Phajaan – ritualul frangerii

Postat de: - 22/02/2012, 23:28 1 comentariu, 440 vizualizari

- o poveste despre elefanți, dar și mai mult despre oameni  -

Când am vizitat Thailanda, ca tot turistul, nu am putut rata una din distracțiile cele mai populare: un spectacol dat de elefanți. Astfel de spectacole sunt relativ standardizate (axate cam pe aceleași „trucuri”) și se țin zilnic în zonele turistice, fie în circuri, fie în așa numitele ferme de elefanți (elephant camps). Ìn funcție de posibilități, deseori turiștilor li se propune și o plimbare cu elefantul, după spectacol.

La „elephant show” se prezintă atât numere de dresură relativ banale (mers în șir indian, ridicat pe picioarele din spate, mers în pași de dans), cât și unele specialități locale cu adevărat impresionante, cum ar fi cântatul la instrumente muzicale, fotbalul și, mai presus de toate, pictura. Elefanții pictează pe pânză, la șevalet, ținând cu trompa o pensulă înmuiată în culoare; singura asistență de care au nevoie este schimbarea pensulei și a culorilor, iar desenele sunt întrutotul inteligibile (reprezentând, de pildă, o pasăre pe o creangă cu flori). Ei învață, pur și simplu, să facă acele desene și să le repete, iar finețea și farmecul detaliilor sunt uimitoare (mai ales ținând cont că, în multe cazuri, „artiștii” au doar câțiva anișori).

Elefant pictand

Aș putea să povestesc multe despre elefanți, însă ceea ce nu pot să descriu este experiența propriu-zisă a contactului cu aceste ființe minunate, emoția și duioșia simțită în preajma lor, imaginea de bunătate și candoare pe care o degajă. În plus, trebuie spus că elefantul asiatic nu este foarte mare (este mult mai mic decât cel african), are urechile destul de mici și deseori prezintă un soi de depigmentare care îl face să aibă, de pildă, trompa roz sau urechile roz. Cât sunt ei de mari, sunt incredibil de drăgălași. Talentele lor sunt nenumărate, de la înțelegerea comenzilor vocale la ritmul muzicii și la artă, după cum spuneam (există chiar și galerii care expun picturi făcute de elefanți, cu condiția însă ca acestea să nu fie „învățate”, ci făcute la liber – astfel de picturi sunt abstracte, și cu totul încântătoare). Elefanții trăiesc în familii formate din mame, pui și „mătuși” (prietenele mamelor care devin mame adoptive ale puilor). Elefanții leagă prietenii cu alți elefanți în funcție de afinitățile comune (sunt selectivi), iar astfel de prietenii sunt de obicei pe viață. Elefanții nu miros urât, ca toate animalele mari; au un miros discret și chiar plăcut. Elefanții plâng cu lacrimi, exact ca oamenii (nu știu, în afară de specia umană, cine mai face asta).

Elefantzica Pam-Pam, roz pe trompa si urechi

Pentru mine a fost cu totul altceva să-i descopăr în realitate, nu din cărți sau filme, și să văd cât sunt de inteligenți, de sensibili și de blânzi. Dar și cât sunt de triști.

Probabil că nu toată lumea sesizează tristețea lor, însă pe mine m-a izbit, pur și simplu. Turiștii, în jurul meu, se amuzau pe cinste la spectacol, iar pe mine mă doborâse o tristețe atât de copleșitoare că nu-mi puteam stăpâni lacrimile. Nu doar că nu mi le puteam stăpâni, dar nu mi le puteam nici explica prea bine. Nu știam cum să mă mai ascund, să nu mă vadă familiile cu copii din jurul meu și să le stric distracția! Neștiind ce să fac ca să mai domolesc puțin acea tristețe, și pentru că simțeam un imbold de nestăpânit să să fac ceva pentru acei elefanți, ca și când ei mi-ar fi cerut în tăcere ajutorul, după spectacol am mers la ei să-i mângâi și să le dau de mâncare, de la puiul de nici două luni până la șeful turmei. Aș fi vrut să pot face mai mult, dar nu aveam ce.

Apoi, a trebuit să plec mai departe, dar fără prea multă alinare. Zile și săptămâni în șir, numai când povesteam despre elefanți, numai când mă gândeam la ei, mă invada din nou, până la lacrimi, acea tristețe grea pe care o simțisem în preajma lor, combinată cu nevoia de a răspunde cumva la aceea mută chemare de ajutor care nu-mi mai dădea pace. Ìntr-o asemenea măsură mă doborâse tristețea lor, încât am început să caut cu disperare informații despre fermele de elefanți, despre centrele de îngrijire, despre spitalele de elefanți, despre ONG-urile din domeniu, despre rezervații naturale, fonduri și donații, dacă nu chiar și despre condițiile de cumpărare și întreținere a unui elefant.

Și, fiindcă am tot căutat informații, am aflat treptat despre tragicele și incomodele adevăruri pe care thailandezii le cunosc foarte bine, dar de care majoritatea turiștilor care merg acolo (mai ales rușii și est-europenii, care de obicei sunt mult mai prost informați decât vesticii) nu vor sau nu apucă să știe. Cu adevărat, elefanții aceia simpatici pe care noi îi vedem în spectacole, în ferme sau la safari, ascund niște povești cutremurătoare. Iar cea mai nefericită dintre toate este cea a „domesticirii” lor.

Ritualul tradițional al domesticirii elefanților, care în Thailanda se cheamă Phajaan, este una din cele mai crude torturi care se poate imagina. „Domesticire” sau „training”, de fapt, îi spunem numai noi, vesticii, mai degrabă ca un eufemism. Phajaan înseamnă ritualul de frângere a spiritulului elefantului.

La vârsta de doi-trei ani, puiul de elefant este separat de mama lui pe vecie – fie în mod implicit, fiindcă a fost răpit din sălbăticie, fie în mod deliberat, dacă este vorba de un pui născut în captivitate. Pentru a înțelege impactul, să ne amintim că vârstele elefanților sunt similare cu ale oamenilor, și că elefanții trăiesc în familii bazate pe rudenie, tot ca oamenii. Puiul, separat astfel de mic de mama lui, este așezat într-o cușcă și legat în așa fel încât să nu se poată mișca deloc (nici măcar trompa să nu și-o poată mișca). Este ținut astfel zile și chiar săptămâni întregi, fără mâncare și fără apă (în condițiile în care un elefant are nevoie să mănânce douăzeci de ore pe zi ca să-și asigure necesarul de hrană). Și nu numai atât. În timp ce este imobilizat în cușcă, membrii comunității (satului, tribului) care îl țin prizonier trec în mod repetat pe lângă el și îl rănesc în fel și chip –îl înțeapă cu bețe ascuțite sau cu cuțite, sau îl lovesc cu bâtele. Cum ritualurile Phajaan se țin de obicei în zone și comunități izolate, nimeni dintre străini sau turiști nu poate auzi urletele sfâșietoare de durere ale puiului în tot timpul cât acesta este torturat. La final, în funcție de cruzimea tratamentului la care au fost supuși, unii pui de elefant nu scapă doar cu simple răni, ci deseori și fără un ochi, cu un picior beteag etc. Și, ce e mai important, cu spiritul complet frânt, așa cum își propune de la început ritualul.

Puiul nascut in captivitate nu stie ce-l poate astepta...

Cine crede că exagerez (dar numai cine are inima tare) se poate uita la acest oribil videoclip. Iar cine crede că alte metode nu există, poate citi mai multe aici. Există și un articol National Geographic despre Phajaan.

Ritualul Phajaan este cu atât mai sadic cu cât, se spune, elefanții au o memorie incredibilă. Elefantul nu uită niciodată, spun localnicii în Thailanda. De fapt, tocmai pe aceasta se bazează logica Phajaan: un elefant care a trecut printr-un astfel de ritual se va teme de oameni pentru tot restul vieții; va fi docil pentru totdeauna, pentru că își va aduce mereu aminte ce poate să pățească din mâna omului. Metodele de disciplinare ce vor fi aplicate ulterior sunt, din acest motiv, lejere. De pildă, în fermele (de fapt, mai corect tradus ar fi „lagărele”) de elefanți, aceștia sunt ținuți legați cu lanțul de câte un picior; la forța pe care o au, probabil că majoritatea ar putea să rupă acel lanț (sau, măcar, ar putea să încerce), dar niciunul nu o face. Au învățat bine să nu se împotrivească. Tot ce fac, bieții de ei, este să se legene incontinuu, înainte și înapoi, semn neîndoielnic de traumă și alienare. Ca să meargă cu ei dintr-un loc într-altul, mahouții („dresorii” lor), îi ghidează cu ajutorul unui soi de baston cu un capăt ascuțit de metal. Deși este evident că instrumentul îi rănește (mai ales că este folosit mai mult în zonele dureroase, cum ar fi la cap și după urechi), la fel de evident este și că nu acesta reprezintă constrângerea principală. Micile înțepături și lovituri nu servesc în mod direct la a-i controla, ci mai degrabă la a le aminti de trauma lor inițială (care astfel devine perpetuă), de ritualul frângerii.

Elefanti in "lagar"

 

În vremurile de demult, elefanții erau adorați ca zei. Ìn libertate, ei curățau jungla, săpau gropi până dădeau de apă și croiau poteci pe care le foloseau apoi oamenii. În vremurile moderne, ei au fost puși la cărat intensiv de bușteni, iar apoi, când defrișările au făcut obiectul unor legi mai stricte în Thailanda, au fost puși să cerșească pe străzi sau să învețe tot felul de trucuri pentru spectacolele dedicate turiștilor, astfel încât proprietarii lor să-și poată câștiga în continuare existența pe spinarea lor.

Aceste ființe nobile, amenințate cu dispariția, ar merita o soartă mai bună. Dar cine să le-o ofere? Statul e neputincios cu privire la un elefant în captivitate, acesta fiind calificat legal drept „proprietate privată”, cu care stăpânul său poate face ce vrea. Pentru stăpânii lor, majoritatea amărâți și cu familii numeroase, elefanții reprezintă o sursă de venit vitală, deseori unica de care dispun. Pentru turiști, elefanții reprezintă o distracție de care nu prea sunt dispuși să se lipsească – mulți dintre ei, din păcate, nici nu percep altfel elefantul decât ca pe o „fiară îmblânzită”. Între o asemenea „cerere” și „ofertă”, ca între ciocan și nicovală, este strivit spiritul elefantului. Dar, odată cu spiritele lor, se duc și speranțele lor de viață, și instinctele lor de supraviețuire, și dorința speciei lor de a mai rezista pe acest pământ.

Autoportret, de elefantzica Suda (3 ani)

 

La începutul secolului XX, 200 000 de elefanți asiatici trăiau în sălbăticie. Astăzi, numărul acestora nu depășește 25-35 000, în timp ce aproximativ 15 000 trăiesc în capitivitate.

Povestea elefanților este totodată un amar prilej de meditație cu privire la specia umană…

 

 

Phajaan

Zdrobirea înseamnă
să fii, de mic, închis într-o cușcă strâmtă,
legat din toate părțile,
să nu te poți mișca deloc,
iar oamenii locului să treacă, pe rând,
să te lovească,
ritualic,
să te umple de răni,
până ce spiritul ți se va frânge de tot
în durere, în foame, în sete,
în disperare.

De unde să le fi venit în minte oamenilor
să facă așa ceva elefanților
dacă nu și-ar fi făcut unii altora același lucru,
de secole,
în forme și nuanțe variate,
la propriu sau la figurat,
dar cu fiecare ocazie…?

Faptul că poți cânta în lanțuri
nu te face mai putin sclav.
Faptul că loviturile încetează din când în când
nu înseamnă că te-ai născut
pe o planetă a fericirii.

Victime ale răului
nu-și mai doresc decât să facă același rău
altora…
Suflete mutilate de ură
nu visează decât să strivească pe toată lumea
- oameni
și animale deopotrivă –
sub chipul și asemănarea lor,
infestându-i cu aceeași
crudă nebunie…

Noroc că elefanții, în bunătatea lor,
așa mari cum sunt ei,
așa chinuiți și batjocoriți,
nu zdrobesc mai departe
pe nimeni…

(NB Aceasta nu este o poezie, ci doar niște gânduri răsfirate care nu mai încăpeau în proză.)

 

Epilog

Ìntr-un final al căutărilor mele, am găsit această inițiativă frumoasă, care se numește Elephant Nature Park. O inițiativă legată de aceasta este Bring the Elephant Home, care a făcut și subiectul unui documentar pe National Geographic. Elephant Nature Park este practic un centru de recuperare a elefanților salvați prin diferite mijloace (cel mai des, prin cumpărarea lor) din situații demne de toată mila. Dacă veți citi poveștile lor (mame despărțite de puii lor, pui maltratați și salvați din ghearele morții, elefanți orbiți de stăpânii lor, elefanți mutilați de minele pe care au călcat în timpul lucrului la exploatările forestiere de la granița cu Burma, elefanți accidentați de mașini în timp ce erau puși de stăpânii lor la cerșit pe stradă…) veți plânge, probabil tot atât ca și mine. Asta nu înseamnă, totuși, că nu merită să faceți cunoștință cu ei. Emoționantă este și povestea recuperării lor, cum nu știau nici să meargă la început, atât de mult fuseseră ținuți în lanț, cum plângeau de fiecare dată când o vedeau pe salvatoarea lor, cum și-au făcut noi prieteni printre ceilalți elefanți din parc, cum au adoptat puii altora, întemeind noi familii, etc.

Din păcate, astfel de centre sunt puține într-o țară relativ dezvoltată cum e Thailanda (nici nu vreau să mă gândesc la Burma sau Sri Lanka…), clar insuficiente în raport cu numărul elefanților care ar avea nevoie de ele. Bine că există, totuși. Ceea ce vreau să spun, în final, pentru cine nu dorește să încurajeze „circul” cu elefanți chinuiți, dar totuși își dorește o experiență cu elefanți când vizitează Thailanda, este că recomand cu căldură alternativa de a petrece o zi cu elefanții într-un loc precum Elephant Nature Park – nu vă vor plimba, nu vă vor face picturi, dar veți putea face baie cu ei la râu, le veți putea da de mâncare și vă veți putea juca în voie cu puii. Iar dacă donați 60 de dolari pentru întreținerea unui elefant, vă puteți considera chiar părinte adoptiv.

pixelstats trackingpixel

1 comentariu la “Phajaan – ritualul frangerii”

  1. Finn Hjalmar says:

    Theres no boundaries for the amount of pain and torture humans will afflict on any creatures for the migthy dollar. http:// finnhjalmar.wordpress.com /2012/07/06/ torture-for-your-pleasure/
    Reply

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web