Kiev: 4 tablouri intr-o expozitie

Postat de: - 06/04/2010, 17:53 0 comentarii, 461 vizualizari

Tabloul 1

Am ajuns seara, când era aproape întuneric. Într-o primă fază, nu știu de ce, peisajul mi s-a părut familiar, începând cu aeroportul și terminând cu chioșcurile înșirate la marginea drumului. Părăsind însă aeroportul, în drum spre oraș, în loc să zăresc mai multe lumini și mai multe clădiri, am constatat că străbăteam niște păduri impresionante. Abia după ceva timp au început să se zărească semnele apropierii de capitală. Mai întâi, case răsfirate, apoi blocuri, din ce în ce mai multe blocuri, în stilul inconfundabil al fostei epoci comuniste. Majoritatea erau standard, de 4 sau 10 etaje, dar se întrezăreau și unele, mai vechi sau mai noi, absolut uriașe. În ciuda dimensiunilor, acestea din urmă nu mă duceau cu gândul la zgârie-nori, ci mai degrabă la un soi de conglomerate monstruoase, alcătuit din mai multe blocuri obișnuite, puse unul peste altul. Printre blocuri, am zărit pe alocuri fie maghernițe care supraviețuiseră demolării, fie vile nou construite, înălțate haotic pe spațiile rămase. Curând, însă, nu am mai zărit decât blocuri, imense cartiere de blocuri, care păreau că nu se mai termină. Aș fi fost gata să concluzionez că, pentru ochiul meu de est-european, nu erau de așteptat mari surprize, cu excepția întinderilor. Însă exact atunci am traversat Niprul și am început să zăresc, rând pe rând, clădiri marcante din centrul vechi al orașului. Era cu totul altceva.

Vedere spre Nipru

M-am dat jos din taxi pe faimosul Kreshchatik, un fel de Champs-Elysée al Kievului. Mi s-a părut interesant și, deși era trecut de ora 21, nu m-am putut abține să nu mă avânt în lungul bulevardului. Distrus complet în timpul celui de-al doilea război mondial, Kreshchatik-ul a fost reconstruit complet de sovietici în anii ‘50. Spații generoase și clădiri impozante, însă nu într-un stil atât de insipid cum m-aș fi așteptat. Kreshchatik-ul are farmecul lui și, fără îndoială, un aer civilizat, european.

Piata Revolutiei Portocalii

Am început cu renumitul Maidan Nezalehnosti, piața unde a avut loc Revoluția portocalie. Nevăzând nicio trecere de pietoni, am coborât într-un pasaj unde îmi imaginam că e și intrarea în metrou. Pasajul era scund și de-a dreptul labirintic, plin cu chioșcuri și magazine mici, cam în genul cum arăta la noi Pasajul de la Universitate acum vreo 10-15 ani, dar mult mai mare și mai întortocheat. La un moment dat, însă, tot învârtindu-mă pe acolo, m-am trezit într-un mall subteran, nou și modern, în cel mai pur stil occidental. Și mărcile, dar și prețurile erau tot occidentale. Se chema Globus și se întindea cât toată piața, având și o parte la suprafață, construită din sticlă. Nu mi-am pierdut însă vremea pe acolo, ci am ieșit repede de partea cealaltă a pieței, ca să simt pulsul orașului.

Kreshchatik

Într-adevăr, pe Kreshchatik, la ora zece seara, era multă lume. Multe magazine și restaurante erau deschise. Părea destul de animat. Erau mulți tineri care se plimbau pe trotuarele largi sau stăteau pe bănci. Statul pe bănci părea destinat în special consumului de alcool, direct din sticlă. Acesta a fost unul din primele lucruri care m-a frapat. De altfel, am constat ulterior, când m-am plimbat pe malurile Niprului, că era un fenomen răspândit, atât la tineri cât și la vârstnici. Un alt lucru pe care l-am remarcat imediat a fost…ei bine, felul cum arătau femeile. Era imposibil să nu remarci. Densitatea de fete frumoase era de-a dreptul halucinantă. Și nu numai că erau frumoase, dar cum erau îmbrăcate! Numai mini-juppe, colanți și pantaloni mulați, bluzițe decoltate, tocuri înalte…O modă foarte îndrăzneață, aproape fără excepție. Și nimeni nu părea să facă prea mult caz de asta. Părea ceva obișnuit. Pentru femei, părea un oraș sigur. Iar ele, la rândul lor, păreau puternice și sigure pe ele.

Un alt aspect evident, pe care însă îl știam dinainte, e faptul că nimeni nu vorbește altă limbă decât ucrainiana și rusa. Dacă nu cunoști alfabetul, cuvintele și expresiile de bază, e cam greu să supraviețuiești. Așa că, pentru siguranță, când am descoperit un mic super-market cu nume familiar, am preferat să cumpăr de acolo ce-mi trebuia. Din păcate, era la vreo 20 de minute de mers pe jos de la hotel. Dar, după cum aveam să descopăr ulterior, acesta era standarul local pentru „aproape”.

Hotelul nu arăta rău pe dinafară, dar pe dinăuntru aveam să descopăr cel mai pur stil comunist. O adevărată călătorie în timp, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Sincer, nu cred că mai fusese renovat de atunci, deși fusese destul de bine întreținut. Același tapet, aceleași mobile, aceeași faianță… Nici n-am mai vrut să mă gândesc în ce condiții aș fi stat la Viena sau chiar la Paris cu 80 de euro pe noapte, pentru că atâta costa involuntara „călătorie în timp”. Dar nu mai aveam de ales, cel puțin nu pentru seara respectivă.

Tabloul 2

Taxiurile sunt ciudate, nu au culori sau însemne standardizate, și în niciun caz aparat de taxat la bord. Prețul se negociază în avans, la comunicarea adresei. Eu i-am rugat pe cei de la recepția hotelului să o facă, așa că am scăpat ușor. Din taxi, am avut ocazia să arunc o privire rapidă asupra centrului, dar și asupra unor cartiere mai puțin turistice, unde clădirile vechi de cărămidă se amestecau cu blocurile în stil stalinist.

Am zărit în treacăt niște catedrale impresionante, așa că am decis să încep cu ele explorarea orașului.

Catedrala Sf.Sofia

Catedrala Sf.Andrei

Sf. Mihail, de un bleu-ciel intens și cu cupolele aurite, e catedrala cea mai „de fitze”, unde se căsătoresc și își botează copiii familiile cele mai bogate din Kiev, în timp ce Sf. Sofia e cea mai veche, actualmente muzeu. Între ele se află o piață, una din cele mai drăguțe pe care le-am văzut în Kiev. Somptuoasa catedrală Sf. Andrei e unul din simbolurile orașului, opera arhitectului imperial Bartolomeo Rastrelli, cel care a conceput și palatul de iarnă de la St.Petersburg.

Piata din fata catedralei Sf.Sofia

Catedrala Sf.Mihail, cu cupolele de aur


Mi-au plăcut mult și străduțele din zona Zoloti Voroda (vechea poartă de intrare în oraș), cu clădirile lor cochete, majoritatea bine întreținute. De fapt, plimbându-mă prin centrul Kievului aveam deseori senzația de capitală europeană, de stiluri arhitecturale familiare, dar în același timp de loc straniu și îndepărtat. Poate datorită unor culori mai neobișnuite ale clădirilor (vernil, bleu-ciel sau roz-bombon, foarte intense), poate datorită conturului specific al cupolelor bisericilor. Chiar și intrând în catedralele ortodoxe, peisajul mi se părea cunoscut și străin în același timp. Un melanj opulent de influențe bizantine și baroce, mai degrabă indigest pentru gustul meu, cel puțin într-o primă fază.

Tabloul 3

Ceea ce nu am aflat de pe hartă e că orașul Kiev e unul colinar, cu multe străduțe în pantă. Astfel, pe lângă distanțele mari, călătorul care încearcă să viziteze orașul mai are de înfruntat și numeroase suișuri și coborâșuri pe pavajele vechi cu pietre. Mai ales în zona catedralei Sf.Andrei, un fel de Montmartre al Kievului.

Pe Andriivska

Străduța care coboară de la catedrală până jos pe malul Niprului se numește Andriivska și e ticsită de artiști care-și expun pânzele, respectiv de mici comercianți, care vând nu numai clasicele suveniruri pentru turiști, ci și diverse obiecte păstrate ca amintire din epoca sovietică, începând cu insigne de pionier și terminând cu chipiuri de milițian. Se mai vând și multe decorații din vremea războaielor mondiale, samovare moștenite de la bunica, monede vechi sau clasoare cu timbre. Pe Andriivska se află și muzeul Bulgakov, în casa unde scriitorul a locuit în prima parte a vieții.

Casa lui Bulgakov - o cladire tipica pentru vechiul Kiev

E ceva de coborât până ajungi pe malul Niprului, unde peisajul se schimbă. Fluviul e foarte larg și se zăresc, în depărtare, clădirile din zonele periferice și industriale. Pe malul opus, se ghicesc plajele care, din câte am înțeles, sunt foarte populare pe timp de vară. Ìnsă la vremea când am ajuns eu în Kiev, adică la sfârșit de martie, abia se topiseră zăpezile iernii, iar pe Nipru pluteau încă sloiuri de gheață. De jos, de pe malul fluviului, există un funicular nostim, un fel de tramvai pe șine în pantă, care urcă înapoi dealul, până în parcul din spatele catedralei Sf. Mihail.

Funicularul din Kiev

Prin oraș, tramvaiele, autobuzele și microbuzele care servesc drept maxi-taxi par moștenite, toate, din epoca sovietică. Vechi și aglomerate, traseele lor mi-au rămas complet necunoscute. Nu același lucru pot spune despre metrou, pe care mi-am luat inima în dinți și l-am explorat, fie și numai pentru că știam că una din stații, Arsenalnaia, e cea mai adâncă din lume (102 m). Din fericire, prima dată am mers cu metroul împreună cu un coleg care mai fusese pe acolo, deci nu am riscat să mă rătăcesc. Stațiile de metrou sunt foarte adânci și-ți dau într-adevăr sentimentul că te îndrepți către un adăpost antiatomic. Te plictisești până cobori sau urci scările rulante (nici nu vreau să mă gândesc cum e când se strică vreuna). Metroul e invadat de puhoaie de lume, dar cu toate acestea domină o liniște ciudată. Oamenii vorbesc puțin și cu voce scăzută, nu se aude muzică sau gălăgie de nicăieri. Trenurile sunt înguste și vechi, dar destul de rapide. Stațiile, evident, sunt la mare depărtare una de alta. Oricum, după prima experiență cu metroul am rămas cu impresia că, dacă aș fi mers de capul meu, nu m-aș fi descurcat pe acolo.

Seara, am primit invitația de a merge la o petrecere, și din discuțiile de acolo am aflat o grămadă de lucruri interesante.

Majoritatea invitaților erau ucrainieni și ruși. Expații pe care i-am cunoscut păreau că au cel puțin un lucru în comun, și anume faptul că erau căsătoriți cu rusoaice. Care de care mai focoase, cu fuste mini și pe tocuri, evident, după moda locului. Localnicii ucrainieni erau simpatici și amabili, unii chiar m-au uimit cu câteva cuvinte în română. Erau dintre cei care aveau rude în Basarabia sau care trăiseră pe acolo pentru o vreme. Altfel, numai câțiva dintre ei mai înțelegeau două boabe de engleză. Cu restul, nici nu știu exact cum m-am înțeles. Cert e că, tot auzind în stânga și în dreapta, mi-au revenit în minte, treptat și în mod cu totul neașteptat, vagi cunoștințe de limba rusă acumulate în școala generală. Cum, necum, am început să mai pricep câte ceva. În Ucraina, te descurci fără probleme cu rusa, chiar dacă ucrainiana e destul de diferită. Inițial, eu nu făceam diferența între ele, și chiar am făcut gafa să le confund, dar mi s-a atras atenția. Apoi, după ce urechile mele afoane s-au mai obișnuit cu sunetul limbii ucrainiene, mi-am dat seama că, de fapt, era mai apropiată de poloneză decât de rusă. Totuși, rusa este cu predilecție limba în care sunt abordați străinii, fiind de obicei singura limbă „de circulație” pe care o cunosc localnicii.

În orice caz, după mai multe pahare cu vin, aveam senzația că încep să mă înțeleg în mod miraculos cu toată lumea. La un moment dat, s-a încropit și o cântare, atmosfera s-a încălzit, oamenii au început să bată din palme și să danseze. Păreau să fie cântece folk, pe care toată lumea le cunoștea și le cânta cu plăcere. Melodiile erau excelente, și cuvintele păreau cu tâlc, pe alocuri chiar amuzante. În momentele acelea, aproape că mi-am dorit să mai rămân prin Kiev o vreme, să mă împrietenesc cu acei oameni minunați, să le învăț limba, să cânt cu ei și să ne depănăm împreună povestea vieții.

Vedere de langa catedrala Sf.Andrei

Tabloul 4

În Kiev există un imens ansamblu de mânăstiri, numit Lavra Pecherska. E unul din principalele puncte de atracție turistică și loc de pelerinaj. Mie mi-a luat vreo 6 ore să mă plimb pe acolo, și asta fără să vizitez chiar totul. Sunt mai multe biserici, pe malul Niprului, plus muzee, toate în același stil baroc ucrainian. Dar sursa principală de atracție, ca și de pelerinaj, o constituie catacombele, grotele subterane care se întind pe kilometri întregi (sute de kilometri, se spune), și unde se află, în racle, moaștele a peste o sută de pustnici care au trăit și au murit acolo. E un adevărat labirint, dar nu se vizitează decât o parte. La lumina lumânării. Culoarele sunt scunde și înguste, o adevărată provocare pentru claustrofobi. De o parte și de alta, nișe în care sunt puse raclele. Unele nișe sunt mai mari, și conțin niște mici altare, cu icoane și loc de rugăciune. Iar corpurile pustnicilor sunt întregi, neputrezite, chiar și după sute de ani. Nu știu unde altundeva în lume ar putea fi văzute atâtea, la un loc.

Marea Lavra

Am întâlnit pe acolo o grămadă de oameni amărâți, mai ales femei, care veniseră să se roage. Turiștii erau relativ puțini în comparație cu numărul credincioșilor din partea locului. Vizitând Pecherska, am avut în minte, nu știu de ce, imagini din filmul „Andrei Rubliov”, de Tarkovski. Îmi imaginam cum oamenii se refugiau între zidurile acelor biserici, cum țineau slujbe și se rugau cu disperare la sfinții lor, în vremuri de restriște. Îmi imaginam iernile cumplite, în semi-întuneric, cu viscolul urlând pe afară, sau teroarea năvălirilor barbare și sângeroasele atacuri ale tătarilor, care devastau periodic țara. În astfel de vremuri, probabil că doar mângâierea credinței și a atâtor sfinți îi mai ajuta pe oameni să spere ceva de la ziua de mâine.

Pecherska - vedere de ansamblu

În incinta Lavrei se află un muzeu inedit, care a meritat cu vârf și îndesat vizita, și anume muzeul de micro-miniaturi. Realizate cu o tehnică specială, miniaturile respective nu pot fi privite decât la microscop. Doar așa se pot vedea, de pildă, o tablă de șah cu toate piesele, sculptate în aur, pe gămălia unui ac; cartea cea mai mică din lume (0.6 mm); trei cămile și o piramidă, în urechea unui ac; un portret în secțiunea unui sâmbure de pară; sau o inscripție pe un fir de păr. Plus celebrul portret al lui Lenin, realizat din litere minuscule care împreună compun o parte din discursurile sale.

Lavra Pecherska - vedere din fata Muzeului de micro-miniaturi

Tot din incinta Lavrei se zărea și Rodina Mat, un fel de Statuia Libertății în variantă sovietică, absolut uriașă, plasată pe vârful unei coline, pe malul Niprului, într-un memorial dedicat celui de-al doilea război mondial. Mie genul acesta de monumente nu-mi spune mare lucru, așa că nu m-am ostenit să mai merg până acolo.

Rodina Mat

Seara, am ieșit cu câțiva colegi, localnici și expați, încercând să profit de ocazie pentru a-mi lămuri măcar o parte din întrebările care-mi rămăseseră fără răspuns: Ce cred oamenii în Ucraina despre UE și despre NATO? Cum e văzută Rusia? Cât de greu o duc și ce speranțe au pentru țara lor? În ce direcție evoluează lucrurile? etc. Mi s-a explicat, pe scurt, că Ucraina e literalmente împărțită în două: o parte a populației, în frunte cu intelectuali și tineri, care dorește integrarea euro-atlantică, și o altă parte, care preferă apropierea de Rusia. Pentru cei din prima categorie, e un moment nefast, pentru că anul 2010 a readus la putere vechile cercuri pro-ruse, creând sentimentul că se va alege praful de Revoluția Portocalie. Astfel de oameni își puseseră mari speranțe în deschiderea țării lor către Europa, iar acum sunt pe cale să le piardă. Îmi imaginam deja că trebuie să se simtă cum ne simțeam și noi în anul 2000, dezamăgiți de Convenția Democrată, aparent eșuați sau amânați cu integrarea în UE și NATO, și asistând la revenirea la putere a lui Ion Iliescu.

Probabil că proporția era corectă, pentru că, în puținul timp petrecut acolo, am identificat destule specimente clasice de dinozauri criptocomuniști, dar am cunoscut și tineri absolut extraordinari, care m-au impresionat profund. Oameni care vorbeau fluent engleza și franceza, cu câte 2-3 masterate în străinătate, cu stagii făcute pe la organizații internaționale, oameni bine educați și, mai presus de toate, sinceri, curați la suflet, săritori, plini de intenții bune. Ei ar fi trebuit să constituie, după toate regulile, elita țării lor, dar în loc de asta, li se ofereau posturi insignifiante pe salarii de nimic (unul dintre ei mi-a explicat chiar că i se oferise o slujbă la stat, cu un salariu de 300 euro, în timp ce chiria l-ar fi costat vreo 400 de euro, el nefiind originar din Kiev). Oriunde lucrau, erau folosiți, aproape fără excepție, pe post de „factotum”. Ìnainte, mai aveau o speranță, dar acum, o pierduseră și pe aceea. Spuneau cu admirație că țări precum Polonia, Cehia sau România sunt țări puternice, cu oameni curajoși și patrioți, care s-au luptat pentru a fi primiți în Europa. Erau curioși să știe cum am făcut noi de am reușit, dar cădeau repede în pesimism, spunând: „la noi niciodată nu or să vrea politicienii așa ceva…la noi n-ar merge…la noi nici nu vor să audă…”. Am sesizat, de asemenea, și o nuanță de reproș la adresa UE și NATO, ceva de genul: „ne-au abandonat, nu ne-au dat nicio speranță, nu le pasă de noi, ne-au lăsat pe mâna rușilor…” Mă simțeam foarte aproape de ei și totuși nu găseam prea multe argumente ca să-i încurajez. Nu numai că în țara lor nu exista nici pe departe un consens cu privire la direcția în care vor să meargă, dar și de partea cealaltă, în Europa și NATO, momentul propice extinderii a trecut, iar prioritățile sunt cu totul altele.

Baticuri innodate ca semn de rugaciune, la Sf.Sofia

O altă curiozitate a mea a fost legată de relația dintre ucrainieni și rușii care trăiesc acolo. Văzusem, de curând, documentarul intitulat „Povestea Sovietelor”, iar ororile crimelor săvârșite de sovietici în Ucraina îmi erau încă proaspete în minte. Era firesc, deci, să-i întreb pe colegii mei ucrainieni: după cât ați avut de suferit de pe urma Rusiei, cum se face că mai există încă atâta simpatie pentru această țară? Mi s-a explicat, însă, că mulți ucrainieni nu au privit niciodată URSS-ul și comunismul sovietic ca pe ceva străin, impus din afară, așa cum s-a întâmplat în Polonia sau România. Ucraina a fost parte integrantă a acelei construcții, unul din membrii fondatori, cum s-ar spune, mulți trăind și astăzi cu nostalgia imperiului sovietic destrămat. Ìntr-adevăr, o diferență esențială. Ba mai mult, se pare că mulți dintre cei ostili comunismului nu sunt în același timp ostili și Rusiei, considerând că și rușii, la rândul lor, au avut de suferit ca și ei, fiind victime ale aceluiași sistem, ale aceleiași ideologii. Un punct de vedere care nouă, mai la vest și mai la sud, nici nu ne-ar trece prin cap.

Pe de altă parte, la fel cum ucrainiana nu trebuie confundată cu rusa, nici ucrainienii nu trebuie confundați cu rușii. Situația rusului încetățenit în Ucraina mi s-a explicat cam așa: imaginează-ți un britanic pe care îl prinde sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Portugalia, rămâne acolo și, volens nolens, se trezește cu pașaport portughez. Cum crezi că s-ar simți englezul respectiv dacă ar fi luat de cineva drept portughez?

Da, nu mi-e greu să-mi imaginez, mai ales dacă introduc în ecuație orgoliul rusesc, alimentat de nostalgii imperialiste. Oricum, în momentele acelea mi-am adus aminte de un sentiment asemănător pe care l-am trăit la Chișinău, după ce am cunoscut mai multe familii mixte, de basarabeni și ruși: sentimentul că populația a ajuns atât de amestecată cu rușii, încât și Rusia a devenit, întrucâtva, o parte din țară, din realitatea de zi cu zi, numai că, din nefericire, întotdeauna de partea asimilatorului, nu și a asimilatului. Întodeauna de partea celui care se consideră superior, care vrea să conducă și să-și impună limba. N-am mai întrebat dacă și în Ucraina, ca și la Chișinău, în familiile mixte limba câștigătoare e tot rusa…

La un moment dat, la mica noastră reuniune a apărut o tânără frumoasă, pe la vreo 28 de ani, Natașa. O rusoaică absolut splendidă, pe care gazdele o invitaseră, probabil, ca să dea puțină culoare unei seri care altfel risca să eșueze în discuții profesionale plicticoase. Din vorbă în vorbă, Natașa ne uimește cu concepțiile ei despre viață. Printre altele, este un fan al lui Putin și crede că numai țările slabe și de nimic au nevoie să se unească între ele pentru un scop anume (aluzie la Uniunea Europeană și la NATO). Țările puternice nu au nevoie de nimeni (aluzie la Rusia). Dacă ai bani, ești puternic și poți să faci ce vrei. Concepție care-și găsește aplicații din cele mai diverse. Astfel, Natașa consideră că o femeie trebuie să fie ca o floare, să fie protejată tot timpul și răsfățată de bărbat cu cadouri. În niciun caz nu e un ideal pentru ea să muncească.

Mi se explică, în șoaptă, de către unul din expați, stabilit de mulți ani în zonă, că asta e o concepție extrem de răspândită la fetele de vârsta ei. Inițial, eu tind să pun totul pe seama „culturii macho”, explicându-i respectivului că e ceva specific țărilor mai puțin dezvoltate, și că poate găsi concepții asemănătoare, de pildă, în America Latină. Dar, din câte înțeleg de la Natașa, nu e nici pe departe vorba de faptul că femeia ar trebui să se dedice familiei, căminului și creșterii copiilor. Femeia trebuie să evite munca nu doar la un serviciu anume, dar și acasă. Și aici ni se explică, cu lux de amănunte, că frumusețea cere sacrificii, și că o femeie trebuie să aibă bani și timp ca să se îngrijească, să se îmbrace bine, să se mențină în formă, etc. Pe scurt, o mentalitate tipică de întreținută. Fata lucra la un hotel din Kiev și probabil că nu visa altceva decât să sucească mințile vreunui bogătaș care s-o întrețină apoi toată viața. Nu era în niciun caz vreo „profesionistă” a sexului. M-a frapat însă că nu ezita să-și mărturisească deschis concepțiile, ceea ce ar putea să confirme explicația colegilor mei, și anume că astfel de comportamente sunt larg acceptate, și nu condamnate, de societatea de acolo. Atâta vreme cât o fată e întreținută de un singur bărbat, și nu de mai mulți, totul e în regulă. Dacă se mai și căsătorește cu respectivul, nici nu mai contează scopul.

Chiosc pentru bilete de teatru

Poate că Natașa era doar o tânără naivă și inocentă, victimă a unor concepții greșite, insuflate de părinți sau anturaj. Dar, cu siguranță, nu acesta e primul lucru la care te gândești când auzi asemenea discursuri, într-o țară în care hărțile și ghidurile turistice peste care dai sunt, aproape fără excepție, pline până la refuz cu reclame la masaj erotic. În orice caz, conversația din seara respectivă m-a făcut să privesc cu alți ochii cochetăria femeilor pe care le zărisem pe străzile Kievului și să mă gândesc că, dacă în Europa de Vest se poartă cu totul alt gen de haine, e poate și pentru că idealul feminin are cu totul alte standarde…. Poate că la Kiev, cel puțin în anumite cazuri, tocurile înalte, fustele mini și colanții ilustrau, mai mult decât o simplă modă complet decalată, un anumit gen de așteptări, în virtutea cărora „Făt Frumos” se confundă cu miliardarul de tip rusofon și kaghebist, iar „Ileana Cosânzeana”, din sărăcie, din disperare sau pur și simplu din convingere, încearcă să-și vândă cât mai scump…recunoștința.

Probabil că, în mod normal, astfel de „idealuri”, expuse cu atâta naturalețe și convingere, ar determina o reacție critică în „lumea bună” a oricărei societăți. Mi s-a explicat însă că acolo nu există o astfel de „opoziție”. Așa-zisele elite nu visează decât să fie poeți de curte, pictori de curte etc., pripășiți pe lângă câte un nou-îmbogățit care să-i sponsorizeze. Nu știu dacă e așa sau era doar o impresie a interlocutorului meu, însă mie ideea acesta mi s-a părut, de departe, cea mai tristă și cea mai rea dintre toate. Înțeleg că, în orice societate, păturile sărace, defavorizate, și mai ales needucate ale populației pot ajunge să aibă, în lipsă de alte repere, tot soiul de „modele” dubioase, dar să nu existe repere alternative, asta chiar mi se pare de coșmar. Sper totuși să nu fie așa, să fi fost doar o impresie.

Când am părăsit Kiev-ul, a doua zi dimineață, ploua și totul era cufundat într-o lumină cenușie. Parcă pentru a-mi aminti că, în ciuda clădirilor baroce, a catedralelor impozante, a maiestuosului Nipru, a poftei de viață sau a farmecului multora dintre locuitori, mă aflam totuși într-o zonă gri, de nehotărâre și duplicitate, unde, în spatele fațadelor, mai bântuiau încă, sub diferite forme, fantome ale unui trecut nici până astăzi înțeles sau asumat pe deplin. În seara precedentă, îmi găsisem camera descuiată; înăuntru nu lipsea nimic, numai bateria de la laptop (care în mod normal ține vreo 3 ore) era complet consumată, deși abia o încărcasem înainte să ies. No comment.

Centrul Kievului - arhitectura neoclasica stalinista

În cele câteva zile petrecute în Kiev, reușisem până la urmă să mă descurc cu metroul, reușisem chiar să cer indicații pe stradă și în magazine, cunoscusem o mulțime de oameni interesanți, petrecusem momente plăcute și colindasem orașul ore întregi, fără să mă rătăcesc o clipă. Am avut momente când îmi spuneam că nu e rău deloc, că, la o adică, un asemenea loc merită cu siguranță să fie explorat și cunoscut mai în profunzime. Totuși, ca dintr-un adevărat blestem al dualității, se trezeau involuntar în mine îndoiala, respingerea, sentimentul straniului, neliniștea în fața unei culturi slave pe care, în ciuda unei fascinații de netăgăduit, o resimțeam, în esență, ca tenebroasă și departe de sufletul meu.

Poate de aceea, când am aterizat la Viena, unde făceam escală, și s-au auzit în avion primele acorduri ale unui vals vienez, mă simțeam deja acasă…

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web