Sapte zile in Tibet (episodul 1): orasul sacru, Lhasa

Postat de: - 12/03/2014, 21:59 4 comentarii, 455 vizualizari

Tibetul e prin definiție o experiență subiectivă. Depinde ce cauți, de ce ai ales să mergi acolo. Depinde cât de receptiv ești față de buddhism, parte integrantă (dacă nu chiar dominantă) a spiritului Tibetului. Depinde de itinerarul ales, de timpul pe care-l ai. Mai presus de toate, depinde cu ce așteptări ai plecat. Cum ar spune un bun budhist, cu cât așteptările sunt mai mari și mai precis conturate, cu atât riscul de surpriză sau chiar dezamăgire e mai mare. Pe scurt, deși Tibetul e o destinație înconjurată în mod cert de o aură de magie și mister, nu e garantat pentru nimeni că acea magie și acel mister se vor face simțite pe parcursul călătoriei.

tibet1r

In cazul meu, Tibetul a fost o experiență copleșitor de intensă, mai ales în plan spiritual, însă totul a fost foarte personal. Poate că eu am o legătură foarte personală cu Tibetul, nu știu. Tot ce știu e că această senzație, de legătură unică și privilegiată, m-a lovit din primul moment. Ca o veche prietenie, ca o regăsire neașteptată și emoționantă. După oboseala unui zbor cu puternice turbulențe deasupra munților Himalaya, în secunda în care roata avionului a atins pista de aterizare din Lhasa, am avut brusc și inexplicabil un sentiment de bine, de fericire generalizată, cum rar mi s-a întâmplat să cunosc. Mai mult, acest sentiment nu m-a părăsit în niciuna din clipele pe care le-am petrecut în Tibet.

Primul lucru care m-a izbit a fost lumina. Orbitoare, dar în același timp dulce, blândă. Era o după amiază senină și însorită de octombrie, iar efectul acelei lumini era de-a dreptul îmbătător. O lumină de mare forță, care însă te proteja, te mângâia. Cu adevărat magică. Nu mă mai săturam să admir peisajele scăldate în culorile toamnei.

Așa-zisul râu Lhasa e lat cât un fluviu și curge domol printre dune de pietriș, oglindind cerul albastru și mestecenii cu frunze aurii de pe mal. În zare se văd, de jur împrejur, munții cafenii, stâncoși. Am aflat de la ghidul nostru tibetan care a venit să ne ia de la aeroport că acei munți nu au un nume special. Dealurile Lhasei, așa se cheamă. Acele “dealuri” au în jur de 5-6000 m altitudine. Dar evident, cum întregul platou tibetan se află la mare înălțime, străjuit fiind de Himalaya, probabil că numai Himalaya sunt considerați munți, restul, prin comparație, intrând în categoria “dealuri”!

Piesaj tipic din regiunea Lhasa

Piesaj tipic din regiunea Lhasa

Când am ajuns la hotel, deja se însera. Am privit Lhasa de la fereastra camerei mele. Într-o parte se zărea, impunător, palatul Potala, pe care urma să-l vizităm în ziua următoare.

Am avut însă ocazia să explorez, în prima seară, o parte din Lhasa chinezească, modernă. E un oraș ca oricare altul, cu hoteluri, magazine, restaurante și fast-food-uri chinezești, cu șosele largi dar destul de puțin circulate. Un oraș curat și relativ nou (toată partea modernă a fost construită de chinezi relativ recent). Clădirile imită puțin din stilul arhitectural tipic tibetan, însă numai în zonele apropiate de centrul vechi. In rest, « noua Lhasa » e toată numai blocuri, clădiri de sticlă și beton, unele destul de înalte. Seara e destul de pustiu pe străzi, pâlpâie doar firmele luminoase de la unele hoteluri sau baruri, toate scrise mare în chinezește și mic, dedesubt, în tibetană. Lumea se culcă devreme, dar dincolo de cumințenia unui oraș de munte se simte și o oarecare apăsare, o oarecare răceală a orașului, care inhibă apetitul pentru ieșiri nocturne. Cei care ies, care umplu barurile și restaurantele, sunt chinezii, precum și turiștii străini, nu foarte numeroși. Tibetani nu prea vezi în astfel de locuri, altfel decât servind la masă. Si nu e greu să-i deosebești. Au altă fizionomie, altă expresie a feței, vorbesc altă limbă și se îmbracă altfel decât chinezii (deseori, în costumele lor tradiționale). Încă de la început, “noua Lhasa” mi-a dat impresia unui oraș construit de chinezi pentru chinezi. Binefacerile civilizației moderne pe care le oferă, nu pentru tibetani au fost gândite, și nu știu în ce măsură se bucură tibetanii de ele. Insă adevărul trist e că tibetanii sunt acum o minoritate în propria lor țară: numărul chinezilor a ajuns să-l depășească pe al lor.

Partea bună a primei mele plimbări prin Lhasa a fost constatarea că eram liberi să mergem unde vrem și nu stătea nimeni cu ochii pe noi. Partea proastă a fost că am făcut plimbarea în ritmul de mers normal, cu care m-am obișnuit prin orașe și prin excursii. Nu am simțit că fac vreun efort deosebit, însă la altitudinea respectivă (3650 m) e un efort, și costă. Abia după vreo două zile petrecute în Tibet am realizat că trebuie evitate mișcările bruște, mersul alert, urcatul scărilor în grabă, și că orice mișcare trebuie să fie cumpătată, lentă pe cât posibil. Altfel, o presiune pe ceafă și o ușoară durere de cap îmi aduceau imediat aminte unde mă aflu. Însă trebuie precizat că, spre deosebire de majoritatea celor cu care mă nimerisem în grup, eu refuzasem să iau pastile pentru răul de altitudine, încercând să ma acomodez în mod natural. Am făcut față neașteptat de bine, minus cele câteva momente de neatenție când nu mi-am controlat efortul. Cei mai puțin norocoși au căzut la pat, cu febră și vărsături, sau dureri de cap amețitoare. Vestea bună e că pastilele Diamox, care în Kathmandu se puteau procura în supermarket, chiar funcționează și combat cu succes astfel de simptome, cel puțin din câte am constat la cei din grupul meu.

Insomnia e un alt posibil simptom al lipsei de altitudine. Nu pot spune că m-a afectat foarte mult, deși s-a făcut simțită. Mai degrabă frigul a fost cel care nu m-a lăsat să dorm. În octombrie temperaturile coboară la doar câteva grade, noaptea, iar clădirile nu sunt încălzite.

Din fericire, ziua lucrurile se schimbă. Când e soare, temperaturile se ridică spre 20 de grade. Cerul e de un albastru intens, iar lumina te orbește.

Însă nu din cauza luminii am lăcrimat cel mai mult în prima zi. A fost ziua când am făcut cunoștință cu orașul vechi, Lhasa cea adevărată. Am pornit-o pe străzile chinezești pe care umblasem cu o seară înainte când ieșisem la restaurant, iar la un moment dat ghidul a făcut dreapta, pe o străduță. Apoi, parcă am intrat în altă lume. Case cu un etaj, de piatră, cu pereții puțin înclinați, cu ferestrele pictate de jur în împrejur, mici magazine și ateliere presărate cu localnici… începea să se simtă că suntem în Lhasa.

Tibetani mergand catre templul Jukhong

Tibetani mergand catre templul Jukhong

Înaintând pe străduțe, am intrat apoi pe unul din cele trei cercuri concentrice care înconjoară templul Jukhong (sau Jokhang), cel mai sfânt loc al tibetanilor. Templul adăpostește o foarte veche și venerată statuie a lui Buddha despre care se spune că numai faptul de a o privi poate transporta un spirit în nirvana. Conform tradiției tibetane, cei care merg la templu parcurg mai întâi un traseul format din trei cercuri concentrice, pe străduțele din jurul templului. Pornesc din cercul mai larg și înconjoară templul de trei ori, în cercuri din ce în ce mai strânse. In timpul acestui ritual, se roagă (recită mantre) și învârt fără opririle moriștile pe care le țin în mâini. Moriștile de rugăciune (în engleză se cheamă prayer wheels) sunt niște cilindri, frumos pictați pe dinafară, înăuntrul cărora e înfăsurată, pe un ax, o hârtie pergament pe care sunt scrise mantre. Moriștile trebuie învârtite pentru a răspândi în vânt rugăciunea scrisă în interior. Ele există în multe forme și mărimi, începând cu cele de mână (fixate pe un mâner pentru a putea fi rotite mai ușor) pentru pelerini, continuând cu cele de mărime medie fixate pe zidurile mânăstirilor (care trebuiesc rotite când se înconjoară mânăstirea, înainte de a intra în ea) și terminând cu cele fixe de 1-2 metri diametru aflate în incinta mânăstirilor.

La ora aceea matinală, când ceața încă nu se ridicase, zeci de pelerini făceau înconjurul templului Jukhong, murmurând rugăciuni, cu moriștile învârtindu-se. Majoritatea purtau costume tradiționale tibetane.

In viața mea nu am văzut oameni mai frumoși. Trăsăturile nobile, aerul demn, ținuta costumelor, erau fără îndoială parte din această frumusețe, însă nu ele m-au emoționat cel mai tare, ci frumusețea lăuntrică pe care o zăream în spatele lor. Niciodată nu am văzut la un loc atâția oameni care să poarte în ochii lor atâta lumină.

O atmosferă intensă de rugăciune îi înconjura. Se vedea că erau fericiți că se duc la templu, fericiți că se roagă. Străluceau de bucurie.

Desigur, greutățile vieții pe care o duceau și apăsarea ocupației chineze se ghiceau pe chipurile lor.  Însă nu reușiseră să șteargă lumina aceea formidabilă care izvora din sufletele lor.

Printre ei, erau mulți bâtrâni. Unele băbuțe, încovoiate, m-au impresionat până la lacrimi. Mă gândeam că mulți dintre cei în vârstă au apucat, fără îndoială, vremea când Dalai lama conducea Tibetul, înainte de venirea chinezilor, și își amintesc cum era pe atunci. Probabil nu vor uita niciodată cum chinezii, după ce au ocupat Tibetul, au transformat mărețul templu Jukhong, inima Lhasei, în grajd pentru animale, așa cum au făcut cu multe alte temple și mânăstiri în timpul așa-zisei revoluții culturale, după ce religia a fost interzisă în Tibet. Mă  gândeam că mulți din acei tibetani fuseseră poate arestați sau torturați la viaț lor, sau avuseseră astfel de cazuri în familia lor, sau pierduseră pe cineva drag în urma unei revolte împotriva stăpânirii chineze. Incercam să-mi imaginez ce însemna, pentru acești oameni, să poată din nou veni să se închine la templul lor cel mai sfânt, Jukhong. Mulți făceau înconjurul templului prosternându-se. Chiar și din cei bătrâni. Exercițiu deloc ușor, căci implică la fiecare pas așezarea în genunchi și apoi alungirea la pământ cu tot corpul. Ajunși în fața templului, toți se prosternau.

La intrarea in templul Jukhong

La intrarea in templul Jukhong

Dimineața aceea a fost pentru mine ca un vis. Ca o călătorie în timp. Am avut în permanență un nod în gât și lacrimi în ochi de emoție. Iar concluzia pe care am tras-o atunci nu s-a schimbat până la finalul călătoriei. Cel mai mare dar pe care-l are de oferit Tibetul nu e budhismul, nu sunt clădirile și mânăstirile, care mai există și în alte părți. Cel mai mare dar al Tibetului către lume este poporul tibetan. Cea mai intensă lumină, în Tibet, izvorăște din oameni. Degeaba se vor păstra religia și mânăstirile, degeaba vom sprijini  turismul și economia regiunii, dacă nu vom face nimic pentru acest popor.

Palatul Potala

Cine aude de Potala nu se poate să nu se gândească la filmul „Șapte ani în Tibet”. Încă mai am în minte scenele cu alpinistul austriac, interpretat de Brad Pitt, și copilul Dalai Lama, pe coridoarele și în împrejurimile palatului.

Însă, cum filmul a fost de fapt turnat în altă parte (nimeni nu poate sta în Palatul Potala mai mult de două ore…), impresia cu care rămăsesem era una de oraș mic, cu străzi înguste, printre care se ițea și un palat nu foarte mare.

Palatul Potala

Palatul Potala

Ei bine, Palatul Potala e imens. E drept, nu are camere enorm de mari, dar sunt multe: o mie în total, distribuite pe mai mult de zece etaje. Partea de jos era ocupată de administrație și servea drept sediu al guvernului. Partea de sus, vopsită în roșu, servea drept mânăstire. Tot acolo era și apartamentul lui Dalai Lama, precum și ceea ce am putea numi „sala tronului”. Întreaga clădire este construită pe un versant abrupt, și orice itinerariu în interior presupune inevitabil un urcuș zdravăn. În plus, acolo nu există scări în zig-zag sau spirală: toate scările sunt drepte și abrupte. Până și scările către apartamentul lui Dalai Lama arată așa cum ar arăta la noi scările către podul unei case. Numai că, desigur, sunt mai late, și abudent ornate. De fapt, nimic nu e lăsat neîmpodobit în sălile și camerele importante. Până și stâlpii de susținere sunt înfășurați in țesături viu colorate, închipuind mandale sau diverse motive cu caracter simbolic, specific tibetane.

Mai târziu am citit autobiografia lui Dalai Lama și m-a amuzat felul în care își amintește de acest palat, unde și-a petrecut copilăria. Sub țesăturile care acoperă plafoanele și stâlpii, spune Dalai Lama, este un praf adunat de secole, pe care nimeni nu l-a deranjat vreodată. Tot el povestește despre șoriceii pe care îi avea în apartamentul său, și cu care se împrietenise când era copil. Îi hrănea, iar ei se plimbau nestingheriți pe cuverturile brodate, ba mai făceau și pipi pe ele.

E drept, încă de la prima impresie, Palatul Potala nu e o clădire accesibilă, ci impunătoare și destul de îmbâcsită.  Se pare că așa era și pe vremea lui Dalai Lama. Cu toate acestea, nu e un loc mohorât, fiindcă totul abundă de culori puternice: plafoane, cuverturi, steaguri decorative, covoare, totul este multicolor.

Priveliștea e fabuloasă. E locul unde te simți cu adevărat „pe acoperișul lumii”.

Priveliste din palatul Potala

Priveliste din palatul Potala

Tot în Palatul Potala sunt marile „stupa”, construcții care adăpostesc mormintele celor care au fost Dalai Lama în trecut. Ele se găsesc toate la un loc, într-o încăpere extrem de înaltă, plină până la refuz de ofrande și statui.

În fiecare încăpere e de obicei câte un călugăr. Își văd de treabă dereticând sau recitând mantre. Dar și gardieni sunt mulți, și asta te face să fii precaut. Tare mi-aș fi dorit să intru în vorbă cu vreun călugăr, dar știam că, spre binele lor și pentru a nu-i pune pe ei în pericol, era mai bine să mă abțin. Pentru tibetani, dar mai ales pentru călugări, o pedeapsă de 15 ani într-un lagăr de „reeducare” pentru presupuse activități subversive nu ar fi ceva neobișnuit. Însă oricum, ar fi fost o raritate să vorbească vreunul engleza. Așa că încercam să le zâmbesc, să le transmit din priviri cât mai multă căldură.Îmi dădeam seama ce greu trebuie să le fie. Nu doar că sunt înconjurați și dominați de chinezi, dar imensa majoritate a turiștilor care vin la Potala sunt tot chinezi. Străinii sunt foarte puțini.

Mi-am amintit, nu știu de ce, cum ne simțeam noi, în România lui Ceaușescu, atunci când vedeam un străin din Vest. Cum ne-am fi dorit să vorbim cu ei, să ne împrietenim cu ei, cum speram în secret că, într-o zi, norocul ne va surâde și un străin din aceștia ne va deschide, poate, și nouă, o poartă către libertate… Și cum ne încălzea inima dacă vedeam la ei cel mai mic semn de simpatie sau complicitate, în loc de disprețul obișnuit pentru Estul cel înapoiat.

Cam de așa ceva simțeam că aveau nevoie și tibetanii. Au nevoie să le arătăm că noi, turiștii străini, suntem mai mult decât o gloată de înfumurați și îmbuibați care se uită la ei precum s-ar uita la niște animale, la zoo. Trebuie să le arătăm că le cunoaștem suferința, că îi sprijinim măcar cu sufletul, dacă nu fapta, că îi înțelegem, că știm prin ce trec… pe scurt, că ne pasă.

La un moment dat, întâmplător, am rămas destul de mult în urma celorlalți.  In spatele meu nu mai era nimeni, iar în încăperea respectivă era un călugăr. Am reacționat ca din reflex. L-am salutat cu mâinile împreunate în dreptul frunții și capul înclinat. A tresărit, mirat, s-a uitat în jur o fracțiune de secundă, apoi a înțeles. Ne-am vorbit din priviri. Tot ca dintr-un reflex, și-a împreunat mâinile și m-a salutat și el. A fost un moment scurt, dar complicitatea a fost totală. A fost acel „ne pasă”. A fost minunat, și am simțit că înțelege perfect ceea ce încercam să-i transmit: „Tibetul e în inima mea”. Cine a trăit sub cenzură, știe cât de mult pot valora astfel de gesturi, oricât de mici.

În aceeași zi, spre sfârșitul după amiezii, după ce am vizitat Palatul Potala, am avut posibilitatea să ne plimbăm prin Lhasa nestingheriți. De fapt, organizatorii chinezi prevăzuseră un timp pentru cumpărat suveniruri, și evident că pentru așa ceva nu avea nimeni chef să stea după noi. Eu am profitat și am pornit să cutreier la întâmplare pe străzile din vechea Lhasa.

Straduta din vechea Lhasa

Straduta din vechea Lhasa

A fost un sentiment de privilegiu rar. M-am pierdut pe străduțe, m-am amestecat cu localnicii, am parcurs împreună cu ei cele trei cercuri concentrice din jurul templului Jukhong, cu inima strânsă de emoție. Am intrat în câteva magazine destinate localnicilor, extrem de sărace. Am găsit chiar și cartierul musulman (nu știam că există musulmani în Lhasa), unde ocupația principală e tăiatul animalelor șî comerțul cu carne și piei (ceva ce budhiștii nu au voie să facă). De fapt, nu știu dacă ar trebui să spun „animale” la plural, căci pe acolo nu prea mai trăiesc alte animale domestice în afară de renumitul yak: un fel de bivol blănos, singurul care supraviețuiește la mare altitudine. În mod deloc surprinzător, bucătăria tibetană, de altfel simplă și săracă, e într-o foarte mare măsură bazată pe produse in yak: carne, lapte, unt. Chiar și în ceaiul tradițional tibetan, care se bea sărat în loc de dulce, se pune unt de yak.

Dar cea mai mare bucurie a cutreiratului meu liber pe străzile Lhasei a fost găsirea, pe o străduță lăturalnică, a unei mânăstiri tibetane de maici. Mânăstirile de maici sunt mult mai puțin numeroase decât cele pentru călugări. Alta, cu siguranță, nu aș fi avut ocazia să vizitez.

Mânăstirea se numea Ani Tsankhung. Era foarte mică, formată din câteva clădiri înghesuite într-o curte. Ca la maici, curtea era plină de flori și, cum era ora mesei, mirosea a mâncare bună. Maicile țineau o cantină pentru săraci și erau mulți care mâncau acolo în acel moment. O alee îngustă și întortocheată ducea la locul unui altar scobit în stâncă, fost loc de meditație al fondatorului budhismului tibetan, Songsten Gampo. Când am intrat, înăuntru mai erau un localnic care se ruga și o călugăriță.

Călugărițele tibetane se rad în cap la fel precum călugării și poartă niște robe asemănătoare. Fiind rase în cap și cu fețele arse de vânt, trebuie să te uiți cu atenție ca să-ți dai seama ca sunt călugărițe, și nu călugări. Călugărița pe care am găsit-o în altarul acela micuț avea, în plus, fața brăzdată de tăieturi. Mi-a fost teamă să mă gândesc prea mult care putea fi cauza. Nu vorbea engleză, dar m-a întâmpinat cu un zâmbet și mi-a explicat, arătând către una din statui: Avalokiteshvara. Am arătat imediat că îl recunosc pe Budha al compasiunii și l-am salutat cu mâinile împreunate. Ea, tot prin semne, mi-a arătat apoi statuia lui Songsten Gampo. Apoi, văzând aparatul foto care îmi atârna de gât, mi-a făcut semn că vrea să ne facem o poză împreună. Eram deja numai noi înăuntru. Era pur și simplu un gest de prietenie din partea ei. A dat semne că se bucură foarte tare când a văzut poza pe ecranul aparatului. Iar pentru mine, a fost un nou moment de fină complicitate. La plecare, am salutat-o cu salutul tibetan, iar ea, cu un umor delicios, a venit și mi-a strâns mâna dreaptă, ca să mă salute în felul nostru european. Puține amintiri mi-au rămas mai de preț decât înduioșătoarea poză alături de  această călugăriță tibetană cu fața arsă de vânt și brăzdată de cicatrici…

(Am ezitat foarte mult și într-un final m-am decis să nu public această poză. Probabil că mi-a intrat în sânge teama pentru ei, fiindcă nici măcar de la distanță nu pot să ignor riscurile la care sunt expuși călugării tibetanii atunci când întră în legătură cu un străin…)

Continuare: Episodul 2 – Marile manastiri tibetane

pixelstats trackingpixel

4 comentarii la “Sapte zile in Tibet (episodul 1): orasul sacru, Lhasa”

  1. Anonymous says:

    Salutare! Am cautat pe internet mai multe detalii despre o excursie in Tibet si am dat peste situl tau care m-a impresionat profund. Am citit pe narasuflate povestile din excursia ta si acum te rog frumos sa imi dai si mie contactul agentiei din China care a organizat aceasta fenomenala incursiune in Tibet. Te rog trimite-mi pe email detaliile. Multumesc frumos

    • Ti-am raspuns pe email.

      • Sorin says:

        Salut!Mi-a placut fff.mult ceea ce ai scris si-mi doresc si eu cu sotia un astfel de circuit. Da-mi te rog toate info si cum trebuie sa procedez ptr a ma cufunda in tainicul Tibet si de a simti Everestul din Base Camp.
        Mi-ar placea sa ajung in Tibet chiar si din Nepal….

        • Multumesc pentru comentarii. Am mai avut astfel de cereri si s-a dovedit, de pilda, ca erau agentii de turism care au promis clientilor aceeasi experienta precum cea descrisa in articol. Inessentia nu este agentie de turism si nu poate garanta nimanui un anumit tip de experienta. Fiecare are propriile asteptari si grad de suportabilitate. Nepal si Tibet sunt destinatii dure atat din cauza gradului mare de saracie cat si a climei nemiloase si a altitudinii. Iar turismul se face la standarde de tari in dezvoltare, adica nimeni nu garanteaza ca nu vor surprize. Nu pot sa imi asum raspunderea de a recomanda un anumit operator, dar sfatul meu e sa citesti cat mai mult pe internet si pe forumurile de calatorii si ai sa gasesti toate informatiile de care ai nevoie. Mai bine sa le filtrezi tu decat sa le filtreze altii pentru tine :) Mult succes!

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web