Camino de Santiago

Postat de: - 08/07/2010, 18:13 6 comentarii, 1654 vizualizari

Se spune că trupul Apostolului Iacob a fost îngropat în locul unde astăzi se află Santiago de Compostela, și că acest loc a fost revelat unui păstor, în secolul 9. De atunci, drumul către Santiago (El Camino de Santiago) a devenit una din cele trei mari rute de pelerinaj ale creștinătății, alături de Roma și Ierusalim. În secolul XX, în special din cauza războaielor mondiale, numărul pelerinilor s-a împuținat foarte mult, însă începând cu sfârșitul anilor Ž80 – când Camino a fost declarat, printre altele, Rută Culturală Europeană și monument Unesco – a început să crească. Tot mai mulți tineri, oameni de religii diferite sau care nu erau neapărat mânați de motive religioase, au început să meargă pe Camino după modelul pelerinilor din vechime. Și tot după modelul acesta, ca încununare a eforturilor lor, cei ajunși la Santiago după ce au străbătut cel puțin ultimii 100 de kilometri pe jos sau călare, respectiv 200 de kilometri cu bicicleta, primesc un certificat scris în limba latină, numit Compostela. De asemenea, anii în care ziua Sf.Iacob (25 iulie) cade duminica sunt considerați de Biserica Catolică ani jubiliari sau ani sfinți, pelerinii care parcurg El Camino putând primi iertarea tuturor păcatelor. Simbolul pelerinajului la Santiago este scoica: o metaforă a soarelui-apune, a drumurilor care se unesc într-un singur punct, dar și un obiect cu valoare practică pentru vechii pelerini, care le servea pentru a mânca, a bea apă din izvoarele de pe drum, sau a arăta celor de acasă dovada că au ajuns la capătul lumii cunoscute, pe coasta de vest a Atlanticului. Camino de Santiago mai era considerat și o reprezentare pământească a Căii Lactee, posibila origine a numelui Compostela (campus stellae) amintind de lumina miraculoasă a stelei care a revelat locul unde se afla mormântului Apostolului.

N-aș putea să spun exact când s-a născut în mine dorința de a merge la Santiago de Compostela. Probabil, nu la mult timp după ce mi-a povestit cineva care fusese acolo. De atunci, ideea îmi revenea în minte în fiecare an, când era vorba să-mi planific vacanța. Însă, de fiecare dată, se ivea altceva, iar eu tot nu mă încumetam să iau decizia de a pleca. Îmi doream, dar nu mă simțeam pregătită. Mă temeam că efortul fizic e prea mare, că n-o să-mi ajungă timpul, că n-o să mă adaptez la condițiile de pe drum, și câte și mai câte. Nu e de mirare. Trebuie să precizez de la început că nu sunt o fire sportivă, am o constituție mai degrabă fragilă și puțin rezistentă la efort, plus niscaiva tendințe către anxietate și mania controlului. Să merg cel puțin 100 de kilometri pe jos, cu rucsacul în spate, în condiții spartane, înnoptând în dormitoare comune și parcurgând în medie peste 20 de kilometri pe zi… nu părea deloc ceva la îndemână.

Și totuși, anul acesta mi-am luat inima în dinți și, fără a-mi lăsa răgaz să mai despic firul de păr în patru, mi-am calculat în mare numărul de zile necesare, mi-am luat bilete de avion până la Madrid și m-am trezit făcându-mi bagajele pentru Camino. Mi-au fost de un real ajutor numeroasele site-uri pe această temă, unde am găsit o mulțime de detalii și sfaturi utile. Pe multe dintre ele le tot studiasem și în anii precedenți, când mă mai bătea gândul să plec. Am selectat și printat câteva pagini, m-am aprovizionat cu cele necesare, și am pornit la drum.

Neștiind prea bine dacă și cât voi putea face față efortului (fără precedent în viața mea), îmi propusesem inițial să fiu prudentă și să încerc să merg cel mult 100 de kilometri. Numărând etapele, asta ar fi însemnat să pornesc dintr-o localitate numită Sarria, în Galicia. Față de minimul de cinci zile necesare, aș fi beneficiat și de o zi de rezervă, care mi-ar fi permis fie să mă odihnesc, dacă ar fi fost nevoie, fie să parcurg etape mai scurte. În plus, mi-ar fi rămas vreo două zile de stat prin Santiago.

În ultimul moment, însă, m-am răzgândit. Brusc, mi-a venit în minte gândul acesta: merg ca pelerin, nu ca turist. Drumul e cel mai important. Din timpul pe care îl am, trebuie să petrec cât mai mult mergând, nu stând. Experiența drumului contează cel mai mult dintre toate. Altfel, aș fi putut lua avionul sau autobuzul și merge direct la Santiago. Dar nu asta căutam. În plus, citisem că mulți își încep pelerinajul din Sarria, și din acest motiv Camino se aglomerează, iar atmosfera nu mai e aceeași. Așa că m-am hotărât să încep drumul cu două etape (vreo 40 și ceva de kilometri) înainte de Sarria. Mai mult de atât nu mi-ar fi permis timpul.

Din Madrid, aș fi putut să iau avionul până la Santiago, apoi să merg cu autobuzul înapoi, până în punctul de unde ar fi trebuit să-mi încep drumeția. Mulți fac așa, și cred că e o variantă mai rapidă și mai puțin obositoare. Dar să merg direct la Santiago și apoi să mă întorc…pentru mine, parcă nu mai avea niciun farmec. Așa că am luat autobuzul din Madrid și am mers toată noaptea, până într-un sătuc numit Piedrafita do Cebreiro. De acolo, urma să parcurg o primă etapă de drum, de vreo 22 de kilometri.

Din fericire, am reușit să ațipesc, cât de cât, în autobuz, așa că de dimineață nu mă simțeam foarte obosită. Oricum, emoția și curiozitatea de a mă apropia de Camino mă făceau să mă simt plină de energie. Pe la 6, când am coborât în Piedrafita, era încă întuneric. Abia atunci începeau să răzbată primele dâre de lumină albăstruie, care anunțau răsăritul soarelui. În jur, se ghiceau contururile unor munți cu creste domoale, acoperiți de păduri. În sat, nu mișca nimic. Nu se auzeau decât păsările cântând.

După atâta stat în autobuz, picioarele mele nu se mai simțeau deloc în largul lor în bocanci. Cu regret, a trebuit să îmi scot șosetele Coolmax, pe care le cumpărasem special pentru drum, și să-mi pun altele, mult mai subțiri. Teoretic, riscam ceva bătături sau rosături, dar nu prea aveam de ales.

Autobuzul mă lăsase undeva în mijlocul satului, însă de acolo aveam de urcat vreo 5 kilometri până să ajung la Camino, mai precis până în vârful O Cebreiro, unde se aflau hanul de pelerini și biserica.

Am făcut doar câțiva pași și am văzut primul indicator către Camino. Ìncă nu-mi venea să cred că sunt acolo, că sunt pe cale să încep marea călătorie. Cu o bucurie de zile mari, mi-am luat rucsacul în spate și am început să urc. Pe măsură ce se lumina de ziuă, mi se revela un peisaj de-a dreptul idilic: coline înverzite, pășuni cu iarba strălucind de rouă, văi ascunse între coamele munților, peste care ceața dimineții plutea asemeni apelor unui lac…

A fost o surpriză nespus de plăcută, fiindcă, deși citisem destul de multe despre Camino, mă concentrasem asupra informațiilor practice, și nu știam prea multe despre peisajul pe care urma să-l am în fața ochilor…Un peisaj care-mi aducea aminte, în mod cu totul neașteptat, de Bucovina noastră sau de Maramureș. În niciun caz nu m-aș fi așteptat să găsesc așa ceva în Spania.

La un moment dat, am auzit voci în spatele meu. Erau doi peregrinos, primii pe care îi întâlneam pe Camino. Mergeau cu pas mare, muntenesc, și cântau cât îi țineau plămânii. Nu după mult timp, m-au depășit și m-au salutat. Doi spanioli, cam de vârsta mea, voinici și plini de voie bună. Aveam să aflu mai târziu că erau din Sevilla.

În zilele care au urmat, m-am intersectat cu ei pe drum în fiecare zi, ba chiar și de mai multe ori pe zi. Iar când am ajuns în Plaza do Obradoiro, la Santiago, ei au fost primii cu care m-am întâlnit.

Atunci, însă, pe moment, mi-au creat o senzație mai degrabă stranie. Pentru că, fără îndoială, un peregrino se deosebește de orice alt fel de călător, prin câteva semne distinctive, cum ar fi: toiagul înalt, de lemn, pe care îl poartă unii (asemeni pelerinilor din vechime); rufele de schimb prinse cu cârlige de rucsac ca să se usuce peste zi (pentru că la atâta drum nu-ți poți permite să duci cu tine mai mult de două rânduri de haine, iar hainele proaspăt spălate se usucă foarte încet, din cauza umezelii din aer); bocancii uzați (pentru că trebuie să fie comozi); tricourile șifonate și jerpelite (inevitabil…); și, nu în ultimul rând, scoica, simbolul pelerinului la Santiago, agățată de gât sau de rucsac. Din punctul acesta de vedere, cei doi spanioli care tocmai mă depășiseră erau peregrinos veritabili, din cap până în picioare.

Când am ajuns în vârf, la O Cebreiro, începeau să se deschidă hanurile și tavernele. Am intrat și eu într-o tavernă, ca să beau o cafea. Înăuntru, erau vreo 2-3 grupuri de peregrinos, luându-și micul dejun. Oamenii vorbeau între ei, însă dincolo de sporovăiala lor părea să plutească o liniște greu de definit, care-mi dădea senzația de a fi intrat brusc într-un alt timp, într-o altă dimensiune. Totuși, mă simțeam în continuare puțin pe dinafară. Ìncă nu făceam parte din acea lume. Ìncă nu îmi meritam locul în ea. Nici spaniola nu o vorbeam cum trebuie, după atâția ani de pauză. De partea celalată a tejghelei, munteanca aprigă care servea la mese aproape nici nu mă lăsase să deschid gura, și îmi indicase într-o engleză foarte sumară (deși o întrebasem în spaniolă) că pentru a obține Credencial-ul trebuie să merg la biserică, iar biserica deschide la ora 9.

Orice pelerin care merge la Santiago de Compostela trebuie să obțină, înainte de a porni la drum, un fel de pașaport de pelerin, care se cheamă Credencial. În Credencial sunt trecute mai multe informații utile: regulile pe care trebuie să le respecte pelerinul la drum, condițiile pentru a obține Compostela, o rugăciune către Santiago (adică Sfântul Apostol Iacob), harta principalelor Caminos (în afară de Camino Frances, cel pe care am mers eu – cel mai cunoscut și umblat, care pornește din Franța – mai există Camino del Norte și Camino Primitivo, mai la nord, respectiv Camino Portugues, care pornește din Portugalia…dar se spune că drumul fiecărui pelerin pornește, de fapt, de la ușa casei sale, și că pentru a merge la Santiago de Compostela poți să începi, practic, de oriunde). Ce e însă mai important e că în Credencial trebuie să figureze ștampilele locurilor prin care treci: hanuri, biserici, sau chiar taverne, cel puțin câte două pe zi. Cu asta vei putea dovedi că ai fost pe acolo și că ai parcurs toate etapele necesare, având deci dreptul de a obține Compostela, când ajungi la Santiago. În plus, Credencial-ul îți dă dreptul de a beneficia de facilitățile dedicate celor ca tine pe drum, mai precis de cazare într-unul din hanurile de pelerini (pe numele lor albergues de peregrinos), la prețuri modice (5-10 euro pe noapte).

În vechime, exista obiceiul ca pelerinii să poarte cu ei o pietricică, tot drumul, ca povară simbolică, pe care o abandonau cu puțin înainte de a ajunge la Santiago. Unii chiar, mai zeloși cu penitența, își puneau pietricica în sanda și mergeau așa tot drumul. Obiceiul poverii simbolice a rămas, chiar dacă nu e foarte răspândit (rucsacul e deja destul…). Eu mi-am ales din Cebreiro o pietricică de pus la gât, înșirată pe un șnur, cu simbolul scoicii galbene pe ea, și am purtat-o tot drumul. Însă nu m-am îndurat să o abandonez și m-am întors cu ea acasă.

La ora 9, s-a deschis biserica și am putut face rost de Credencial, unde mi s-a aplicat și prima ștampilă, cea a parohiei O Cebreiro. În sfârșit, puteam porni pe Camino!

Era deja târziu de pornit la drum. Majoritatea pelerinilor se trezesc pe la 5 și încep să meargă de pe la 6 dimineața. Asta ca să evite căldura, dar și pentru că există riscul să nu mai găsească loc în albergues. În plus, în albergues ai dreptul să dormi o singură noapte (poți rămâne mai mult numai dacă ești bolnav), și trebuie să eliberezi locul cât mai repede (de obicei, până pe la 7-8), pentru pelerinii care urmează să sosească…

Am pornit, deci, cu cei mai leneși dintre pelerini, și cu cei care, asemeni mie, începeau să meargă pe Camino chiar în ziua respectivă. În total, eram un pâlc de vreo zece oameni, dar ne-am împrăștiat repede pe drum. Am mers bine, admirând superbele peisaje ale Galiciei, străbătând poieni înverzite, cu vaci rubiconde, sau traversând mici râulețe de munte, pe poduri vechi de piatră. Sătucele prin care treceam nu făceau decât să-mi confirme impresia pe care o avusesem încă de la început, și pe care am păstrat-o tot restul drumului: Camino este și un Muzeu al Satului spaniol medieval, în aer liber. Unele cătune nu numără mai mult de zece case, toate de piatră, micuțe ca pentru păpuși, adunate în jurul unei biserici romanice de secol XI, micuță și ea, cu inconfundabila clopotniță deasupra intrării principale.

În multe sătuce sau ferme mai vedeam câini lăsați liberi pe stradă, dar păreau atât de obișnuiți cu pelerinii, încât nici nu clipeau când treceam pe lângă ei, în ciuda rucsacilor, toiagelor și a înfățișării noastre insolite. Deși am întâlnit destui câini pe Camino, toți au fost blânzi și cuminți, și niciunul nu mi-a făcut probleme.

Cum plecasem târziu, m-a apucat miezul zilei undeva pe la jumătatea drumului, așa că am decis să mă opresc un pic până se mai domolește soarele. Am stat vreo oră și ceva în Alto do Poio, un pisc ceva mai mic decât Cebreiro, de unde am admirat priveliștea. La popasul anterior, numit Alto de San Roque, avusesem ocazia să văd o statuie închinată pelerinului. Una foarte asemănătoare aveam să văd la celălalt capăt al itinerarului meu, și anume la Finisterre.

După amiază, am început să simt oboseala adunată până atunci, mai cu seamă din cauza nopții în care dormisem prea puțin. O durere ascuțită la piciorul drept, puțin deasupra gleznei, devenea tot mai stânjenitoare. Mă așteptam să am probleme mai degrabă cu piciorul stâng, la care am o lungă experiență de entorse prost vindecate și ligamente slabe, dar poate tocmai de aceea am solicitat prea mult celălalt picior. O întindere musculară ar fi fost de altfel destul de previzibilă. Știu că mulți se antrenează special pentru Camino, cu luni de zile înainte, și chiar este recomandat să o faci, pentru că lipsa de antrenament poate duce la întinderi musculare (sau mai rău), iar acestea nu fac decât să se agraveze pe măsură ce mergi. Eu însă nu avusesem timp de așa ceva. Deși plănuiam de multă vreme să merg pe Camino, nu fusesem sigură până în ultima secundă că voi putea ajunge. Și, la drept vorbind, am plecat convinsă că nu simpla forță fizică este cheia, ci altceva, mai presus și mai puțin vizibil, care ține în primul rând de starea ta interioară și de intensitatea dorinței de a ajunge la Santiago.

Etapa prevăzută în mod normal pentru ziua respectivă era de 22 de kilometri, dar eu făcusem deja vreo 5 în plus față de Camino, urcând din Piedrafita la O Cebreiro. Ar fi trebuit să ajung într-o localitate numită Triacastela, dar m-am gândit că ar fi bine să nu-mi forțez prea mult norocul. La modul ideal, ar fi trebuit să mă opresc înainte de Triacastela, dar nu cu mult, rămânând ca restul de kilometri să-i adaug la etapa din ziua următoare, care era mai scurtă, de vreo 18 km. Din păcate, însă, nu prea aveam de ales. Ultimul albergue, cel din Fonfría, se afla la 12 km de Triacastela. Prea mult de lăsat pentru a doua zi. Așa că mă opresc doar un pic în Fonfría, ca să-mi trag sufletul, alături de o braziliancă la vreo 50 de ani și o italiancă de vreo 30, care călătoreau împreună. Se pare că hanul nu era rău deloc, pentru că cele două deciseseră să rămână acolo. Eu strâng din dinți și continui drumul. E deja vreo 3 după-amiaza și am de mers prin soare. Noroc că e zonă de munte și adie un vânt răcoros. În plus, cu puțin timp înainte găsisem un izvor, a cărui apă umplea un mic bazinaș, și avusesem ocazia să-mi cufund în apă rece picioarele obosite (după cum avea să mi se confirme în fiecare zi ce va urma, aceasta e o operațiune mai mult decât utilă și necesară la drum). Aș vrea să ajung la Triacastela, dar durerea ascuțită de deasupra gleznei devine tot mai insistentă.

Pe harta mea mai figura un sătuc, Biduelo, la vreo 6 km înainte de Triacastela. Citisem că ar fi și în Biduelo posibilități de cazare, dar nu știam sigur dacă e vreun albergue. Am întrebat și mi s-a spus că există două Casa Rural, adică două pensiuni. Prima la care am ajuns era mai mult decât drăguță și avea o curte frumoasă, acoperită cu iarbă, unde proprietarii montaseră, printre mesteceni, mese și bănci pentru peregrinos.

Acasă, îmi imprimasem un mic ghid al fiecărei etape, foarte detaliat, așa că m-am oprit să citesc ca să știu ce mă aștepta. Din Biduelo până în Triacastela se cobora puternic, iar pe mine exact coborârile erau cele care mă necăjeau cel mai tare. Nu era de riscat. Așa că m-am decis să rămân în Biduelo.

Am fost singurul oaspete și mi-am luat o cămăruță cu pat dublu, baie și televizor. Un răsfăț cam mare pentru un peregrino, mă gândeam. În albergues toată lumea doarme ca la cabană, în paturi suprapuse, câte 20-30 în cameră, cel puțin, cu dușuri și toalete comune. La drept vorbind, pe mine perspectiva aceasta nu mă încânta foarte tare, deși am dormit pe la cabane de nenumărate ori, și cu siguranță în condiții mult mai vitrege decât cele din albergues. Însă au trecut ani de atunci, și nu atât timpul, cât mașina de tocat a stilului de viață contemporan te alienează fără să-ți dai seama: te trezești cu tot felul de temeri, fobii sau pretenții, și te obișnuiești cu ele atât de mult încât de la un punct încolo devine aproape de neconceput să te mulțumești cu mai puțin confort decât cel pe care ți l-ai construit în citadela proprie, asemeni unui păianjen care-și țese pânza și apoi cade singur în ea.

Oricum, după toate periplurile mele prin Europa, să dau 35 de euro pe o cameră dublă cu toate condițiile mi se pare nimica toată. Iar dacă e vorba să mă pot odihni și, mai ales, să pot merge fără probleme a doua zi, asta pentru mine n-are preț.

După ce fac un duș, spăl rufele purtate peste zi și le întind în curte, la soare. Apoi mă întind și eu puțin, pe iarbă, și ațipesc aproape imediat. Mă trezesc după mai bine de o oră, când trece un grup de peregrinos mai zgomotoși. Uitându-mă la ei, mă gândesc că, poate, după o pauză mai lungă, aș fi putut și eu să continui până la Triacastela. Însă știu că nu aceasta ar fi fost decizia cea mai bună.

După ce trec și ultimii peregrinos, se așterne complet liniștea, iar pe Camino nu mai trec decât vacile care se întorc de la păscut.

Fiecare albergue, casa rural sau taberna de pe Camino oferă zilnic ceea ce se cheamă Menù del Peregrino, de obicei pentru 10, maxim 12 euro, și care include antreu, mâncare, desert, bere sau vin. Pensiunea unde mă aflam nu făcea excepție. Așa am avut ocazia să încerc două specialități locale: caldo gallego (o supă cu fasole, cartofi, spanac, smântână și afumătură) și tarta de Santiago (un fel de pandișpan). Sporovăind cu gazda, îmi revine încet-încet fluența în spaniolă și încep să îmi recapăt accentul corect. Printre altele, femeia îmi spune că românii sunt o raritate pe Camino și se întreabă de ce. Nu știu nici eu prea bine, dar bănuiesc că lipsa de informație e unul din motive. Un altul ar putea fi că biserica ortodoxă nu se implică deloc în popularizarea pelerinajului la Santiago, considerat un fel de fief al catolicismului, insistând aproape exclusiv pe destinații din Grecia sau Israel. Și totuși, Apostolul Iacob, unul din cei doisprezece, este al tuturor creștinilor… În fine, nu vreau să mă pripesc cu concluziile, cel mai probabil există o multitudine de cauze pentru care românii nu prea ajung pe Camino de Santiago. Și, cine știe, poate că are rost să fie așa.

Fiind singură la drum, nu știu cum ar fi fost Camino pentru mine dacă n-aș fi vorbit spaniola. Dar sunt convinsă că diferența ar fi fost mare. Spaniolii nu prea vorbesc limbi străine. Cu localnicii m-aș fi înțeles cât să le cer un suc sau un sandviș, dar nu mai mult de atât. Nu mai spun că, în perioada când am fost eu, adică la sfârșit de iunie, cel puțin jumătate din peregrinos sunt spanioli. Se spune că, în lunile iulie și august, numai spaniolii sunt cei care se mai încumetă pe Camino, înfruntând căldura excesivă. Dar, desigur, există multe feluri de a merge pe Camino. Unul poate fi să comunici numai cu cei cu care ai venit, sau să nu comunici cu nimeni.

Pe de altă parte, însă, spaniola nu m-a ajutat neapărat să socializez mai bine, fiindcă nu asta era intenția mea. În plus, din câte am observat, spaniolii nu prea concep să călătorească singuri. Toți se mirau de mine că sunt singură și găseau că asta e o dovadă de curaj. Ei mergeau în grupuri mari sau în familie, sporovăind tot drumul. Și cred că aici nu prea ne potriveam, de aceea nici n-am simțit nevoia să mă lipesc de vreunul din acele grupuri, oricât de veseli și simpatici ar fi fost.

La popasul meu în Biduelo, nu m-am zgârcit cu odihna și am dormit până la 7 a doua zi. Adică, din nou, târziu pentru Camino. Dar știam că mă așteaptă 6 km de coborâre până în Triacastela, și trebuia să fac tot ce-mi stătea în putință ca să-i parcurg. Din fericire, și cu ajutorul uneo creme analgezice pe care o adusesem special pentru astfel de situații, întinderea mea musculară părea să se fi rezolvat. Pentru siguranță, mi-am găsit un toiag de care să mă sprijin, și mi-a fost de un real ajutor.

Am coborât fără probleme până în Triacastela, admirând peisajele idilice specifice acelei regiuni muntoase și verzi. M-am intersectat cu mai multe grupuri de peregrinos pe drum, și m-am mirat să constat câți oameni în vârstă (peste 65 de ani) fac acest drum, sau câți îl fac în familie, cu copii de 10-12 ani sau chiar mai mici. E drept, drumul nu e greu. E o potecă largă, bine bătătorită, bine marcată cu tradiționale săgeți galbene sau indicatoare cu scoici galbene, și fără mari denivelări. După părerea mea,  distanțele sunt principala dificultate a drumului, dacă nu chiar unica. Kilometri care se tot adună, oboseală care se tot adună… Dacă ai timp și îți permiți să mergi numai 10-12 kilometri pe zi, e chiar floare la ureche. Însă, de multe ori, nu ai de ales, și tocmai de aceea etapele drumului sunt standardizate. La fiecare 20-25 de kilometri, se găsesc localități mai măricele, unde mai există câte un magazin sau o farmacie, și unde capacitatea de cazare în albergues poate face față afluxului de peregrinos, mai ales în perioade de vârf (adică vara, pe 25 iulie fiind ziua Sf.Apostol Iacob) sau în anii jubiliari (cum este și 2010). Între etape, se mai găsesc alternative, dar nu poți ști sigur dacă și ce anume. Și dacă nu găsești, trebuie să mergi mai departe, iar următorul sat sau abergue poate fi la 8-10 kilometri distanță. Desigur, pe măsură ce te apropii de Santiago, popasurile sunt tot mai dese, la numai câțiva kilometri unul de altul; totodată, însă, Camino Frances se unește cu Camino Primitivo și apoi cu Camino del Norte, iar numărul de peregrinos nu face decât să crească. În plus, din câte am observat, multă lume sună din timp la albergues și își rezervă loc. Așa ceva nu e posibil la hanurile publice, ci doar la cele private (dar acestea sunt și cele mai numeroase, și cele mai bine îngrijite).

Mie treaba cu rezervările la hanuri, ca și taxi mochillas (o dubiță care transporta rucsaci de la o etapă la alta, contra sumei de 3 euro), mi se părea totuși prea de tot. Prea…de turist. Spaniolii aveau un nume pentru pelerinii care mergeau pe Camino precum turiștii. Le ziceau peregristas (combinație între „peregrino” și „turista”). Nu erau puțini, mai ales de la Sarria încolo, dar nu i-am văzut niciodată în albergues și nici nu m-am intersectat cu ei ulterior. Cred că mulți se plimbau pur și simplu, câte o bucățică de Camino, din curiozitate sau pentru plăcerea de a face puțină mișcare.

În Triacastela, m-am oprit puțin la o tavernă. Aproape imediat ce m-am așezat, a intrat în vorbă cu mine un tip înalt, bine făcut, ars de soare, la vreo 36-37 de ani. Aveam să aflu că era olandez și parcurgea Camino pe bicicletă. Pornise din Franța, de la Saint-Jean-Pied-de-Port, prima etapă a Camino Frances (de acolo sunt vreo 780 km până la Santiago). Mi-a spus că e al șaptelea an când face asta. De fiecare dată, singur. Din păcate, eu eram pe jos, așa că nu prea aveam cum să ne mai întâlnim. Grijuliu să mă revadă, mi-a lăsat însă numărul lui de telefon și a insistat să-l sun când ajung în Santiago, unde el avea să rămână mai multe zile. Tentantă ofertă. Olandezul cu plete blonde și ochi verzi ca dealurile Galiciei era, fără îndoială, cel mai arătos și interesant tip pe care l-am întâlnit nu doar pe Camino, ci în general, de ceva vreme încoace. Dar am venit pe Camino singură și așa vreau să rămân până la sfârșit. Cred că un olandez în viață îmi ajunge… prietenii știu de ce.

Din Triacastela, sunt două posibilități de a ajunge în Sarria, destinația finală a acelei etape: una, mai lungă, prin Samos, și alta, mai scurtă dar cu mai multe denivelări, prin San Xil. Cea din urmă era considerată în ghidul meu ceva mai dificilă, din cauza unor porțiuni pe care se urca ceva mai abrupt. De multe ori aveam să fac haz de necaz, în gândul meu, zicându-mi că ghidul pomenește de dificultăți doar în cazul porțiunilor unde se urcă, ori pentru mine și genunchii mei mai dificile erau cele unde se cobora…

Așadar, am ales varianta prin San Xil, și nu m-a dezamăgit. Am urcat prin pădure, pe răcoare, pe o potecă adesea udată de izvoare. Am mers o bucată împreună cu două studente, o americancă și o italiancă. Fusese cât pe-aci să cred că veniseră și ele singure, ca mine, și se împrieteniseră ulterior, dar nu era așa. Erau colege. Rămâneam, deci, în continuare, unica peregrina care călătorea singură, dintre cei pe care îi întâlnisem (sau în orice caz printre foarte puținele). Chiar nu observasem alte persoane de sex feminin în aceeași situație. Era suprinzător pentru mine, fiindcă mă așteptam să întâlnesc mult mai mulți peregrinos solitari. Nu știu de ce, aveam impresia că aceștia constituie dacă nu o majoritate, o parte importantă din mulțimea pelerinilor, dar nu era așa. Cel puțin nu în perioada când am fost eu.

Plecasem târziu și avusesem de recuperat 6 km până în Triacastela, așa că din nou m-a prins miezul zilei undeva la jumătatea drumului. Fără prea multe complicații, m-am oprit undeva la marginea potecii, mi-am așternut izoprenul pe iarbă (ca să nu zic că l-am luat cu mine chiar degeaba…) și mi-am acordat o oră și ceva de siestă. Au trecut pe lângă mine brazilianca și amica ei mai tânără, pe care le întâlnisem în Fonfría, și au zis ceva de genul „ce idee bună, cu siesta asta!”, însă și-au continuat drumul mai departe. E drept, mai aveam destul de mult până în Sarria. Iar ultimii kilometri, în mijlocul după-amiezii, mi s-au părut de-a dreptul interminabili. Am fost convinsă că ghidul greșește și că distanța e de fapt mai mare cu cel puțin 3-4 kilometri.

La un moment dat, m-am întâlnit cu niște franțuzoaice – mama, cred că se apropia de 70 de ani, iar fiica, la vreo 40 – care încurcaseră drumurile și erau cât pe-aci să o ia înspre Samos în loc de Sarria. M-am bucurat să le pot lămuri și am mers împreună cu ele o bucată de drum. Am fost inspirată și să le recomand un albergue care se afla la câțiva kilometri înainte de Sarria, fiindcă mai departe de atât oricum nu știu dacă mai rezistau să meargă. M-aș fi oprit și eu acolo, dar parcă aveam chef de un loc ceva mai animat, și în plus știam că a doua zi urma o etapă ceva mai lungă, așa că am tras de mine să merg mai departe. Chiar când simțeam că nu mai pot, am întâlnit un japonez care mergea încet, șchiopătând, cu un genunchi bine strâns într-o fașă elastică. Mi-a explicat că avea o problemă cu ligamentele. Dar nu se oprea, nu vroia să renunțe. Ìncet, dar mergea. Am mers și eu, alături de el.

În Sarria se intră prin partea nouă a orașului, destul de neinteresantă, și e ceva de mers până ajungi în orașul vechi, unde sunt mai toate hanurile (vreo șapte, mi se pare, număr record pentru o localitate de pe Camino). Însă degeaba îmi scosesem eu de pe Internet o listă cu cele mai bune albergues. Fiind aproape de ora cinci, erau pline toate. Sarria se află la puțin mai mult de 100 de kilometri de Santiago, fiind locul de unde foarte mulți încep să meargă pe Camino, iar acest lucru se vedea. Străzile și terasele erau pline. Foarte multe fețe noi, pe care nu le zărisem până atunci pe drum. Plus că, după cum aveam să aflu curând, era fiesta, ziua orașului, sărbătoare mare.

La ultimul albergue de pe lista mea, am avut noroc că mi-a spus cineva: du-te la Albergue Camino Frances, că acolo mai aveau o cămăruță cu un pat. Dar grăbește-te.

Așa era. Cred că am obținut ultimul pat liber din toată Sarria. De fapt, camera nu se ocupase până atunci tocmai pentru că patul era de o singură persoană, iar peregrinos solitari ca mine, după cum ziceam, nu erau foarte mulți. Iată încă un avantaj în a călători singur, mi-am spus.

Am mâncat la același albergue, care avea terasă chiar în piața principală, așa că am avut ocazia să ascult discursul primarului, rostit de la balcon, să văd dansurile populare și să ascult concertul unor tineri îmbrăcați în costume tradiționale spaniole, desprinși parcă dintr-o pictură de Goya. Tot acolo i-am zărit și i-am salutat și pe cei doi spanioli din Sevilla. Prea mult însă nu am mai rezistat. Zgomotul artificiilor avea să mă trezească mai târziu, dar eram prea obosită ca să ridic măcar oblonul să le privesc, așa că am adormit la loc în secunda următoare.

A doua zi, oarecum stresată de experiența anterioară și realizând importanța riscului de a nu mai găsi locuri în albergues dacă ajung prea târziu, mai ales că din Sarria mă așteptam la o creștere simțitoare a numărului de peregrinos,  m-am trezit la 5 dimineața și la 6 era deja pe drum către destinația următoare: Portomarin, la vreo 23 de kilometri.

Experiența mersului de dimineață, când încă nici nu a răsărit soarele, a justificat însă pe deplin efortul de a mă trezi atât de devreme. Aburii de ceață estompau linia orizontului, iar pajiștile mustind de rouă erau cufundate într-o lumină cețoasă, albăstrui-cenușie, care le făcea să arate ca desprinse dintr-un vis. În aer se amestecau mirosul de pin și de eucalipt cu mirosul de ierburi aromate și de pășune cosită. Primele raze ale soarelui aruncau sclipiri roșietice pe trunchiurile arborilor bătrâni care străjuiau poteca, sau scăldau într-o lumină magică apele câte unui pârâiaș împletit cu drumul. Cu adevărat o Dumbravă Minunată…

Ìnsă chiar de la primele ore ale dimineții, Camino a început să se aglomereze. Cete întregi de peregristas treceau în galop pe lângă mine, în timp ce eu mergeam din ce în ce mai greu. Încă nu-mi dădeam seama de ce. Pur și simplu, mă dureau picioarele. Mă strângeau bocancii. Ciudat, pentru că bocancii nu erau noi și mai mersesem cu ei, plus că nu avusesem problema asta în zilele precedente. Mă uitam cu jind la încălțările sport, ușoare, ale celor care treceau țopăind pe lângă mine, fără rucsac și fără griji. Ba chiar mă întrebam, cu ciudă, pentru ce a trebuit să iau bocancii de munte la un drum atât de ușor, când mi-ar fi fost mai bine în adidași. Cât am mers prin zona de munte, au fost buni, dar acum, parcă erau prea rigizi. Aveam senzația că picioarele mele sunt prinse ca într-o menghină și trebuia să fac pauze din ce în ce mai dese. Dar în același timp mă grăbeam, de teamă să nu ajung prea târziu și să nu mai găsesc loc la albergues.

Cred că aceea a fost ziua cea mai grea dintre toate. Nici nu îmi mai amintesc mare lucru din Camino și din peisajele acelei etape de drum. Am uitat până și să pun ștampilele în Credencial, pe unde am trecut. Nici nu știu cum ajuns la Portomarin. Îmi amintesc doar ultima porțiune, o coborâre în pantă, pe șosea, care nu se mai termina, iar degetele mele de la picioare se chirciseră de durere în bocanci. Se vedea însă Portomarin, iar priveliștea era superbă. Orășelul e situat pe malul unui râu foarte lat, înconjurat de coline și păduri. După ce am trecut podul peste râu, n-am mai avut putere să continui și m-am oprit pe mal, m-am descălțat și mi-am cufundat picioarele în apa rece a râului. Ce ușurare! Mă așteptam să mai am destul de umblat și prin Portomarin, în căutarea unui albergue, așa că trebuia să-mi trag puțin sufletul.

Era puțin trecut de ora 12 și, la primele două albergues la care am fost, deja nu mai aveau locuri. Mai precis, era totul rezervat și mi s-a spus să aștept până pe la 3 după-amiaza, în caz că se eliberează ceva. Dar nu pentru asta mă grăbisem eu să ajung la miezul zilei! Am mârâit, în gând, la adresa ideii de rezervare și a celor care o practică (îmi aminteam o propoziție scrisă mare pe unul din site-urile despre Camino: „Son albergues, no hoteles!” și îmi venea să zic: „Nu, zău! Și atunci, de ce se comportă ca niște hoteluri…?”).

Din fericire, însă, după cum aveam să înțeleg ulterior, localitățile care sunt final de etapă sunt de obicei destul de măricele, iar oferta de cazare nu se limitează la ce scrie prin ghiduri sau pe Internet. În Portomarin, de exemplu, am găsit loc la un albergue privat, micuț, de care am dat cu totul întâmplător, și am fost prima persoană din camera care avea în total zece paturi. E drept, până la 3-4 s-au ocupat și celelalte locuri, dar oricum, sunt convinsă că se mai putea găsi loc și în alte părți.

Camera era curată, luminoasă, și dădea într-o curte interioară unde se puteau spăla și usca rufe. După ce m-am odihnit și mi-am masat picioarele obosite, am pornit prin oraș, hotărâtă să găsesc o soluție la problema mea. Dacă și în ziua următoare aveau să mă doară picioarele la fel de tare, însemna că nu mai puteam continua. Nu mă dureau genunchii sau gleznele, nu făcusem febră musculară. Mă dureau, pur și simplu, tălpile, și știam că după mai mulți kilometri de mers avea să fie și mai rău. Deja, în ultima parte a drumului spre Portomarin, mă simțisem de parcă aș fi călcat pe cioburi.

Soluțiile le-am găsit repede. Pe Camino, totul e gândit și adaptat la nevoile pelerinilor. Și câți n-or mai fi fost în situația mea până atunci! La farmacie, am luat niște talonete cu pernițe moi umplute cu gel, de pus în bocanci. Mi-am luat și două bastoane speciale pentru mers, anti-șoc, cum văzusem la alții. Și am găsit și un aparat de făcut masaj la picioare, într-un magazin: 1 euro cinci minute. Pentru moment, perspectivele pentru a doua zi păreau îmbunătățite simțitor. Încrezătoare, m-am mai plimbat un pic prin oraș, apoi am intrat în catedrală, unde se ținea slujba pentru peregrinos. Aveam să constat că în toate localitățile mai măricele pe unde trece El Camino, bisericile țin cel puțin o slujbă pe zi, cu rugăciuni speciale pentru pelerini. Am mâncat la o terasă unde și bucătăreasa, și ospătarul, erau români, și s-au bucurat să vorbească puțin cu mine, spunându-mi și ei, la rândul lor, că nu li se întâmplă prea des să întâlnească români pe acolo.

Întoarsă la albergue, am dormit dusă. Ìn cameră mai erau câțiva spanioli și francezi – pe unii i-am reîntâlnit pe drum, ulterior, dar în seara aceea n-am prea apucat să vorbesc cu niciunul. Am remarcat doar un cuplu de francezi, pe la vreo 50 de ani: el era nemulțumit (n-am înțeles de ce) și decisese să nu mai continue drumul; ea însă a continuat, singură.

A doua zi, mă așteptau 25 de kilometri până la următoarea destinație, Palas del Rei. Plecasem tot de dimineață, când luna plină, alb-străvezie, încă se mai zărea pe cer, iar întunericul era suficient de dens încât să trebuiască să aprind lanterna când mai traversam câte o pădurice (și după mine se țineau vreo două pâlcuri de pelerini care nu aveau lanternă la ei). Însă doar 2 ore mai târziu, la nici jumătatea etapei, parcă mă lăsaseră nu doar puterile, ci și imaginația. Nu mai știam ce să fac. Degeaba pusesem talonetele. Picioarele mele se umflaseră și pur și simplu nu mai încăpeau în bocanci. Mă sprijineam în cele două bețe cât puteam, dar nu era de ajuns. În plus, făcusem greșeala să las șireturile bocancilor foarte lejere – în primă fază, simțisem o ușurare și mersesem mai bine, dar nu a durat mult timp să-mi apară rosăturile. Abia la kilometrul 13, în Ventas de Narron (n-o să uit acel loc providențial) m-am încumetat să adopt soluția finală. Și unica rămasă. Mai aveam la mine niște sandale. Le luasem mai mult pentru a merge cu ele la duș și de ici până colo, când ies din bocanci. Îmi amintesc că le-am cumpărat de undeva din Turcia, dintr-un bazar. Niște sandale simple, sport, fără pretenții. Aveau două mari avantaje: toate cele trei barete reglabile și o talpă solidă, dintr-un material ignifug. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut să merg cu ele pe Camino. Dar s-au dovedit a fi salvarea mea. Cu ocazia asta și-au arătat utilitatea și șosetele Coolmax, care au mers la fix cu sandalele (și era cât pe-aci să zic că le-am cărat degeaba!).

După ce mi-am pus sandalele, am fost alt om. Și, desigur, mi-a părut rău că nu mi-a venit ideea asta mai devreme. Poate că unui peregrista i-ar fi dat prin cap mai repede. Dar eu, ca și mulți alții, cu mentalitățile specifice mersului la cabană, nu m-aș fi gândit în veci să merg pe distanțe așa mari (cred că au fost mai mult de 70 de kilometri în total) în sandale. Nici măcar nu erau sandale speciale pentru mers, din acelea care se găsesc în magazinele cu articole sportive. M-aș fi gândit că numai „pantofarii” ar face asta. Dar uitasem că Apostolii și toți pelerinii din vechime în sandale umblau!

Următorii 12 kilometri am zburdat, pur și simplu. Nici nu știu cum a trecut timpul. Nici nu m-am mai îndurat să mă opresc prea mult, la prânz. Am continuat să merg, cu o veselie de zile mari, bucurându-mă de Camino în fiecare secundă. Mai ales că atmosfera se liniștise mult în raport cu ziua precedentă. Cei care galopaseră până atunci, se resimțeau probabil după efortul făcut și mai încetiniseră ritmul. Peregristas parcă se mai răriseră și ei. Sau poate era doar impresia mea, fiindcă alesem să continui să merg și la orele amiezii.

Nu de puține ori, încercam să-mi imaginez cum trebuie să fi fost Camino acum cinci sute sau chiar o mie de ani. Mă gândeam la pelerinii aceia, bătuți de soartă și de vreme, cu câte o desagă în vârful toiagului, cu sandalele rupte sau poate chiar desculți, cu mantalele peticite, unii bătrâni, alții infirmi, bolnavi de toate felurile, care se târau spre Santiago, în speranța iertării sau a vindecării. Noi, astăzi, catalogăm prea ușor astfel de fenomene drept ignoranță sau superstiție, dar sunt convinsă ca mulți din acei oameni erau mânați de trăiri și convingeri amețitor de profunde. Încercam să-mi imaginez rănile lor, hainele lor, condițiile în care umblau și dormeau… și mă cutremuram. În Ligonde, am trecut pe lângă un vechi cimitir de pelerini. Sunt mai multe de felul acesta pe Camino. În vechime, Camino era de nenumărate ori mai greu și mai periculos decât acum. Pe drum, oamenii mureau pe capete… Existau spitale pentru pelerini, dar și cimitire…

La un moment dat, am intrat în vorbă cu un cuplu de finlandezi, foarte simpatici. Credeam că sunt de vârsta mea, dar din vorbă în vorbă am aflat că au un fiu de 20 de ani, care tocmai fusese premiat la un festival de pian. În ce-i privește, era a treia oară când mergeau pe Camino, iar prima dată porniseră din Roncesvalles, de la granița cu Franța. Împreună cu ei, am făcut un popas în Airexe, un loc în care tare mi-ar fi plăcut să rămân peste noapte. Le-ar fi plăcut și finlandezilor, dar se simțeau în formă și au hotărât să continue. Era o zi minunată pentru mers, fiindcă nu bătea soarele, cerul fiind acoperit de o pătură subțire de nori, ca o ceață străvezie. A doua zi urma să fie mai cald, deci era bine să profităm de vreme și să mergem mai departe. Am trecut pe lângă primele albergues din Palas del Rei (unde m-am interesectat cu spaniolii care dormiseră cu mine în cameră, în Portomarin) dar nu ne-am oprit acolo, fiindcă mai erau doi kilometri până în oraș. Finlandezii ar fi preferat să stea la o pensiune, undeva mai în centru. Iar eu aș fi preferat să ajung în oraș, fiindcă mă bătea deja gândul să-mi cumpăr niște încălțări sport și ușoare. Nu că m-aș fi plâns de sandale, dar mă gândeam, totuși: „Dacă mă prinde ploaia? Dacă mi se rupe vreo baretă la sanda?” etc. Trebuia să am și o variantă de rezervă, iar pe bocanci nu mă mai puteam baza.

În ciuda numelui pompos, Palas del Rei nu are nimic special (nici nu cred că am făcut vreo poză acolo), este o localitate mai degrabă ștearsă și nu prea animată. Cel puțin așa mi s-a părut mie. Chiar la intrare, am găsit un albergue despre care știam că e bun și nou, așa că n-am mai pierdut timpul. M-am despărțit de cei doi finlandezi, pe care aveam să-i revăd cu bucurie chiar în Catedrală la Santiago. La han, tipul de la bar a fost extrem de amabil, mi-a spus că a lucrat în turism și cunoștea Bucureștiul. Mi-a făcut repede un sandviș și o salată, căci bucătăria urma să se deschidă ceva mai târziu, pentru cină.

E surprinzător cât de repede și ușor m-am adaptat la viața de albergue. Și nu pot să mă plâng de niciunul pe unde am fost. Toate erau curate, bine întreținute, cu toate facilitățile. Cum ajungeam, făceam un duș (mă așteptasem să fie aglomerat la dușuri, dar de obicei eram numai eu – probabil fiindcă pelerinii ajungeau la ore foarte diferite, începând cu ora 11-12, până pe la 5 sau chiar 6 după amiaza), spălam și întindeam rufele, apoi mânceam ceva, mă odihneam un pic (de pe la 3 încolo, era program de somn de după-amiază în camere), apoi cina, și pe la 10 culcarea. Nu conta că eram atâția în cameră, eu dormeam buștean de fiecare dată. Ìnsă pe la 5 mă trezeam (poate și pentru că adormeam cu grija asta), când începeau sunatul deșteptătoarelor și foiala prin cameră a celor care vroiau să pornească devreme la drum. Mă sculam și eu printre primii, scoteam rucsacul cu toate lucrurile afară din cameră (asta era regula, ca să nu-i deranjezi pe cei care mai dorm, când îți faci bagajul), împachetam totul și… la drum!

Planurile mele de a ajunge la un magazin în Palas del Rei s-au spulberat repede, fiindcă nu la mult timp după ce am ajuns a început să plouă torențial. Am renunțat să mai ies undeva și am rămas la albergue pentru cină.

La masă, a intrat în vorbă cu mine un domn distins, pe la vreo 65 de ani, care semăna neașteptat de mult cu Richard Chamberlain. Era danez și îl chema Ian. Mi-a povestit că a pornit din Saint-Jean, din Franța (era, deci, de o lună pe drum); avea un picior umflat și roșu, care îl durea, dar nu se sinchisea prea mult de asta. L-am sfătuit să încerce să ajungă la un doctor, dar nu-mi răspundea decât: „Încă trei zile! Încă trei zile, atât!”. Atât mai era până la Santiago.

Jan se pregătea de vreo cinci ani să facă acest drum. Mi-a spus că are mai mulți prieteni care, deîndată ce au ieșit la pensie, au hotărât să meargă pe Camino. E o experiență completă, îmi spunea el, sintetizând perfect ce simțeam și eu: frumusețea naturii, bucuria mișcării în aer liber, experiența culturală, cea umană, cea spirituală și religioasă… Camino are de toate pentru toată lumea. Unii vin din curiozitate, alții ca să facă sport, alții de dragul naturii, alții îndemnați de Biserică, alții ca să mediteze la niște lucruri și să caute niște răspunsuri…Unii vin cu gașca, alții cu prietenii apropiați, alții cu familia, alții cu iubitul/iubita, alții singuri… Eu și Ian făceam parte din ultima categorie, și poate de aceea ne-am înțeles așa de bine. Ian îmi spunea: „Ìmi iubesc soția și copiii, îmi iubesc prietenii, dar pe Camino am vrut să merg singur…”. Și a continuat: „Totuși, de o săptămână mănânc singur, așa că m-am gândit că ar fi plăcut să mai schimb o vorbă cu cineva care călătorește singur, ca și mine…”.

Ian era un adevărat solo traveler. Nu venise singur doar ca să-i fie mai ușor să cunoască lume și nu călătorea singur doar în speranța de a se împrieteni cu cineva. În cel mai bun caz, prefera compania unor peregrinos solitari, care-și respectă unul altuia singurătatea. Ne-am amuzat, amândoi, când mi-a mărturisit: „Nu-i înțeleg pe spaniolii ăștia care vin în grupuri atât de mari și în vreme ce merg, tot drumul – taca-taca, taca-taca – trăncănesc fără oprire…”. E drept, cam asta fusese și senzația mea, însă trebuie să recunosc că e mai ușor să mergi la drum cu cineva decât singur; timpul trece mai ușor și mai uiți de durerile de spate sau de picioare. Pe de altă parte, nu neapărat acesta e scopul, să mergi mai ușor sau mai repede…

La un pahar de vin, am vorbit cu Ian despre prietenie, călătorii, despre Goya și Picasso, despre muzeele din Paris și Madrid…și, desigur, despre Camino. Nu m-am putut împiedica să mă gândesc ce diferență enormă de mentalitate față de pensionarii din România, care la 65 de ani se consideră cu un picior în groapă, își petrec tot timpul pe la doctori și farmacii, în căutare de medicamente compensate, sau se agață cu disperare de copii și nepoți, ca să uite de golul de sens al propriei existențe.

În aceeași cameră cu mine mai fuseseră cazați o gașcă de studenți spanioli, doi băieți și patru fete. Mă mai întâlnisem cu ei pe drum și i-am recunoscut, fiindcă una din fete avea o întindere musculară și observasem că șchiopăta. Îi dădusem crema mea analgezică și mă bucurasem să-i fiu de ajutor. Erau destul de gălăgioși, dar îmi erau simpatici. Îmi aduceau aminte de vremurile studenției mele, când mergeam cu prietenii, cu rucsacul și cortul în spate, prin Maramureș, Apuseni sau nordul Moldovei. Pe temelia acelor momente ne-am clădit prietenia de-o viață. Și sunt convinsă că și în cazul acelor studenți – ca și, în general, al celor care călătoresc împreună cu cei apropiați – faptul de a parcurge Camino împreună îi poate lega pe viață. Experiența lor era complet diferită de a mea, dar o înțelegeam perfect.

În ziua următoare, etapa standard prevedea 29 de kilometri, până în Arzua, însă eu nu găseam motive să merg atât de mult și mă gândeam să mă opresc undeva, după vreo 23 de kilometri, la un albergue, și să las restul pentru a doua zi.

De teamă să nu solicit prea mult sandalele (în ele îmi puneam toată speranța, și nu știam cum ar face față atâtor kilometri), am pornit tot în bocanci. De bine, de rău, am reușit să merg așa primii 7-8 kilometri. N-a fost deloc o idee rea, fiindcă în ajun plouase și pe jos era plin de noroi și bălți. Am străbătut o pădure extrem de spectaculoasă, cu niște copacii ciudați, cu crengile răsucite ca pe fuior, și câteva sătuce de basm, dintre care Campanilla și O Coto, trecând cu această ocazie din provincia Lugo în La Coruna.

Tot acolo am zărit și un grup de peregrinos a caballo, singurii pelerini călare pe care i-am văzut pe Camino. Pare plăcut să mergi cu calul, dar nu cred că e neapărat mai ușor. Iar bătăturile se fac în alte locuri decât la picioare și cred că sunt mai dureroase și mai nesuferite. Nici în locul celor cu bicicleta n-aș fi vrut să fiu. Dintre aceștia erau o grămadă, iar drumul lor se suprapunea destul de des cu al nostru, al pietonilor. Din perspectiva mea, bicicliștii arătau cel mai puțin a pelerini: erau ca trași la indigo, cu costumele lor à la Tour de France, maieuri și pantaloni mulați și casca pe cap. Treceau pe lângă noi ca vântul, mai ales la coborâre, și mă enervau uneori, cu viteza lor. La urcare, însă, cred că le era mai greu decât ne era nouă.

La jumătatea etapei din ziua aceea se afla Melide, despre care citisem că este locul unde se poate mânca cel mai bun pulpo gallego din lume. Pulpo gallego este un fel de mâncare tradițional, pe bază de caracatiță, renumit pentru cunoscători și nu numai. Ca să fiu în Melide la ora prânzului, nu avea rost să mă grăbesc, și de aceea plecasem destul de târziu din Palas del Rei. Am ajuns în Melide pe la vreo 12, după cum plănuisem, și m-am dus direct la faimoasa Casa Ezequiel, care este o „pulpería”, adică un loc special de mâncat caracatiță. Trebuie să recunosc, a meritat cu vârf și îndesat. M-am delectat cu un pulpo gallego fabulos și, deși nu am mâncat acest fel de mâncare de foarte multe ori ca să pot face comparația, cel din Melide a fost, fără urmă de îndoială, cel mai bun.

Am stat la masă cu niște doamne din Asturias, foarte simpatice, aflate în vacanță. Dar majoritatea celor din pulpería Ezequiel erau tot pelerini, care aflaseră de locul acela, ca și mine, probabil de pe Internet. Pentru a nu știu câta oară, m-am interesectat cu un grup de vreo 4 spanioli între 30 și 40 de ani, care intraseră în vorbă cu mine încă din Portomarin (- mai e nevoie să spun? – mirându-se foarte tare că eram „sola y sin pareja”, că vin tocmai de la București și că vorbesc spaniolă). Și ei erau burlaci, dar măcar călătoreau împreună. Erau foarte simpatici, și probabil că mi-ar fi fost foarte ușor să mă lipesc de grupul lor, dar nu asta era intenția mea și ei au înțeles repede lucrul acesta.

După ce am ieșit din pulpería, am intrat într-un magazin cu articole sportive, cu gândul să-mi iau ceva de încălțat, ca să nu mai depind atât de mult de sandale. Cu această ocazie, am constatat că, deși în mod normal port 38, nu mă mai încăpea nimic sub 40 sau chiar 41, atât de umflate îmi erau picioarele. Chiar și așa, n-am găsit nimic care să mi se potrivească. La nici cinci minute după ce am ieșit, mi-am dat seama că mi-am uitat bastoanele pentru mers și m-am întors. Ìnsă magazinul tocmai se închisese (era sâmbătă după-amiază). Mi-a părut rău, dar n-aveam ce face. Bastoanele acelea mă ajutaseră foarte mult la mers, dar probabil că nu mai avea sens să-mi cumpăr altele pentru numai două zile. În plus, aveam dubii că mă vor lăsa cu ele în bagajul de mână, în avion, iar ca să înregistrez bagaj de cală la aeroport m-ar fi costat vreo 40 de euro (deh, low cost era doar biletul…), mai mult decât făceau bețele.

Cu puțin timp înainte să ajung la popasul unde-mi propusesem să rămân peste noapte, am zărit o peregrina care șchiopăta într-un fel foarte cunoscut mie. Nu m-am înșelat: avea aceeași problemă ca și mine, i se umflaseră picioarele și o strângeau rău bocancii. Era daneză și venise cu prietenă, dar amica ei era ceva mai în față. Am încetinit ritmul și am mers cu ea o bucată de drum, povestindu-i propria mea experiență și încercând să-i dau câteva sfaturi practice. Între altele, ea mi-a confirmat că nu aveam voie cu bețele în avion, prin urmare am renunțat la orice gând de a-mi mai cumpăra altele. Trebuia să mă descurc fără.

Aveam de trecut prin două sătuce, unul după altul: Figueroa și Castaneda. Pe românește, ar suna ceva de genul: Smochineni și Căstăniș. Iar la Căstăniș ar fi trebuit să fie un albergue și acolo vroiam eu să mă opresc. Însă tot vorbind cu daneza, n-am observat indicatorul către albergue și am ratat intrarea. Când mi-am dat seama, mersesem deja ceva și nu mai aveam niciun chef să mă întorc. Trebuia să mai merg încă vreo 3-4 kilometri până în Ribadiso, unde se afla următorul albergue. Însă mă obișnuisem deja cu distanțele: când ești pe Camino, 3-4 kilometri în plus sau în minus nu înseamnă mai nimic.

În Ribadiso era un albergue foarte drăguț, așezat pitoresc într-o poiană pe malul unui râu. Poiana era plină de peregrinos care zăceau la soare sau se bălăceau în apele râului. Din păcate, însă, nu mai erau locuri libere (era deja vreo 4 după-amiaza). Nu aveam de ales, trebuia să mai merg 3 kilometri, până în Arzua. Acolo erau multe albergues, toate cu capacitate mare de cazare, și aveam să găsesc loc cu siguranță, mi-au spus cei din Ribadiso. Au avut dreptate. Deh, nu degeaba fusese Arzua prevăzută ca final de etapă.

Și uite-așa am mers aproape 30 de kilometri în ziua aceea, deși nu intenționasem să merg atâta. Poate tocmai de aceea, n-am resimțit deloc etapa respectivă ca fiind una dificilă sau obositoare ci, dimpotrivă, ca una din cele mai plăcute. Mersesem relaxat, mâncasem deliciosul pulpo gallego în Melide, străbătusem păduri și sătuce de o frumusețe aproape magică, totul sub o curioasă ceață cu iz oceanic, subțire și răcoroasă, care a persistat întreaga zi, în ciuda vântului destul de puternic, care părea să poarte în el briza Atlanticului.

În Arzua, celor care vin pe Camino Frances li se adaugă cei care vin de pe Camino del Norte și Camino Primitivo. Ìnsă, deși am ajuns târziu, am avut albergues pe alese. Chiar mi-am permis răsfățul de a trece mai multe în revistă, înainte să-mă hotărăsc la care rămân. Toate aveau camere mari, de peste 30 de paturi, dar asta nu mă mai suprindea. Mă gândeam chiar, cu amuzament, la discuția pe care o avusesem în ziua precedentă cu doi australieni simpatici pe care îi știam de pe drum. Ei se cazaseră într-un albergue unde urmau să doarmă într-o cameră cu 100 de paturi. „Imaginează-ți sforăieli la noapte!”, râdea unul dintre ei și apoi îmi povestea cum, acasă în Australia, dacă era vorba să stea la un hostel, strâmbau din nas dacă erau mai mult de 4 paturi în cameră. Vorbea însă ca de niște timpuri imemoriale și zicea: „Acum sunt în stare să dorm oriunde, și la marginea drumului dacă e nevoie”.

Îi știam deja pe majoritatea celor care făceau drumul în același ritm cu mine și mă simțeam ca făcând parte dintr-o mare comunitate, una discretă și cu totul deosebită. Ne intersectam pe drum chiar și de mai multe ori pe zi, salutându-ne cu tradiționalul și omniprezentul „Holà! Buen camino!”. Ajunși la finalul unei etape, ne reîntâlneam prin albergues, tabernas sau pe străzi, ne zâmbeam și mai schimbam câteva vorbe. Mai erau turiști, mai erau localnici dar, oriunde ne-am fi aflat, noi, pelerinii, ne recunoșteam imediat între noi. În primul rând, după mersul inimitabil. Nu e greu de imaginat în ce fel îți târăști picioarele în papuci sau sandale, după atâția kilometri, care cu bătături, care cu rosături, care cu întinderi musculare și câte și mai câte. Un mers crăcănat, legănat și schiopătat, imposibil să-l confuzi. Apoi, hainele. Nici asta nu e greu de imaginat: cum arată niște haine (nu mai contează că sunt de calitate, de marcă, din materiale inteligente, etc.), după ce le-ai purtat atâtea zile, le-ai spălat pe genunchi, le-ai uscat pe rucsac și le-ai mototolit în pungi ca să ocupe cât mai puțin loc. Inutil de precizat că asortarea culorilor sau alte preocupări de ordin estetic erau de domeniul amintirilor.

Deși mersesem mult în ziua respectivă, în Arzua nu m-am odihnit prea mult, în special după-amiază, fiindcă am umblat să-mi caut încălțări noi (și am reușit, într-un final). Cred însă că acesta a fost motivul pentru care ziua următoare, deși am avut de mers numai vreo 20 de kilometri (da, chiar așa, „numai vreo 20”, nimica toată față de etapele anterioare), mi s-a părut obositor. Contrar așteptărilor mele, încălțările cele noi, deși foarte comode, s-au dovedit a avea totuși talpa prea moale și prea subțire, așa că destul de curând au început să mă doară tălpile picioarelor, deși pusesem înăuntru și talonetele. Din punctul ăsta de vedere, bocancii erau mai bine adaptați, dar nici cu ei n-am mai putut merge prea mult. Așa că m-am întors tot la vechea mea iubire: sandalele. Probabil că materialul acela ignifug din care erau făcute tălpile sandalelor era și foarte rezistent, fiindcă s-a comportat impecabil. Cine ar fi crezut?

În jurul meu, părea că lumea e din ce în ce mai veselă, la gândul apropierii de Santiago. Întâlnisem un grup de spanioli care mergeau și cântau cât îi ținea gura tot felul de cântece populare haioase, și chiar m-a amuzat să merg o vreme în spatele lor și să ascult ce cântau. Mai încolo, la o taberna cu tentă hippie unde mă oprisem puțin, două catalane voinice își beau cafeaua fredonând și dansând după muzică (e drept, muzica era excelentă…). Nu știu de ce, dar pentru o clipă, sub razele soarelui care răsărea, am avut senzația unei atmosfere ca de vacanță la mare. Toată lumea părea să-și spună: „Mai e puțin. Mai e foarte puțin. Aproape am ajuns.”

După vreo 17 kilometri, în Santa Irene, era o mânăstire pe care mă gândeam să o vizitez. Cum era duminică, mă gândeam că poate ajung la timp, când începe slujba. Am văzut un indicator, dar la câțiva metri de el se făceau două drumuri. Unul mergea paralel cu șoseaua, dar în sens invers față de direcția din care venisem, iar celălalt făcea un unghi drept cu drumul principal. Mi-am zis că trebuia să fie acesta din urmă. Am mers vreun kilometru și am ajuns într-un sat. Părea pustiu și nu se zărea nicio mânăstire. La un moment dat, mi s-a părut că zăresc o cruce pe un acoperiș și am pornit în direcția respectivă, dar m-am trezit escaladând o râpă, printre pietre și urzici, și nici urmă de biserică. Până la urmă, am dat de un localnic care m-a îndrumat. O luasem pe drumul greșit și trebuia să mă întorc. Când am ajuns înapoi la șosea, am avut noroc că am dat peste câțiva peregrinos care mi-au spus că schitul Santa Irene era închis. Măcar n-a mai trebuit să fac încă un ocol degeaba.

Era cald, bătea soarele, eram obosită și mă dureau destul de rău picioarele. Mi-am dat seama că asta nu mai avea nicio legătură cu încălțările sau cu altceva. Era pur și simplu, efectul numărului de kilometri, cumulat. În  mod normal, după cinci sau șase zile de mers ar fi trebuit să-mi iau o zi de pauză, dar nu aveam timp pentru așa ceva. Repaosul urma să vină ceva mai încolo, la Santiago. Nu mai aveam nici bețele, care m-ar mai fi ajutat un pic. În plus, încălcasem una din regulile de aur: rucsacul nu trebuie să cântărească mai mult de 10% din greutatea corpului. Când plecasem de acasă, îl pregătisem și îl cântărisem riguros, și avea 5.8 kilograme. Era perfect și nici nu l-am simțit în spate, în primele zile. Însă după aceea a trebuit să pun în el bocancii, iar surplusul de greutate, deși nu era mare, s-a făcut simțit destul de repede: încercând să dau rucsacul jos din spate și răsucind brațul drept, m-a țintuit o durere ascuțită în spate. Era, cred, a patra zi de drum, iar durerea aceea nu m-a părăsit decât când am ajuns la Santiago. Din fericire, la mers n-o simțeam prea mult, numai când făceam anumite mișcări, iar crema analgezică a mai atenuat-o.

În ziua aceea, penultima, orice aș fi făcut, tot mă dureau picioarele și spatele. Dar mă obișnuisem și cu asta. Mă obișnuisem și să rabd, și să încerc să mă gândesc la altceva și să mă bucur cât pot de Camino. Iar Camino mă ajuta și el. Exact când simțeam că nu mai pot, de undeva, din senin, o forță miraculoasă mă împingea mai departe.

Pe deasupra, înțelesem un lucru esențial: că mult, mult mai importantă decât starea fizică este cea psihică, și că povara cea mai mare nu este greutatea din rucsac, ci greutatea pe care o porți în suflet. Văzusem prea bine cum, atunci când te grăbești sau te stresezi dintr-un motiv anume – așa cum o făcusem eu în ziua când mă temeam că nu mai găsesc loc la albergues sau că nu voi fi în stare să merg mai departe – distanțele se dilată și devin insuportabile, un kilometru se face cât cinci, iar Camino devine un adevărat calvar. În schimb, dacă nu te grăbești și nu te stresezi – așa cum mi se întâmplase mie în ziua când, fără să îmi propun, mersesem aproape 30 de kilometri – oricât de mare ar fi oboseala și orice probleme ai avea, drumul e mai ușor și reușești să te bucuri de el cum trebuie.

Cred că una din marile lecții pe care trebuie să le înveți pe Camino – și poate fi greu de acceptat pentru unii – este că te afli cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, dacă vrei să ajungi cu bine, trebuie să te lași cu totul în mâinile Lui. Oricât de bine pregătit și antrenat ai fi. Am auzit de oameni care s-au antrenat luni de zile, ca niște adevărați sportivi de performanță, și au alunecat pe piatra unui râu chiar în prima zi de drum, trebuind să se întoarcă acasă. În schimb, am văzut cu ochii mei oameni în vârstă, oameni cu genunchii bandajați, șchiopătând, oameni mergând cu un bocanc într-un picior și un papuc în celălalt din cauza bășicilor, oameni despre care, văzându-i, n-ai fi zis că vor fi în stare să mai meargă încă o sută sau șaptezeci sau măcar douăzeci de kilometri, cât mai aveau până la Santiago… și totuși au mers, și i-am revăzut în Santiago. Am văzut chiar, la un moment dat, un tânăr în scaun cu rotile, însoțit de fratele lui, pe bicicletă. Și el a ajuns la Santiago.

Acel cineva care a mers pe Camino mai mult decât mine și a fost primul care m-a îndemnat să merg (din păcate, nu l-am convins să scrie mai mult de câteva rânduri aici) îmi spunea că una din primele întrebări pe care le auzi atunci când întâlnești pe cineva pe Camino este „De ce?”. De ce vrei să faci acest drum? De ce ești aici? Ìnsă, în cazul meu, n-a fost deloc așa. Probabil că fiecare își croiește drumul în felul său, și de aceea experiențele sunt atât de diferite. Pe mine nu m-a interesat să știu „de ce”, așă că n-am întrebat pe nimeni. Și nimeni nu m-a întrebat pe mine. Nici nu știu cum aș fi putut să explic. Sau, poate, aș fi putut să spun „de ce”, din ce cauză, dar mi-ar fi fost mai greu să explic pentru ce, în ce scop. Scopul meu a devenit mai clar abia în cea de-a treia zi de drum. Atunci am înțeles eu, brusc, pentru ce mergeam pe Camino și ce așteptam la sfârșitul lui. Și poate, tocmai de aceea, din acel moment am avut și puterea să rabd greutățile, să accept tot ce mi se întâmpla. Am știut ce sens avea.

Însă mai târziu am înțeles și că El Camino nu este doar un prilej de reflecție interioară, de cunoaștere, de împlinire sau de ajutor, ci în același timp unul de dăruire și de mărturisire. Nu este doar o experiență pe care o asimilezi în tine, ci totodată una pe care o împărtășești celorlalți. Nu numai că tu te afli pe Camino, ci și Camino sălășluiește în tine. Eu cred că mulțimea acelor oameni care merg până la Santiago, în ciuda atâtor probleme și sfidând toate legile probabilității, asta reprezintă în primul rând: o mărturie. Ei nu sunt nici pe departe niște atleți ai sportului, ci în primul rând niște atleți ai voinței și ai credinței.

Intrând în vorbă cu ei, îmi dădeam seama că, de fapt, nimeni nu era pe deplin scutit de neplăceri. Chiar și cei mai tineri și mai puternici. Toți aveau câte o problemă care-i necăjea la mers. Era inevitabil, după atâta drum. Nu eram nici pe departe singura. Dar nimeni nu se plângea. Privind la cei mai puțin norocoși ca mine, precum și la cei (deloc puțini) care veneau pe jos tocmai de la granița cu Franța, cu atât mai puțin mi-ar fi venit să mă plâng de ceva sau să mă dau bătută.

Pedrouzo. Ultima noapte petrecută pe Camino. Ultimul popas înainte de Santiago. Totodată, cel mai bun albergue în care am stat (Porta de Santiago). Deși erau multe paturi în cameră, aveau mult spațiu între ele, și ceea ce mi-a plăcut cel mai mult era că în mijloc se afla o grădină interioară, separată prin geamuri de dormitor. Eu mi-am ales un pat chiar lipit de geamul grădinii și a fost foarte plăcut. În plus, puneau în surdină muzică ambientală, numai bine cât să acopere micile zgomote de prin cameră și să te ajute să te relaxezi.

M-am reîntâlnit cu franțuzoaica de 50 de ani, care rămăsese singură încă de la Sarria, și m-am bucurat că ajunsese și ea. Am mai stat de vorbă și cu un italian de vârsta mea, care se cazase în același timp cu mine. Văzându-mă cu picioarele umflate, a fost drăguț și mi-a făcut un masaj. Ce bine mi-a prins! Am mâncat împreună și mi-a povestit că venise singur, că rămăsese fără serviciu și logodnica lui, care nu putea să-și ia concediu, fusese cea care îl sfătuise să meargă pe Camino. Se vedea însă că nu-i plăcea deloc să fie singur. Mi-a spus, de altfel, cu regret, că mersese o bucată bună de drum cu un grup mai mare, însă trebuise să se despartă de ei fiindcă nu se mai potriveau la ritmul de mers. Mi-a mărturisit că nu-i place să meargă singur la drum, și că s-ar fi bucurat să mergem împreună a doua zi.

N-aș fi avut inima să-l refuz, deși cu certitudine aș fi vrut să merg singură, mai ales că era ultima zi de Camino. I-am zis că am de gând să plec pe la vreo 6 și că, dacă e gata atunci, putem pleca împreună. Dimineață, însă, el s-a trezit mai târziu și nu l-am mai așteptat. M-am gândit că, oricum, mă poate prinde din urmă pe drum, fiindcă probabil merge mai repede decât mine. Ìnsă n-a fost așa și am mers tot drumul singură. L-am reîntâlnit, în Santiago, și mi-a spus că m-a zărit la un moment dat, pe drum, dar că n-a avut putere să mă ajungă din urmă. Știu că a ghicit dorința mea de a merge singură, dar tot îmi pare rău că n-am apucat să mă revanșez în vreun fel față de el.

Ultima zi de Camino e una cu totul specială și asta se simte în aer. Lumea merge încet și în liniște. Chiar și bicicliștii. Iar când trec unul pe lângă altul și își urează „Holà! Buen camino!”, parcă o spun mai cu suflet și parcă, în spatele cuvintelor, se ascunde ceva greu de definit, dar comun tuturor, un amestec de bucurie și regret: bucuria apropierii de Santiago, și regretul că se termină drumul. În mintea multora, probabil, se înmulțesc întrebările de genul: „De ce?”, „Pentru ce?”, sau „Ce îmi rămane de făcut mai departe?”… Așa că mergi încet, încercând parcă să iei cu tine, în amintire, imaginea fiecărui colțișor de drum, a fiecărui sătuc prin care treci, a bornelor kilometrice cu semnul scoicii pe ele, care te-au anunțat tot drumul câți kilometri mai sunt până la Santiago, a săgeților galbene de pe asfalt, copaci, pietre sau zidurile caselor, a cetelor de peregrinos, de la cei mai mici până la cei mai în vârstă… Îți vine să absorbi totul în inima ta, să iei întregul Camino cu tine, pentru totdeauna.

Deși, în ultima parte, El Camino se apropie de aeroportul din Santiago sau de sediul televiziunii locale, peisajul nu e deloc unul de tip urban sau industrial, așa cum mă așteptam, ci unul la fel de pastoral ca și până atunci, iar liniștea și pacea care domină această ultimă etapă se mențin pe tot parcursul ei.

Monte de Gozo, aflat sus pe un deal, 5 kilometri înainte de Santiago, este primul loc de unde poți zări orașul. Se spune că este un moment foarte emoționant, dar eu n-am simțit nimic special. Asta, probabil, fiindcă se vede puțin din oraș – numai partea cea nouă. Ìn plus, acolo se află un monument foarte mare, unde fac poze o mulțime de turiști. Monumentul atestă vizita papei Ioan Paul al II-lea, în 1993. Mi-am amintit, cu acastă ocazie, că mai mulți membri ai familiei regale spaniole au parcurs la rândul lor Camino (mai precis, în fiecare an jubiliar, unul din membrii familiei regale parcurge o parte din drum; în 2004, de pildă, a fost regina).

N-am zăbovit prea mult la Monte do Gozo și am luat-o din loc spre Santiago. Nu voisem să-mi propun cu tot dinadinsul să ajung înainte de 12 (fiindcă la ora 12 este slujba principală la catedrală, dedicată pelerinilor), ca să nu risc să mă stresez sau să mă grăbesc și să stric totul. Desigur, îmi doream să ajung la timp și am avut norocul că am reușit fără probleme. Au fost 20 de kilometri pe care, din punct de vedere fizic, aproape nici n-am simțit că i-am parcurs. Însă, din alte puncte de vedere, a fost o etapă cât se poate de încărcată de emoție, bucurie, nostalgie și recunoștință.

În Santiago de Compostela se intră prin partea nouă a orașului, care nu are nimic spectaculos. În ce mă privește, nu mă gândeam decât să ajung la Catedrală. Iar Catedrala nu o poți vedea decât când ești foarte aproape de ea. Tot orașul vechi e construit în jurul ei. Ìnainte de a ajunge la Catedrală, n-am putut să zăresc decât o turlă, la un moment dat, în timp ce coboram pe o străduță. Atât. Odată ce am intrat în vechea cetate, atmosfera s-a schimbat. Străduțele înguste, străjuite de case cu fațade de piatră, erau pline de peregrinos. Unii atunci ajungeau, ca și mine. Alții plecau (îmi părea deja rău pentru ei). Alții se plimbau, pur și simplu, pe străzi.

După cum spuneam, Catedrala nu o poți vedea decât atunci când, practic, ești în fața ei. E imensă. De fapt, nici nu o poți vedea cu totul, ci doar o parte. M-am dus mai întâi la intrarea principală, din Plaza do Obradoiro, unde i-am reîntâlnit cu plăcere pe cei doi spanioli din Sevilla, împreună cu care îmi începusem călătoria din Piedrafita. Însă nu pe acolo se putea intra în Catedrală, așa că a trebuit să fac stânga împrejur. Am ajuns la intrare cu puțin înainte de 12, însă mi s-a explicat că n-am voie înăuntru cu rucsacul. Dacă aș fi știut! Aș fi putut să mă opresc la un albergue foarte căutat, Aquarius, cu puțin înainte de a ajunge la Catedrală, să-mi ocup un loc și să las rucsacul acolo, așa cum îmi spusese că avea de gând să facă italianul cu care îmi petrecusem seara precedentă. Noroc că lângă Catedrală exista un loc unde se puteau lăsa rucsacii. Inițial, n-am nimerit unde trebuia, ci la locul unde se acorda Compostela. Acolo i-am reîntâlnit pe cei patru spanioli burlaci. Noroc că am întrebat la timp. Am fugit, am stat la o coadă mică și am lăsat, în sfârșit, rucsacul. La doar câteva minute după 12, intram, în sfârșit, în Catedrală.

Catedrala nu era numai imensă, ci și plină ochi. N-am văzut niciodată, nu mi-aș fi închipuit și nu cred că aș putea descrie sentimentul de a te afla într-o catedrală gotică atât de mare, atât de veche, atât de frumoasă și cu atâta lume în ea. În biserică se auzea orga și un cor cu voci care veneau parcă din Rai. Era plin de peregrinos și mulți dintre ei, obosiți după drum, stăteau pe jos, la baza coloanelor. Unii plângeau de emoție și bucurie. M-am bucurat că nu eram singura.

Pentru a descrie ce am simțit acolo, nu cred că există cuvinte. Și chiar dacă ar exista, nu cred că ar trebui să mă folosesc de ele aici, deși ar fi multe de povestit despre Catedrală, despre slujba aceea cu totul specială, despre mormântul Sf.Apostol Iacob, despre frumusețea și poezia orașului… Poate că unii dintre cei care vor citi aceste rânduri își vor dori să meargă și ei la Santiago (și dacă își vor dori din suflet, sunt sigură că vor ajunge), și n-aș vrea să le stric surpriza. Oricum, eu nu fac aici decat să înșir fapte sau prime impresii. Camino este însă un drum al fiecăruia către sine, iar experiența interioară  a acestui drum e ceva unic în viață, ce nu poate fi transmis altora prin simple vorbe.

În ce mă privește, am să spun doar atât. Există o întrebare-clișeu, una din cele mai frecvente, care sună ceva de genul: „Care a fost cea mai fericită zi din viața ta?” (sau cel mai fericit moment, sau cel mai fericit eveniment). Eu, până acum, nu aveam răspuns la această întrebare, deși mărturisesc că m-am gândit la asta nu o dată. Ìnsă din clipa când am intrat în Catedrala din Santiago de Compostela, știu răspunsul. Pentru mine, nu a fost zi mai luminoasă și mai fericită decât aceea.

Unii peregrinos, după ce ajung la Santiago, mai merg trei zile pe jos (sau, dacă nu au timp, iau autobuzul, ca mine) pentru a ajunge într-un loc numit Fisterra. Cunoscut și sub numele Finisterre (adică finis terrae), încă din Antichitate se credea că acolo este capătului lumii. Punctul cel mai îndepărtat, dincolo de care nu mai exista nimic, decât apele oceanului. Pentru a ajunge acolo, am străbătut faimoasa Costa da Morte – care mie, ca simplu călător pe uscat, neexpus pericolelor navigației, mi s-a părut mortală numai prin frumusețea ei ieșită din comun. Când te uitai într-o parte, vedeai un peisaj autentic de munte, cu păduri și pășuni verzi, cu case înalte și înguste, unele chiar mansardate, cu verande închise cu geamuri care se întindeau pe toată lungimea fațadelor, la fiecare etaj, iar în partea celalaltă, vedeai apele oceanului, mărginite de plaje nesfârșite cu nisip fin și stânci din loc în loc, plaje care la ora refluxului căpătau proporții incredibile.

Finisterre este un simplu sat de pescari, însă la vreo 2 kilometri se află Capul Finisterre, și acela este cu adevărat spectaculos. Nu ești doar foarte departe în Atlantic, ci și foarte sus, la înălțimea unei priveliști de excepție. Iar când am ajuns eu, înainte de apusul soarelui, orizontul era acoperit cu o ceață albă, astfel încât oceanul și cerul păreau să se întrepătrundă, dându-mi cu adevărat senzația unui capăt al lumii…

Este într-adevăr un loc special și mulți peregrinos vin aici ca să mediteze sau ca să regăsească niște sensuri pierdute. Unii își ard hainele cu care au venit pe Camino, alții le lasă acolo, pur și simplu. Există un monument inedit, o cruce de care pelerinii agață diferite obiecte, dar în primul rând bocanci. De altfel, există acolo și o mică statuie de bronz, înfățișând un bocanc…

Însă pentru mine, emoția cea mai profundă și de neegalat a fost cea de la Santiago. Nu numai că s-a întâmplat atunci, însă de fiecare dată când îmi aduc aminte de acele momente, simt același lucru. E ca o lumină care s-a aprins în sufletul meu. Iar acesta a fost darul cel mai frumos pe care îl puteam primi.

Ìn Santiago am mai petrecut o zi, am colindat străduțele orașului, m-am bucurat de întâlnirea cu pelerinii cunoscuți pe Camino. Români tot nu am văzut, însă Europa de Est nu era complet lipsită de reprezentanți (mai cunoscusem pe drum peregrinos din Slovacia, Slovenia și Estonia și i-am revăzut și pe ei în Santiago). La plecare, am făcut drumul în sens invers, salutându-i pe cei care atunci ajungeau.

Drumul spre aeroport trecea pe lângă Camino. Din autobuz, am văzut alți pelerini, și le-am dorit din suflet să ajungă cu bine și să se bucure cel puțin cât m-am bucurat și eu. În momentul acela, am simțit că-i iubesc pe toți, și pe cei gălăgioși, și pe cei vorbăreți, și pe sportivii aroganți, și pe bicicliștii vitezomani… Fiecare cu felul său de a fi, cu motivele sale, cu nevoile sale… Pentru toate, Camino avea un răspuns. Dar, cel mai mult dintre toate, deși nici nu plecasem bine din Santiago, mi s-a făcut un dor nebun de Camino, ca de o ființă dragă împreună cu care ai petrecut cele mai frumoase clipe din viață, și de la care trebuie să-ți iei rămas bun. Am înțeles de ce atâția oameni revin pe Camino, chiar și a patra, a cincea, a șaptea oară…

Și eu îmi doresc să mă întorc. M-aș întoarce oricând s-o iau de la capăt.

pixelstats trackingpixel

6 comentarii la “Camino de Santiago”

  1. santal says:

    Iulia, am vazut tarziu comentariul tau… sper ca intre timp te-ai intors cu bine si cu inima plina de bucurie. Daca vrei sa impartasesti cu noi impresiile tale, esti binevenita cu un articol pe inessentia!

    Rodica: sper ca intr-o buna zi sa calatoresti pe Camino si in realitate, nu doar cu gandul!

    Craciun fericit tuturor!

  2. iulia says:

    data cand scriu este 10.10.2012. Se pare ca am dat peste ceva nou si vechi.Draga Santal, iti multumesc pentru rindurile tale. Am retrat drumul pe care l/am facut in aceasta vara.Am pornit din Leon, un grup de patru femei din Sibiu . Desi am pornit impreuna pe drum ne/am despartit. Eu am ramas in urma din cauza basicilor si durerilor de picioare,si am mers singura mai bune de 200 km. Camino este special, este viata pe care am trait/o si retrait/o cu fiecare pas,ceas de pe drum. Drumul te duce,te poarta fara sa/ti dai seama . Eu inca sunt pe Camino. Dimineata, prima senzatie, este sa ascult daca s/au sculati ceilalti peregrini. A fost cea mai frumoasa vara dn viata mea.Cu bine, si poate un nou Bon Camino

  3. Rodica Georgescu says:

    Iti multumesc ca am putut sa “calatoresc” alaturi de tine! Dumnezeu sa ne poarte de grija tuturor!!!

  4. aurel says:

    Mi-au trebuit cateva luni sa ma pornesc la drum;aflasem in noiembrie de Camino iar in primul iulie(chiar pe 25-2010) eram in catedrala.Cred ca as fi plecat imediat ce aflam de minunatiile de pe traseu dar iarna nu se putea pleca la drum.
    Ai scris foarte frumos,imaginile descrise de tine le-am retrait citindu-ti randurile;mi-am propus sa merg in fiecare an acolo si sa pot duce cat mai multi prieteni sa vada si sa traiasca momentele inaltatoare de pe Camino.Desi pelerinajul se face cu adevarat de unul singur…
    E frumos sa vezi ca mai exista si altfel de romani!FELICITARI!

  5. Anonymous says:

    Foarte frumos, ma bucur mult pentru tine si te felicit

  6. bleuciel says:

    Bravo pelerinilor! Este foarte bine sa pleci in pelerinaj, mai ales cand simti ca lucrurile stau pe loc, te preocupa de mult timp o problema si nu vezi solutia, etc. Cu cat faci mai multi pasi spre un loc sfant, jertfa e mai mare, ca si binecuvantarea primita, iar drumul incepe cred chiar din momentul in care te hotarasti sa pleci. Apoi, dupa sedimentarea impresiilor, constati ca treptat ceva incepe sa se schimbe in bine, situatiile incalcite se limpezesc, gasesti raspunsuri la intrebarile care te framantau ani de zile…
    Cine a fost intelege!

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web