Sapte zile in Tibet (introducere): cateva consideratii generale

Postat de: - 09/03/2014, 20:59 0 comentarii, 934 vizualizari

Mulți își imaginează Tibetul ca pe un tărâm de legendă, atemporal și misterios, așa cum e zugrăvit în filmul “Șapte ani în Tibet” sau în cărțile Alexandrei David-Neel. Alții, din auzite sau din experiență proprie, sunt convinși că, după atâtea decenii de ocupație chineză, “modernizarea” economică și opresiunea politică au ajuns să strivească aproape complet Tibetul de altădată.

O parte din "Noua Lhasa" vazuta din palatul Potala.

O parte din “Noua Lhasa” vazuta din palatul Potala.

Ambele viziuni sunt corecte. Depinde cu care ochi privești. Cu ochii sufletului, încă poți vedea Tibetul de altădată. E la fel de viu și de drept ca întotdeauna, de o spiritualitate vibrantă, puternică și impresionantă până la lacrimi. Cu ochii rațiunii, vezi consecințele devastatoare ale ocupației chineze: de la revoluția culturală din anii ’50-’60, care interzicea religia, închidea mânăstirile și ucidea călugării, la revoluția comercială din vremurile noastre, care redeschide mânăstirile, angajează călugări ca salariați ai statului și face din religie un “show” pentru turiști.

Chinezii din ziua de azi iubesc banul mult mai mult decât iubesc ideologia comunistă. Acestui fapt se datorează deschiderea Tibetului către turism și șansa noastră, astăzi, de a ajunge pe acele meleaguri.

Pe vremea independenței, sub Dalai Lama, Tibetul a fost întotdeauna o țară complet închisă pentru străini. Era rar, în primul rând, pentru un străin să ajungă până acolo, din cauza climei aspre, a reliefului dificil și a totalei lipse de drumuri. Iar dacă ajungea, era expulzat fără milă. Scriitoarea Alexandra David-Neel și alpinistul Heinrich Harrer au fost notabile excepții de la această regulă, iar încercările prin care au trecut ca să intre în Tibet și să poată rămâne acolo vorbesc de la sine. Prin anii ’40-‘50, Tibetul mai găzduia și câțiva diplomați străini dar, după venirea chinezilor, a devenit inaccesibil și acestora. Timp de decenii, chinezii au comis atrocități inimaginabile: distrugerea a peste 6000 de mânăstiri, torturarea și executarea călugărilor, strivirea cu maximă cruzime a oricărei tentative de rezistență, colectivizare forțată care a dus la o foamete generalizată, în total peste un milion de victime. Un genocid în toată puterea cuvântului, confirmat fără drept de apel Comisia Internațională a Juriștilor din cadrul ONU.

Abia prin anii ’70-’80 a început să se schimbe politica Chinei față de Tibet, culminând cu deschiderea față de turiștii străini. La scara istoriei, probabil că Tibetul n-a fost niciodată atât de deschis cum este acum.

Intrarea in palatul Potala, Lhasa.

Chiar și așa, Tibetul rămâne o destinație destul de dificilă, din mai multe motive. În primul rând e departe și e relativ scump. Fie că e vorba de agențiile locale care întâmpină puțină concurență și impun prețuri mari, fie că e vorba de Air China care are monopol pe zborurile către Lhasa, turistul entuziast nu trebuie să se aștepte la vreun chilipir. Apoi, altitudinea medie de 4000m nu e pentru oricine – ba chiar, aș putea spune, e un factor mai solicitant decât se așteaptă majoritatea celor care ajung acolo. Clima e aspră și sunt puține luni pe an (în principiu, aprilie și octombrie) când vremea e bună pentru vizitat. Mai important însă decât orice, obținerea vizei e deseori o problemă. Condițiile se schimbă de la an la an și uneori chiar și în mijlocului sezonului turistic. Iar dacă are loc vreo revoltă, așa cum s-a întâmplat în 2008, Tibetul este închis complet străinilor în anul respectiv. In majoritatea cazurilor, accesul în Tibet nu este premis decât grupurilor organizate (cu trasee predefinite, se înțelege). Este rar să se dea vize pentru turismul individual (în familie, grupuri independente sau călători solitari). În 2013, de pildă, se puteau obține, cel puțin în teorie. În practică, însă, e mult mai greu să obții o astfel de viză, și chiar dacă reușești, s-ar putea să nu se dovedească o alegere inspirată: mai mult ca sigur, vei avea și un “supraveghetor” care te va urmări pas cu pas. Pentru jurnaliști, diplomați sau deținători de funcții oficiale trebuie un tip special de viză (nu știu dacă se poate obține cu adevărat și în ce condiții), mai mult ca sigur sub strictă supraveghere. Iar cine vrea să se asigure că nu va fi expulzat în timpul vacanței, trebuie să știe că este strict interzis pentru oricine să aibă asupra sa vreo poză cu Dalai Lama sau vreo carte scrisă de acesta.

Dalai Lama primind premiul Nobel pentru pace, 1989

Pe scurt, pentru Tibet trebuie să ai răbdare, căci nu se știe dacă vei reuși să ajungi acolo chiar în anul în care ți-ai propus.

În plus, dacă îți dorești foarte mult să ajungi în Tibet, n-o să accepți orice variantă de călătorie. Există, desigur, posibilitatea de a merge cu excursii organizate din Europa. Însă, după știința mea, totul se face prin agențiile locale (a se citi: chinezești), la serviciile cărora agențiile noastre doar își adaugă comisionul. Unele, precum cele din România, încearcă să compenseze surplusul de preț alegând perioade în afara sezonului. Sincer, aș fi mers cu o agenție românească dacă aș fi putut (se fac cam 1-2 grupuri pe an din România), dar nu aveau plecări decât în august, chiar în mijlocul sezonului ploios. Plus că nu-mi convenea niciunul din itinerariile lor.

Eu am preferat să rezerv direct la o agenție chinezească, una din cele mai mari specializate în excursii în Tibet, datorită flexibilității mari în privința datelor și a traseului (aveai de unde alege). În plus, m-am gândit că printr-o agenție chinezească aș avea șanse mai mari să obțin și viza (în caz contrar, mi-ar fi dat banii înapoi, lucru verificat pe forumuri în anii trecuți, fiindcă după cum spuneam riscul de a nu obține viza e unul important). Flexibilitatea se datorează și sistemului “join in”: grupurile sunt mici (în general, de vreo 10-12 persoane, de diverse naționalități) și se constituie din cei care optează pentru datele respective. In perioada de sezon maxim, septembrie-octombrie, se făceau excursii în fiecare săptămână. Se înțelege, biletul de avion nu e inclus. Se înțelege, de asemenea, că varianta “agenții tibetane” nu există. Toate agențiile “locale” sunt chinezești; în cel mai bun caz, agenția va repartiza grupului un ghid tibetan, care evident că  nu va putea vorbi chiar liber și va trebui să se refere la invazia Chinei în Tibet ca la “eliberarea Tibetului de câtre China”. Dar chiar și aceasta e o experiență grăitoare pentru Tibetul de azi.

Există două moduri principale de a intra în Tibet: prin China (cu trenul din Beijing – o călătorie de câteva zile, sau cu avionul din Chengdu) sau prin Nepal. Din câte am înțeles eu, prin Nepal era mai ușor, din mai multe motive. În primul rând, era mai aproape (Lhasa e la doar două ore de zbor de Kathmandu). In al doilea rând, procedura de obținere a vizei e mult mai simplă: se dă o viză de grup, prin agenție (nu trebuia nici măcar să merg la ambasadă, se ocupa de asta un agent local), în maxim trei zile (cu posibilitatea acordării în regim de urgență contra unei taxe). Dacă aș fi intrat prin China, mi-ar fi trebuit viză de China (pentru care trebuia să declar că nu merg în Tibet, ca să o pot obține cu certitudine), apoi viză de Tibet în pașaport, pe bază de formular și mers la ambasadă. În afara vizei de Tibet, mai erau necesare tot felul de permise pentru a intra într-o zonă sau alta, dar de asta s-a ocupat agenția. Dacă ar fi trebuit să le obțin eu, nici nu vreau să mă gândesc…

Itinerarul ales de mine e unul clasic pentru Tibet, incluzând cele mai importante orașe, unde sunt și mânăstirile cele mai mari: Lhasa, Gyantse, Shigatse. Drumul atinge 5000 m altitudine de mai multe ori. Din Lhasa spre Gyantse se trece pe lângă lacul Yamdrok, un lac turcoaz, foarte spectaculos, iar apoi pe lângă un ghețar. De la Shigatse existau mai multe opțiuni : întoarcerea în Lhasa (ceea ce nu implică de obicei vizitarea unor obiective suplimentare, dar este mai comod), sau o abatere de două zile spre mânăstirea Rongpuk (cea mai înaltă mânăstire din lume) și Everest Base Camp, urmată de trecerea graniței spre Nepal. Desigur, ar fi fost posibilă și continuarea drumului din Shigatse direct spre Nepal pe « autostrada prieteniei », fără Everest Base Camp, dar cred că din grupul nostru nu optase nimeni pentru așa ceva.

In paranteză fie spus, mai există și o variantă care implică trecerea pe la muntele sacru Kailash, în anii în care acesta se poate vizita (cred că și aici trebuie un permis special). Insă trebuie avut în vedere că muntele Kailash este un loc sacru pentru hinduiști, fiind din acest motiv o destinație de pelerinaj foarte populară pentru nepalezi și indieni, însă mai puțin caracteristică pentru spiritul Tibetului, care e prin excelență patria budhismului. Din acest motiv, o excursie tocmai până la Kailash s-ar putea să nu fie o alegere prea inspirată pentru turistul obișnuit.

În cazul meu, preferam să mă întorc în Nepal pe patru roți (și a meritat, căci un zbor dus-întors către Lhasa m-ar fi costat mult mai mult, nu mai spun că drumul cu mașina din Tibet în Nepal, pe care l-am făcut la întoarcere, e unul din cele mai spectaculoase pe care le-am văzut vreodată). După îndelungi ezitări, m-am decis să aleg varianta care includea Everest Base Camp. La urma urmelor, m-am gândit, dacă tot trec pe lângă Everest, e păcat să nu-l văd mai îndeaproape. Cine știe când și dacă voi mai ajunge pe acele meleaguri.

Lhasa a însemnat în primul rând vizitarea palatului Potala și a templului Jukhong. Apoi, am vizitat două mari mânăstiri din vecinătatea Lhasei, Drepung și Sera. In total trei zile. Au urmat Gyantse, respectiv Shigatse, cu vizitarea mânăstirilor de acolo. În medie 4-5 ore pe șosea în fiecare zi. Ultimele două zile, către Everest Base Camp și apoi granița cu Nepalul, au fost cele mai solicitante. Deși pliantul agenției chinezești cu care am mers conținea o descriere detaliată a fiecărei zi de excursie, inclusiv o estimare a numărul de ore de petrecut pe drum, acest detaliu era omis strategic din descrierea ultimelor zile către Everest Base Camp și granița nepaleză. Probabil că, dacă ar fi fost pus negru pe alb, ar fi riscat să descurajeze pe mulți: era vorba de peste 8 ore de drum (aproape off-road, în bună parte) în fiecare zi. Toată călătoria s-a făcut cu un microbuz de 12 locuri – evident, chinezesc. Șoferul era chinez, însă ghidul era tibetan din Lhasa.

Continuare: Episodul 1 – Orasul sacru, Lhasa

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web