacrimile singure), aici e neliniştit (ceea ce duce la parcurgerea unui traseu predefinit între preşul din faţa uşii şi latura dreaptă a fotoliului din stânga).

Nu aş şti să spun dacă reţeta prezentată mai sus e mai mult rezultatul unei tradiţii regizorale decât actoriceşti, sau invers. Nu ştiu dacă doreşte să ilustreze o anumită filosofie despre teatru sau dacă pur şi simplu reprezintă ceea ce s-ar putea numi stilul sau semnătura unei şcoli. Tot ce ştiu e că mă duce cu gândul la mecanismul unui ceas care face să se mişte previzibil nişte figurine expresive şi reprezentative. Teatrul ca mecanism de divertisment, cu figurine care par vii.

Cel de-al doilea tip de abordare este de dată mult mai recentă, post-revoluţionară. Este teatrul-experiment, este teatrul-happening, este teatrul-underground. Cel mai rapid mod în care aş putea să-l definesc este că scopul său principal e să se răzbune pe celălalt fel de teatru. De aceea, încearcă din răsputeri să fie exact pe dos.

Dacă vreţi să-l gustaţi, e riscant să mergeţi cu părinţii ori cu copiii; veţi constata, poate, că vă trebuie ceva exerciţiu ca să vă obişnuiţi urechile cu genul de limbaj practicat. Dar nu asta e problema. Problema e că, după ce veţi fi trecut prin canale şi haznale la modul cel mai imaginativ (nu contest!) cu putinţă, în final nici măcar nu veţi înţelege de ce. Dacă ajungeţi să vă puneţi întrebări de genul: a meritat oare să înghit toate astea? unde ar fi trebuit să mă ducă? mi-o fi scăpat ideea? şi aşa mai departe – puteţi fi sigur că v-a scăpat, de fapt, totul. Genul acesta de teatru nu îşi propune să vă ducă nicăieri şi nici nu lucrează cu idei. El are, la bază, filosofia striptease-ului: vă arătăm detaliile la piele şi atât. Dacă vă excitaţi sau nu, asta nu mai e treaba noastră, e o problemă de gusturi personale.

Intenţiile par bune, dar punerea în practică suferă de o confuzie deplorabilă: dezbrăcatul la piele nu te ajută neapărat să trăieşti mai intens, decât în anumite cazuri patologice. Asta în condiţiile în care, în absenţa ideilor, bănuim că scopul final este călătoria în sine, deci trăirea. Dacă, de fapt, ar trebui să te simţi inspirat să reflectezi la un mesaj anume, atunci cu atât mai mare confuzia.

Confuzia se produce şi la nivel de poziţionare a principalului raison d’être, şi anume fronda, în raportul cu teatrul “mainstream”. Ceea ce este destul de trist. Dacă abordarea tradiţională din teatrul românesc actual ar putea fi asemuită de contestatarii ei cu o fosilă, iar cei mai indulgenţi dintre aceştia ar situa-o, poate, cel mult în secolul XIX, abordarea de tip happening pe care ei o propun în loc nu aduce nici ea cine ştie ce prospeţime, ştiut fiind că acest curent şi-a consumat apogeul încă de prin anii `60. Ori poate greşesc, şi nu happening-ul este sursa întregii filosofii. Poate că un nou curent se naşte. Nu ştiu cum ar trebui să se numească. Constat doar că nu reuşeşte să fie mai mult decât negativul abordării pe care o contestă. Deviza sa ar fi: actorul este (mişcă), dar personajul nu este. Ěntr-adevăr, la astfel de piese de teatru veţi avea ocazia să vedeţi actori necunoscuţi dar extrem de talentaţi, cu o energie, cu un entuziasm de a juca şi cu o dăruire pe care n-o să le găsiţi pe marile scene. Veţi aprecia, de multe ori, chiar şi o regie inovatoare, interesantă. Nu întotdeauna veţi avea parte de texte cu limbaj dubios. Dar, mai mult ca sigur, veţi avea parte de texte care nu se remarcă nici prin construcţie, nici prin substanţă. Dacă teatrul tradiţional vă poate oferi texte de mare valoare, dar spectacole plate şi ofilite, alternativa acestuia vă va oferi montări şi interpretări spectaculoase, dar ale unor texte la fel de plate şi de ofilite.

Camumflajul de limbaj colorat nu va putea ascunde acest lucru decât, poate, unui public lipsit de termeni de comparaţie – tot aşa cum punerea în scenă a tot felul de texte contemporane care se vor “cool” nu ajută anumite mari teatre bucureştene să fie mai puţin jalnice. De parcă teatrul românesc nu poate evolua decât în două feluri: ori ca babă cu blugii lăsaţi sub buric, ori ca puberă sulemenită în genul vampelor expirate.

Ei bine, onorabililor făcători de cultură autorizaţi şi stimabililor revoluţionari-junior, eu am gustul artistic mai sensibil, ceea ce buzunarul meu de consumator iubit traduce într-un singur fel: teatrul nu-l vreau nici uscat, nici în sânge, ci pur şi simplu proaspăt!

Similare:

Altele publicate in: Arte, Repere