Sapte zile in Tibet (episodul 3): Everest Base Camp

Postat de: - 01/04/2014, 23:18 0 comentarii, 318 vizualizari

Ajungerea la Everest Base Camp a fost fără îndoială cea mai aventuroasă parte a excursiei în Tibet. Ea presupune un detur destul de mare față de “autostrada prietenei sino-nepaleze” (adică șoseaua principală care traversează Tibetul până la granița cu Nepalul). Pe hartă distanța nu pare enormă, însă starea drumurilor face toată diferența.

Tibetul, mai ales in preajma marilor orașe și mai ales în zona Lhasa, e plin de mărturii impresionante ale capacității de a construi a chinezillor: șosele cât vezi cu ochii (bine întreținute), poduri, tuneluri, cale ferată (linia Beijing-Lhasa se prelungește în prezent spre interiorul Tibetului). Însă deîndată ce părăsești șoseaua principală, adevăratul Tibet, arid și sărăcăcios, începe să iasă la iveală. În plus, mulți spun că drumul spre Everest Base Camp a fost lăsat special în stare proastă de către chinezi, din dorința de a limita și descuraja exilul spre Nepal. Într-adevăr, zona Everestului este și un punct strategic al frontierei dintre China și Nepal. Iar Everest Base Camp este un important obiectiv militar.

Casa tibetana pe drumul spre granita

Casa tibetana pe drumul spre granita

Mulți tibetani încearcă anual să treacă frontiera spre Nepal, în speranța unei vieți mai bune. Încercarea se sfârșește de multe ori tragic, deoarece soldații chinezi nu au ezitări să-i împuște pe loc, dacă îi văd. Un astfel de episod a fost surprins și filmat de niște români și este redat pe larg aici și aici.

Nu întâmplător, pentru a ajunge la Everest Base Camp este nevoie de un permis special din partea autorităților chineze. Agențiile avertizează, de altfel, că nu garantează obținerea permiselor. Dar fac tot ce le stă în putință. În cazul nostru, permisul a fost obținut cu mare întârziere, așa că am plecat la drum foarte târziu, după ora prânzului. Nu am mai avut timp nici să mâncăm, așa că ne-am oprit foarte scurt pe drum la un magazin ca să luăm ceva provizii. Aveam de mers 7-8 ore pe șosea, după care urmau 5-6 ore de drum forestier. Un detaliu pe care agențiile îl omit de obicei, atunci când prezintă itinerariul.

Șoseaua principală a Tibetului e presărată cu posturi de control ale poliției. La unele ni s-au cerut actele sau permisele, la altele a fost inspectat microbuzul. La unele pur și simplu trebuia să ne oprim. La un moment dat, văzând că stăm și așteptăm, chiar am întrebat: pentru ce a trebuit să oprim aici? Explicația oficială dată de ghizi era următoarea: în Tibet sunt multe accidente din cauza vitezei (o țară imensă și puțin populată, unde pe șoseaua principală abia dacă trecea o mașină la câteva minute…) drept urmare au fost create acele posturi de control în vederea limitării vitezei. Aici urma partea cea mai penibilă a explicației: pentru a limita viteza, fiecare post înregistrează ora la care ai trecut, așa că nu ai voie să ajungi la postul următor mai devreme de numărul de minute cât ți-ar fi necesar să parcurgi distanța cu viteza legală. Noi cică mersesem prea repede și de asta trebuia să așteptăm la postul respectiv înainte să mergem mai departe.

E la mintea cocoșului că, dacă viteza legală ar fi fost grija lor, ar fi pus radare. Altfel, noi oricum ajunsesem mai devreme și așteptam parcați acolo, sub nasul polițiștilor, deci era clar că depășisem viteza pe drum, și nu ne-a cerut nimeni socoteală pentru asta! Evident, totul nu avea ca scop decât menținerea controlului asupra libertății de mișcare. Un singur tip de viteză se dorea a fi limitată: viteza cu care unii tibetani ar fi încercat să fugă din Tibet.

Probabil nu mai e nevoie să precizez că tibetanii nu au dreptul să meargă unde vor ei. Nici măcar în China. Chiar și în interiorul Tibetului nu au dreptul de a circula dintr-o zonă în alta fără permis.

Cele opt ore pe șosea, pe la poalele munților cafenii sau pe malul câte unui râu maiestuos, au fost un prilej pentru a admira nesfârșitele întinderi ale platoului tibetan și frumusețea luncilor sau câmpurilor atinse de culorile toamnei. În același timp, satele păreau din ce în ce mai sărace, impresie accentuată odată ce peisajul la rândul lui devenea din ce în ce mai arid. Pe la apusul soarelui, ajunsesem în niște văi de o pustietate înfiorătoare. Numai piatră seacă. Mi-au amintit, nu știu de ce, de pustiul Sinai.

Adapost pentru nomazi

Adapost pentru nomazi

Când am părăsit șoseaua, se întunecase deja. Fusesem nevoiți să petrecem mai bine de o oră în ultimul post de control, unde a trebuit să ne dăm joc din microbuze cu toții și să ne așezăm la coadă ca să prezentăm actele polițiștilor de la ghișeu. Nu știu dacă între timp nu au fost controlate și microbuzele.

Drumul pietruit s-a dovedit, cel puțin pentru partea de început, nu foarte prost. Ceea ce însă a fost cu adevărat prost a fost faptul că, tot de acolo, drumul a început să urce vertiginos, pe serpentine strânse. Am avut de urcat până pe la 5000 de m altitudine, și apoi de coborât, în plină noapte, cu microbuzul nostru. A fost un drum foarte dificil. Nu mai spun că ne pierdusem ghidul (a fost chemat brusc acasă din motive misterioase) și rămăsesem doar cu șoferul chinez, care nu vorbea o boabă engleză. Conducea și cu destul de mare viteză (cel puțin mie așa mi s-a părut), fiindcă știa drumul bine, dar și pentru că știa că suntem în întârziere.

Pentru mine, a fost partea cea mai stresantă a călătoriei. Deși era noapte, puteam ghici, la doar câteva palme de roțile mașinii, hăul de peste o mie de metri pe care-l lăsam sub noi, luminat de farurile microbuzelor care erau mai jos, pe drum. Nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc, cu teamă și ciudă, la ce înseamnă de fapt standardele chinezești. Agenția avusese până atunci toate aparențele unei agenții profesioniste (de pildă, toate rezervările și plățile le făcusem pe net, mi se răspunsese prompt la toate emailurile, ba chiar doi dintre „șefii” de la agenție ne însoțeau în excursie). Insă în Europa nu ar fi fost posibil, de pildă, ca șoferul unui microbuz cu turiști să fie lăsat să conducă 6 ore noaptea pe un drum forestier cu serpentine, după ce în prealabil condusese 8 ore pe șosea.  Chinezii de la agenție însă nici nu-și puneau problema să schimbe ceva în program din cauza întârzierii cu care plecasem, de pildă să ne oprim pe drum undeva mai aproape (oricum la Everest Base Camp ne aștepta cazarea în cort, deci nu aveam prea mare lucru de pierdut…). Poate se temeau că, dacă ratăm vreunul din obiective, unii vor cere banii înapoi. Sau poate într-adevăr nu existau alternative de cazare. Satele erau, după cum spuneam, foarte sărace. Chiar dacă eram doar în trecere, sărăcia era vădită după toaletele le care ne opream. Pe ultima porțiune, erau ceva de coșmar (rar am văzut ceva mai rău), fără uși și fără pereți despărțitori, doar cu un șanț comun săpat în mijloc, dar care din lipsă de apă nu era curățat niciodată… Iar după ce am intrat pe drumul forestier, adio toalete. Nu o să uit momentul când, împreună cu două respectabile doamne profesoare din Noua Zeelandă, colege de excursie, a trebuit să ne facem nevoile chiar lângă roata microbuzului, cu celelalte microbuze trecând pe lângă noi. Pur și simplu, nu am avut de ales.

După ce am scăpat de porțiunile abrupte de drum, am început să dăm de hârtoape. Am trecut prin câteva sate mici, abia înaintând prin gropi. Dar măcar nu mai erau serpentine. Apoi, am început din nou urcușul.

Am ajuns la destinație în toiul nopții. Am fost duși direct la cortul unde urma să fim cazați. E vorba de corturi mari, ale nomazilor tibetani, care poartă fiecare cu mândrie denumirea de „hotel”.

Corturile de la EBC

Corturile de la EBC

Încă de la bun început mi-era teamă de condițiile pe care urma să le îndurăm. Nu doar faptul că dormi într-un cort, dar și cele – 5C afară (la cât se ajungea în timpul nopții) și cei 5200 de m altitudine. În final, însă, a fost mult mai puțin rău decât îmi închipuiam. În primul rând, corturile nomade sunt spațioase (tot grupul nostru de 12 persoane am dormit în același cort, fiecare cu “patul” lui), au un fel de banchete peste care sunt înșirate plăpumi și perne, iar pereții cortului sunt căptușiți cu covoare groase de lână. În plus, în centru, era o sobă mică, care servea și la preparat ceai sau mâncare. Venisem cu un sac de dormit bunicel, însă nu special pentru temperaturi joase. Contrar așteptărilor, nu mi-a fost frig. Mulți au dormit fără sac de dormit, doar cu plăpumile date de gazdă, și n-au avut probleme. Și, evident, cel mai bine au dormit cei care luau Diamox. Cei care nu luau, au avut fie insomnie puternică, fie le-a fost rău și nu s-au putut dezlipi de tubul cu oxigen. Eu am scăpat ușor: am avut o vagă insomnie, dar am reușit totuși să ațipesc de mai multe ori.

Urma să ne trezim pe la 5 dimineața ca să pornim către Everest Base Camp. E vorba de vreo 5-6 kilometri de parcurs pe jos, de la tabăra de corturi. Când am pornit, era încă noapte și cerul era incredibil de senin. Stele străluceau puternic și făceau să sclipească zăpada de pe culmile munților. Iar Chomolungma, Mama Munților, cel mai înalt vârf din lume, era acolo, în fața noastră. Tăcut, maiestuos, stivitor de aproape, inspira un adevărat sentiment de venerație.

EBC

Vedere spre EBC

Atât era de senin cerul încăt nu m-am ostenit să scot aparatul foto nici când a început să se crape de ziuă. O să mai aștept puțin, mi-am zis, să se facă mai multă lumină, să iasă pozele mai bine. Insă mai repede decât mi-ar fi trebuit ca să scot aparatul foto și să-l reglez, ne-am trezit înconjurați de ceață. Ghidul cu care mergeam (ghidul altui grup, care se oferise să ne „păstorească” în lipsa ghidului nostru) era obișnuit cu drumul, așa că a început să taie toate curbele. Însă la altitudinea respectivă, unde și cel mai mic efort costă scump, această idee s-a dovedit una păguboasă: era mult mai obositor a merge de-a dreptul peste stânci și bolovani, chiar dacă era mai scurt, decât a ține drumul, care avea o pantă relativ constantă. Mulți au obosit foarte repede, au rămas în urmă. Iar ceața era din ce în ce mai deasă. Incă o dată, nu m-am putut opri să nu mă gândesc că un ghid profesionist nu ar părăsi niciodată drumul pe timp ceață, cu turiștii după el, și fără măcar să se uite în urma lui să verifice dacă sunt toți. Dar astea erau standardele chinezești. Până la urmă nu s-a pierdut nimeni, dar nici bine nu le-a fost, fiindcă au trebuit, de voie, de nevoie, să țină pasul cu ghidul ca să nu se piardă de el.

Drumul catre EBC

Drumul catre EBC

Eu am ales fără nicio ezitare să mă întorc la drum și să nu-l mai părăsesc. Mai bine un drum sigur, decât un ghid inconștient, mi-am zis. Știam deja, din ce mai citisem, că drumul e larg, bine bătut și duce fără greș la Everest Base Camp. Și așa a fost. A fost o plăcută plimbare de dimineață, de 6 km la 5200 de m altitudine, pe care am făcut-o în liniște deplină și în ritmul propriu. Oricum am ajuns înaintea celorlalți.

Everest Base Camp mi s-a părut, înainte de toate, o bază militară. Asta pentru că am văzut corturi militare, și niciun cort de alpiniști. Pe de o parte, din câte am înțeles, majoritatea alpiniștilor escaladează Everestul din partea nepaleză (unde oricum accesul e mai puțin restricționat decât în Tibet). Pe de altă parte, era octombrie, se apropia iarna, și nu prea se mai aventura nimeni pe munte. Nici măcar din partea nepaleză, bănuiesc, în ciuda reducerilor promoționale făcute de Nepal la taxa de alpinism în afara senzonului (altfel, taxa e de 25 000 de dolari, dacă vrei să urci pe Everest).

Am urcat la punctul de belvedere (uh, ce greu e să urci abrupt chiar și câteva zeci de metri, la așa altitudine…), unde era plin de stegulețe de rugăciune, dar și plin de turiști. Era ceață și un pic de lapoviță, așa că n-am putut vedea mare lucru. Doar am ghicit fugar câteva colțuri de Everest. Bine că-l văzusem de dimineață, altfel chiar mi-ar fi fost ciudă. Oricum, pe acolo vremea e întotdeauna un risc. Doar spre sfârșitul lui octombrie se înseninează definitiv, însă tot atunci vine și frigul și nu se mai poate sta la corturile nomade. Singura variantă de cazare rămâne mănăstirea Ronghpuk unde, din câte am citit, condițiile de cazare sunt mizerabile, mult mai rele decât la cort.

Manastirea Ronghpuk

Manastirea Ronghpuk

Am vizitat mânăstirea pe drumul de întoarcere. E cea mai înaltă mânăstire din lume, fost loc de retragere și rugăciune pentru un mare guru tibetan, guru Ringpoche. E veche, săracă și pare aproape pustie. Dar peisajul, cu Chomolungma în față, e legendar…

Ultima zi în Tibet presupunea parcurgerea drumului până la granița nepaleză. Partea bună a fost că nu a trebuit să ne întoarcem pe unde venisem, așa că itinerariul a fost mai puțin abrupt. Partea proastă: drumul a fost mult mai prost și mai bolovănos decât în ziua precedentă. A fost aproape off-road, fără nicio exagerare. La un moment dat chiar nici nu puteai ști pe unde e de fapt drumul: treceam pur și simplu peste un platou pietruit, străjuit de munți.  Am văzut însă câțiva ciciliști entuziaști care pedalau pe acolo… Olandezi, firește. Cum o fi să pedalezi la așa altitudine, în așa pustietate și prin așa hârtoape, nu mai vorbesc de frig… nici nu vreau să mă gândesc. Am zis mersi că am un microbuz la dispoziție și de două ori mersi când, după ce s-a stricat și  a trebuit să ne oprim (în același loc cu bicicliștii olandezi), șoferul nostru a reușit totuși să îl repare. Evident, microbuzul era chinezesc. Marca Haier. Ceva ce în Europa nu poți vedea. Altfel, s-a descurcat binișor tot drumul.

'Drumul" unde am facut pana

‘Drumul” unde am facut pana

Când am ajuns la drumul principal, ne așteptau peisaje spectaculoase. Șoseaua parcurge spații largi la înălțimi mari, și fiind aproape de Himalaya se pot zări mai multe din vârfurile de peste 8000 de m. Ne-am oprit la ultima trecătoare tibetană ca să le admirăm.

De acolo am coborât, pe o distanță relativ mică, la vreo 2000 și ceva de metri. Cred că a fost cel mai spectaculos drum pe care am mers vreodată. De la înălțimea platoului de 5000 de metri, drumul coboară vertiginos spre granița tibetană, atât de rapid încât schimbările de climă și vegetație sunt vizibile aproape la fiecare sfert de oră. La fel de vizibil e și faptul că te apropii de graniță: dacă în Lhasa sau alte orașe, drapelurile roșii chinezești sunt înșirate pe stâlpi și clădiri la fiecare, să zicem, zece sau douăzeci de metri, înspre granița cu Nepalul deja nu mai e casă tibetană sau stâlp care să nu aibă înfipt steagul Chinei.

Parasind platoul tibetan

Parasind platoul tibetan

Nici nu îți dai seama când apare în jur vegetația. O vegetație care în scurt timp se dovedește una luxuriantă. Drumul te duce pe serpetine imposibil de strânse, peste prăpăstii incredibil de adânci, pe lângă cascade de înălțimi amețitoare…La un moment dat, treci literalmente pe sub cascade: pantele sunt atât de mari încât drumul e săpat în versantul abrupt, chiar pe sub cascade. Într-o parte ai peretele de stâncă, iar în partea cealaltă perdeaua de apă.

Acesta este totodată drumul parcurs zilnic de sute de camioane care aduc marfă din China în Nepal. Nu știu cum se descurcă pe serpentinele acelea, mai ales așa supraîncărcate cum sunt unele. In orice caz, din fericire, nu am ajuns în marea masă a camioanelor decât a doua zi, chiar la graniță. Pentru ultima seară, ne-am oprit în ultimul orășel de graniță din partea tibetană, Zhangmu. Un orășel înțesat de camionagii și de mărfuri chinezești, dar așezat frumos între munți și plin de viață.

Trecerea graniței spre Nepal s-a dovedit un proces mult mai laborios decât mă așteptam. Caminoanele erau așezate la rând pe distanțe de kilometri, așa că nu se circula decât pe o singură bandă. Iar pe singura bandă liberă, în scurt timp, ne-am intersectat cu o turmă de capre tibetane. Niște capre blănoase, mari, pe care ciobanii le coboară pentru păscut în zonele mai fertile dinspre frontieră. Versanții fiind atât de abrupți, nu prea sunt accesibili nici măcar pentru capre. De voie, de nevoie, și caprele trebuiau să treacă tot pe șosea.

A trebuit să așteptăm ceva vreme până să se elibereze drumul. La un moment dat, spre hazul tuturor, șoferul nostru și-a pierdut răbdarea și a ieșit să mâne chiar el caprele. O inițiativă care s-a dovedit benefică și a mai scurtat din timpul nostru de așteptare.

Așa am mai putut înainta cu microbuzul o bucată. Nu foarte mult, pentru că la un moment dat drumul era din nou blocat. Fusesem însă avertizați că e foarte posibil să trebuiască la un moment dat să o luăm pe jos până la graniță, cu rucsacele în spate. Așa a și fost.

Printre camioane, capre și localnici cu saci în spinare, am coborât spre punctul de trecere a frontierei. Nu știu de ce, mă simțeam ca un călător în timp, și îmi imginam că la fel trebuie să fi fost pe vremuri să călătorești cu caravanele: oameni și animale și mărfuri, forfotă și hărmălaie și mereu o doză de neprevăzut.

Camioane la granita dintre TIbet si Nepal

Camioane la granita dintre TIbet si Nepal

La frontieră, a fost tot ca o călătorie în timp, însă în vremuri mai recente. Mai precis, în vremea războiului rece. Am stat ore întregi la coadă ca să trecem. Se făceau percheziții serioase în bagaje. Am fost avertizați să nu ținem în bagaje ghiduri Lonely Planet, fiindcă vor fi confiscate. De ce? Au întrebat unii. Pentru că spun adevărata poveste a Tibetului.

Eu nu aveam Lonely Planet, aveam ceva mult mai rău (în termeni de risc): ghidul Routard, care avea un capitol întreg despre încălcarea drepturilor omului de către China în Tibet. Îl luasem din pură comoditate (era un ghid nu doar pentru Tibet ci și pentru Nepal, iar eu urma să îmi continui călătoria în Nepal) dar acum se dovedea o problemă. Partea bună, ni s-a spus, e că nu se fac percheziții corporale, ci doar în bagaje. Așa că am trecut cu ghidul Routard ascuns sub hanorac și strâns bine cu cureaua de la blugi. Noroc că era hanoracul larg și nu se vedea mai nimic… De emoții nu am dus lipsă.

Deși numai un pod despărțea cele două țări, mizeria și sărăcia în Nepal erau izbitor de mari. În același timp, însă, în forfota de oameni și mașini care ne așteptau de partea cealaltă, plutea un incontestabil sentiment de libertate. Poate că nici nu l-aș fi sesizat dacă a fi venit din altă parte…

Podul de trecere a frontierei Tibet-Nepal

Podul de trecere a frontierei Tibet-Nepal

 

Așa mi-am luat rămas bun de la Tibet. Chiar și în ultima secundă, mi s-a adus aminte că părăseam o țară ocupată, ținută strâns sub control de un regim asupritor.

Chiar și așa, am plecat cu convingerea că singurul mod concret de a ajuta Tibetul rămâne în continuare faptul de a merge acolo. De aceea, oricât de mult ne-ar displăcea să știm că aproape toți banii pe care îi cheltuie turiștii în Tibet se duc, inevitabil, în visteria guvernului chinez, trebuie să admitem că, fără perspectiva acestor bani, Tibetul ar fi fost mult mai puțin deschis și poate chiar mai oprimat. Și chiar dacă tibetanilor le revin numai firmiturile veniturilor din turism, tot e ceva, față de nimic. Banii sau alimentele pe care le veți da direct unor copii săraci prin vreun sat uitat de lume nu vor ajunge la guvernul chinez. Iar căldura și respectul pe care-l veți arăta localnicilor vor conta la fel de mult cât ar conta, de pildă, pentru un om cumsecade închis pe nedrept, mesajul: nu ești singur, nu te-am uitat, știm de tine și ne pasă.

poortibet

Același lucru ne sfătuiește și Dalai Lama. El ne spune: dacă ne simțim prieteni ai Tibetului, trebuie să mergem acolo, cât mai mulți, cât mai des. Să nu-i lăsăm pe tibetani la cheremul chinezilor, care au devenit mai numeroși ca ei, în propria lor țară. Să facem diferența, în marea aceea chinezească de care sunt striviți. Să fim prezenți. Să fim martori. Să le arătăm tibetanilor că suntem alături de ei, că îi înțelegem, că le respectăm cultura și religia, că le cunoaștem adevarăta istorie, că îi sprijinim, măcar cu sufletul. Și mai ales, să spunem mai departe povestea lor, adevărul despre Tibet și despre tibetani.

E ceea ce am încercat să fac și eu.

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web