Sapte zile in Tibet (episodul 2): marile manastiri tibetane

Postat de: - 19/03/2014, 23:24 0 comentarii, 626 vizualizari

Mânăstirile Drepung și Sera

Drepung se află în afara Lhasei, dar nu foarte departe de ea. Când am ajuns acolo, era ceață și frig, iar mânăstirea mi s-a părut veche, săracă și neprimitoare. Era, de fapt, în mare parte pustie. La vremea ei, fusese cea mai mare mânăstire din Tibet, având peste zece mii de călugări. Într-adevăr, clădirile se întindeau pe distanțe impresionante. Era un mic oraș, cu străduțe înguste și foarte abrupte, mărginite de clădiri cu un etaj, care adăposteau chiliile călugărilor. Numărul acestora e în prezent de zece ori mai mic decât înainte de Revoluția culturală chineză, de unde și impresia de loc pustiu.

Manastirea Drepung

Manastirea Drepung

O plimbare pe străduțele acelui mic „oraș” din jurul mânăstirii e o călătorie în timp. Se pare că exact așa arăta și Lhasa pe vremea lui Dalai Lama. Însă locul a fost lăsat în paragină. Și, nu știu de ce, am avut sentimentul că acest lucru era intenționat.

În nicio altă mânăstire în Tibet nu am văzut atâția gardieni (milițieni) chinezi cum am văzut la Drepung. Practic, fiecare călugăr era ‚flancat” de câte un milițian chinez. În fiecare sală din templu, călugărul primea banii de ofrande sau donațiile, iar polițistul le ținea socoteala. Nu e niciun secret că marea majoritate a veniturilor mânăstirilor tibetane merg la statul chinez. Iar statul, la rândul lui, „angajează” anumiți călugări pentru treburi administrative și îi plătește cu un fel de salariu. Ce fel de călugări sunt aceia, cred că nu e nevoie să mai spun…

Însă la Drepung, altceva plutea în aer. Mie, Drepung mi s-a părut o mânăstire „pedepsită”. O mânăstire lăsată în paragină, cu puțini călugări, pe care statul n-a ajutat-o, n-a renovat-o, n-a promovat-o pentru turism, așa cum a făcut cu altele. O mânăstire unde, după cum spuneam, fiecare călugăr era „flancat” de un milițian. E doar o bănuială, dar cum pe vremuri avea reputația celei mai mari și mai puternice mânăstiri din Tibet, nu e exclus ca din Drepung să fi pornit, nu doar o dată, revolte împotriva ocupației chineze. Și poate că Drepung era în continuare considerată un fel de „cuib” al mișcărilor subversive.

Cealaltă mânăstire pe care am vizitat-o, Sera, oferea o imagine diametral opusă. Era o mânăstire prosperă, bine îngrijită și foarte… comercială. Avea un mic muzeu unde erau expuse, în cutii de sticlă, faimoasele mandale de nisip colorat. În mod normal, călugării distrug aceste mandale de îndată ce le termină, întrucât ele servesc ca exercițiu de meditație și de rupere a atașamentelor față de lume (tocmai ca să nu se atașeze de rezultatul muncii lor, o muncă extrem de migăloasă care durează un an de zile, călugării strică mandalele de nisip imediat ce le termină). Însă, la Sera, erau păstrate câteva special pentru a fi arătate turiștilor.

Mandala din nisip colorat, manastirea Sera

Mandala din nisip colorat, manastirea Sera

Mânăstirea Sera era pe vremuri faimoasă pentru școala ei de filozofie budhistă. Budhismul e o religie care pune mare accent pe cunoaștere, pe căutarea prin propria rațiune, având prin urmare o mare afinitate pentru filozofie. În mânăstiri, călugării studiază multe ore pe zi învățăturile și filozofia budhistă. Chiar și Dalai Lama, pentru a avea dreptul să-și exercite toate prerogativele, trebuia să obțină un fel de doctorat în filozofie budhistă: după mulți ani de studiu intens, Dalai lama trebuia să se prezinte în fața celor de  la mânăstirile Drepung și Sera și să răspundă întrebărilor acestora. Numai dacă știa să răspundă la toate întrebările dobândea „doctoratul” și putea beneficia pe deplin de titlul de Dalai Lama. Învățătura se dobândea nu doar prin studiu individual sau cu maeștri, ci și prin dezbateri. Dezbaterea filozofică avea un rol la fel de important ca la grecii antici. Iar dezbaterile erau mai cu seamă „specialitatea” mânăstirii Sera.

Conform tradiției, după orele de studiu și rugăciune de dimineață, călugării se întrunesc în curtea principală a mânăstirii pentru dezbateri. Dezbaterile au loc în grupuri restrânse, de la doi la patru sau cinci călugări. Cel care pune întrebări trebuie să se ridice în picioare și, când întreabă ceva, pleznește din palme, cu brațele întinse, către cel pe care îl provoacă la discuție, în același timp aducând unul din picioare în față și călcând apăsat pe el. În funcție de răspunsul primit, lovește palmele într-un anumit fel care indică „răspuns corect” sau „răspuns greșit”.

Dezbatere filosofica intre calugari, manastirea Sera

Dezbatere filosofica intre calugari, manastirea Sera

Imaginea e fascinantă. Zeci de călugări adunați într-o curte mare, la umbra unor copaci bătrâni, așezați pe jos sau în picioare, discutând filozofie. Unii discută încet și liniștit, alții se aprind și pleznesc din palme cu zgomot. Nu e greu de imaginat cum trebuie să fi arătat aceste dezbateri și acum cincizeci sau o sută de ani. Din acest punct de vedere, Sera oferă o bună reconstituire. Însă e în același timp și una foarte turistică. Călugării sunt înconjurați din toate părțile de turiști cu aparate foto și camere de luat vederi, iar la intrarea în curtea respectivă stă scris, în engleză „Debate couryard”. Te simți ca la un show. Iar unii din călugări par și ei că se simt la fel: urmăresc din ochi reacțile „spectatorilor”, se însuflețesc când îi privește sau filmează cineva. Nu că ar fi ceva artificial: reacția lor e mai degrabă una inocentă. Însă e cert că intruziunea comercială îi influențează, și strică mult atmosfera.

Nu am putut să nu sesizez contrastul cu sărmana și „pedepsita” mânăstire Drepung, unde călugării, în loc de show, erau ținuți sub strictă supraveghere. La Drepung nu am văzut vreun vânzător de suveniruri nici măcar în față unde parcau mașinile. La Sera, nu cred să fi văzut vreun milițian.

Shigatse și Gyantse

Din Lhasa, am pornit spre următoarea etapă a călătoriei: mânăstirile Shigaste și Gyantse. Drumul urcă abrupt și parcurge trecători de până la 5000 de m altitudine. La fiecare pas, oamenii atârnă stegulețe de rugăciune în bătaia vântului. Pe vremuri, atârnau batiste și își scriau rugăciunea pe ele. Acum, există stegulețe de cumpărat, imprimate cu diverse mandale. La mare înălțime, în lipsă de alternative, oamenii le agață de stâlpii de înaltă tensiune. Și sunt atât de multe, încât stâlpii sunt încărcați până la refuz. Un alt obicei este de a pune pietre una peste alta, eventual tot împreună cu stegulețe de rugăciune.

Prin trecătorile acelea aspre, peisajele îți taie răsuflarea. Unul din cele mai spectaculoase este cel de la lacul Yamdrok, lacul turcoaz, sau de la ghețarul Karola.

steaguri de rugaciune langa ghetarul Carola

steaguri de rugaciune langa ghetarul Carola

Yamdrok, lacul turcoaz

Yamdrok, lacul turcoaz

În astfel de locuri, mai vin localnici săraci sperând să facă un ban: vând stegulețe sau mici suveniruri. Am avut ocazia să văd niște colibe, și niște copii care alergau în jurul lor. Copiii tibetani sunt cei mai frumoși pe care i-am văzut vreodată. Și sunt căliți în clima aspră a locului. Dar mi se strângea inima când vedeam sărăcia în care trăiau. Mi-aș fi dorit să am cu mine dulciuri sau jucării să le împart. Mă gândeam ce comori ar fi pentru ei, în colțul acela uitat de lume.

Mulți turiști, obișnuiți cu cerșetorii marilor orașe, nu vedeau în acești copii decât niște mici cerșetori. Dar eu vedeam că nu e așa. Erau, pur și simplu, copii foarte săraci, care se apropiau împreună cu mamele lor de autocare ca de singura lor speranță, poate, de a mânca ceva în ziua respectivă.

Sărăcia Tibetului nu trebuie subestimată, iar avantajele dezvoltării induse de China nu au schimbat asta prea mult. În zonele rurale, oamenii sunt săraci lipiți. Și natura e extrem de săracă, aridă. Nu sunt copaci, nu sunt râuri, nu sunt yaci. Dalai lama explică în autobiografia lui că agricultura intensivă introdusă de chinezi a distrus fertilitatea solurilor în multe regiuni. Tot Dalai Lama spune că, din nefericire, platoul tibetan e folosit de chinezi și pentru depozitarea deșeurilor radioactive… El a trimis mai multe misiuni în Tibet, care au cules sute de mărturii despre cum trăiesc cu adevărat tibetanii. Eu am citit aceste lucruri după excursia în Tibet, însă le-am găsit foarte aproape de ceea ce simțisem și văzusem acolo.

copiitibetani

In alte locuri am văzut localnici care aduceau câte un yak sau câte un mastif tibetan (rasa de câine emblematică a Tibetului) pentru ca turiștii să se pozeze cu ei. Sincer, le-am fost recunoscătoare. Nu mai văzusem niciodată un mastif tibetan și nu cred să-mi fi plăcut vreodată mai mult o rasă de câine!

Drumurile sunt lungi, distanțele sunt mari, serpentinele sunt amețitoare, mai ales când ai depășit 4000 m altitudine și oricum te apasă lipsa de oxigen. În pluc, microbuzul nostru chinezesc mergea cu viteză nu foarte mică, șoferul fiind foarte obișnuit cu traseul. Au fost câțiva din grup care au avut nevoie de oxigen – din fericire, fiecare microbuz pentru turiști era dotat cu așa ceva. Se găseau și de cumpărat la hoteluri. De fapt tuburile nu erau umplute cu oxigen propriu zis, ci cu aer, dar un aer cu o concentrație mai mare (normală pentru noi) de oxigen.

Mânăstirea Gyantse se mândește cu o stupa imensă, cea mai mare din Tibet: are nouă etaje și fiecare etaj găzduiește mai multe capele. E o mânăstire mare, cu multe clădiri, ceea ce înseamnă că poți să te „pierzi” puțin pe acolo.

Marea Stupa de la Gyantse

Marea Stupa de la Gyantse

Eu deja învățasem lecția. Observasem că toți turiștii sunt duși pe un traseu predefinit, în clădirile principale, dar nu chiar peste tot. Cum de obicei ne rămânea ceva timp după ce pacurgeam itinerarul „oficial”, eu plecam să explorez și restul. Rețeta cea mai sigură era să mă țin după localnici. Astfel mai descopeream câte o capelă sau un altar unde chiar se slujea, se citeau rugăciuni, și erau numai localnici. Doar așa am avut ocazia să gust ceva din atmosfera reală a unei mânăstiri tibetane. Pe care de altfel am simțit-o extrem de apropiată de atmosfera din mânăstirile noastre ortodoxe.

Mânăstirea Tashilunpo de la Shigatse, următoarea la care am ajuns, este înconjurată de ziduri de citadelă, care pe vremuri o făceau să semene destul de mult cu Potala. După cum Potala este sediul lui Dalai Lama, Shigatse este reședința lui Panchen Lama, al doilea în rang ca importanță, după Dalai Lama. Shigatse se mândrește cu o imensă statuie a lui Buddha Maytreia, Buddha al viitorului cum este el numit. Maytreia este Judecătorul care va veni la sfârșitul timpurilor, după cum a prezis Buddha Gautama. Tot Gautama a spus că pe Acela, când va veni, trebuie să-l urmeze toată lumea. Spre deosebire de orice alte statui ale lui Buddha, care îl înfățișează în poziția de lotus, Maytreia stă pe tron, cu palmele pe genunchi. Exact la fel cum e înfățișat și Christos pe tronul său de Judecată …

intrare in manastirea Shigatse

intrare in manastirea Shigatse

O parte din povestea lui Panchen Lama am aflat-o ulterior din scrierile lui Dalai Lama, și anume că după plecarea acestuia din Tibet, Panchen Lama a stat în închisoare mulți ani, a fost persecutat și torturat, însă a rămas un luptător pentru cauza tibetană. La Shigatse, ghidul tibetan ne-a spus că în prezent există doi Panchen Lama. După moartea celui ce fusese anterior Panchen Lama, călugării au procedat după obiceiul lor la identificarea următorului Panchen Lama, pe care într-un final l-au găsit reîncarnat într-un anume copil. Copilul a fost, evident, declarat următorul Panchen Lama. Autoritățile chineze însă au ales și ele, în paralel, un alt copil drept Panchen Lama, și l-au impus pe acesta. Adevăratul Panchen Lama a dispărut, nu se mai știe nimic de el. Așa că peste tot în Shigatse nu poate fi văzut în poze decât Panchen Lama al chinezilor, care de altfel între timp a crescut și merge la facultate în Beijing…

Mie mi s-a părut o mișcare extrem de perversă. Nu m-am putut stăpâni să nu mă gândesc că este poate numai o repetiție, un experiment, cu privire la ce se pregătește când nu va mai fi actualul Dalai Lama. Dacă vor ajunge, la fel ca în cazul lui Panchen Lama, să existe doi Dalai Lama, unul ales de comunitatea în exil, dar pe care nimeni în Tibet nu l-a văzut și nu îl cunoaște, iar altul ales de chinezi, mă tem că în doar câteva generații rezultatele vor fi devastatoare. Un Dalai Lama chinez, o marionetă pentru turiști, e ceva ce nu va fi acceptat ușor de Tibet, ci probabil va aduce și multă vărsare de sânge. Pe de altă parte, dacă acest plan reușește să fie menținut de chinezi pe o perioadă mai lungă de timp, însuși spiritul Tibetului va fi în joc. Fără un Dalai Lama adevărat, Tibetul va fi decapitat spiritual. E un scenariu înfiorător.

Continuare: Episodul 3 – Everest Base Camp

sala de rugaciune

sala de rugaciune

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web