Amintiri dintr-o alta copilarie

Postat de: - 19/09/2010, 17:03 1 comentariu, 186 vizualizari

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la vremea copilăriei… am din ce în ce mai des sentimentul că văd un film dintr-o viață anterioară, de pe o altă planetă, dintr-un timp îndepărtat, dacă nu chiar imaginar. Atât de puțin seamănă cu viața de acum, cu viața copiilor de acum, încât de multe ori mă tem că, dacă m-aș apuca să povestesc cum arăta lumea copilăriei mele, aș stârni chiar reacții de neîncredere, sau de protest. Cel mai probabil, cei foarte tineri m-ar privi ca pe un soi de relicvă care debitează povești ciudate și triste din vremuri imemoriale.

Eu fac parte dintr-o generație care a văzut enorm de multe într-un timp foarte scurt. Noi am trăit comunismul până la o vârstă la care eram suficient de mari ca să înțelegem răul pe care îl producea, dar îndeajuns de tineri ca să nu ne poată altera ireversibil. Am trăit apoi tranziția, capitalismul sălbatic, epoca marilor lovituri… prea tineri ca să ne lăsăm corupți de mirajul parvenirii, dar destul de maturi ca să pricepem ce ni se întâmplă. Am trecut de la dictatură la democrație, de la cravata de pionieri la blugi și adidași, de la magazinele ieftine dar goale la cele pline dar scumpe, de la paradele de 23 August la mitingurile din Piața Universității, de la Pactul de la Varșovia la NATO și UE, de la uniformitate la contraste…

În vâltoarea atâtor schimbări, amintirile pe care le păstram din vremea copilăriei au început să îmi pară din ce în ce mai șterse și îndepărtate, dar asta nu din cauza timpului care trecuse, ci a contrastului din ce în ce mai mare pe care îl făceau cu prezentul. Cumva, le-am îngropat în mintea mea. Le-am ascuns ca pe niște haine vechi și atât de demodate încât simțeam că m-ar înstrăina de oricine, dacă m-aș înveșmânta cu ele. Pentru o vreme, aș fi vrut chiar să uit de ele. Dar timpul a trecut și cred că pot deschide cufărul ca să le privesc cu ochii limpezi, fără păreri de rău și fără nostalgii ascunse. Ori, poate, ca să mai dau o șansă copilului de atunci să-mi vorbească…

Nu țin minte să fi avut ambiții prea mari când eram copil, dar probabil că ambițiile se nasc și ele în funcție de posibilitățile de comparație. Comunismul ne egalizase destul de mult pe toți. Multe lucruri nu se mai găseau aproape deloc, deci nimeni nu putea să le aibă. Altele nu existau, pur și simplu, în România, deci nimeni nu visa măcar la ele. Auzisem, de pildă, că în Vest înghețatele pot fi imense, cu arome din toate fructele pământului și frișcă deasupra. Dar nu văzusem în viața mea așa o înghețată, așa că pentru mine era doar un zvon îndepărat. Ceva de domeniul fantasticului. La fel ca și trenulețele sofisticate pe care le văzusem în unele filme și care, cu tot cu dealuri și cu tuneluri, ar fi putut ocupa chiar și jumătate dintr-o cameră. Nu, dorințele mele erau mult mai pământene. Cred că învățasem de foarte timpuriu sensul cuvintelor: „nu se poate” și „nu se găsește”. Ofera era săracă și standardizată, așa că era ușor să te orientezi: tradiționala Eugenia, nemuritorii pufuleți, ciocolata Piticot, tuburile de Mentosan, insipizii biscuiți Chindia, minusculele bomboane colorate Cip, înghețata Polar care arăta exact ca un pachet cu unt, praful de oranjadă la plic, apoi jocurile „Marocco”, „Bunul gospodar” sau „Nu te supăra, frate”, pistoalele de plastic, revistele pentru copii „Cutezătorii” și „Șoimii Patriei”…Ajungeai repede să le cunoști pe toate, dar nu râvneai prea mult la ele. Poate pentru că de obicei se găseau, neexercitând prea mult tentația fructului interzis. Dar poate și pentru că, în majoritatea cazurilor, erau ambalate prost, servite în dispreț, nu aveau cine știe ce calitate sau gust, iar în mentalul colectiv, al maselor întregi care se înghesuiau odată pe an la târgul internațional de lângă Casa Scânteii doar ca să caște gura la salamul de Sibiu sau la hainele și pantofii de export expuse prin vitrine, se insinuase deja concepția potrivit căreia tot ce se producea mai bun se dădea la export, iar la noi nu ajungea decât ceea ce nimeni în străinătate n-ar fi cumpărat.

Cele câteva lucruri la care râvneam în mod constant nu-mi erau complet necunoscute, dar erau greu de procurat. Băutura cea mai râvnită era Pepsi (Coca-Cola nu exista, sau cel puțin nu o văzuse aproape nimeni cum arată). Pepsi era simbolul prosperității occidentale, răsfățul suprem. Aveam un prieten al cărui tată lucra în domeniul hotelier și avea acces la tot felul de bunătăți. El nu era un copil foarte sociabil, ci mai degrabă timid, dar știu că la ziua lui toți copiii se înghesuiau să fie invitați. Se aduceau navete întregi de Pepsi și beam cu toții până simțeam că ne explodează burticile de atâta gaz.

Odată, eram la mare cu tata și mâncam la restaurant. La un moment dat, un chelner a apărut ducând pe tavă o sticlă de Pepsi și un pahar. Știu că toată suflarea restaurantului a amuțit, privind cu invidie la fericitul spre care se îndrepta acea sticlă de Pepsi. Era un băiețel de vreo zece ani, pe care părinții doriseră să îl răsfețe. Toți am privit cu jind cum sorbea din pahar. Eu am zis: „tati, vreau și eu Pepsi” (la fel au făcut probabil toți copiii aflați în restaurant în momentul acela). Pepsi era o raritate în ochii mei de copil (nu văzusem de cumpărat niciodată). „Nu se poate, tati”, mi s-a răspuns. „De ce?” am vrut să știu, și am insistat. „Uite că se găsește. Uite că au aici, la restaurant”. „Da, dar nu se poate, că e prea scump”.

Când mergeam cu părinții în concediu, nu mă mai săturam să privesc vitrinele din shop-uri. Față de magazinele noastre goale și neatrăgătoare, shop-urile, care existau numai la hoteluri și numai pentru străinii cu valută, erau un fel de Țara Minunilor, plină de tentații dar complet inaccesibilă. Cel mai mult mă atrăgeau cutiile de bere și de suc, de import, toate colorate frumos, pline de imagini fascinante cu jumătăți de portocală, căpșuni sau cireșe, sau de litere și embleme elegante, sclipitoare. Îmi imaginam ce gust bun trebuie să aibă – față de tristul Cico, răcoritoarea noastră națională – și râvneam să pun mâna măcar pe una din ele. Doar pe cutie, la conținut nici nu visam. Într-un an, la mare, am reușit să adun o adevărată colecție: mă deprinsesem să fiu cu ochii pe copiii străini din holul hotelului și, deîndată ce ei terminau de băut, luam repede cutiile de suc de pe mese, înainte să le strângă barmanul sau femeia de serviciu. Apoi fugeam în cameră și le spălam, le lustruiam și stăteam ore în șir să le admir, înșirându-le în fel și chip, după culori și mărimi.

Bomboanele supreme erau bomboanele cubaneze. Arătau toate la fel, învelite în celofan, numai culorile erau diferite. Verde cu gust de mentă, galben cu gust de lămâie…Marea inovație era că nu se lipeau. Adică se putea dezlipi celofanul de pe ele fără probleme. Bomboanele celelalte, românești, erau cleioase și ți se serveau „vărsate”, în pungi de hârtie proastă, de care se lipeau imediat și iremediabil. La fel și caramelele. Țin minte că le băgam în gură cu tot cu hârtie și, după ce se topeau de tot, scuipam hârtia.

Reclame nu prea existau, dar în ochii mei erau ceva foarte atrăgător. Odată, tot la mare, văzusem o reclamă luminoasă mai deosebită, deasupra unui hotel. Nu mai știu ce zicea, dar era foarte mare și plină de luminițe colorate. O adevărată constelație de steluțe mai mici și mai mari, care sclipeau pe rând, în ritmuri diferite, și de la care nu-mi mai puteam lua ochii. În jur, aproape beznă, pentru că era vremea când se făcea economie la curent și abia pâlpîa pe alei câte un felinar chior. Nu știu cum scăpase acolo reclama respectivă, dar era ceva de-a dreptul magic. Nicăieri nu mai văzusem atâtea luminițe aprinse la un loc, noaptea. Toată săptămâna cât am stat atunci la mare, l-am târât literalmente pe tata, seară de seară, până la hotelul respectiv, ca să casc gura la beculețele din reclamă.

Tricourile cu înscrisuri publicitare sau imagini de tot felul aveau mare trecere. Erau tot un simbol al Vestului, ceva greu de procurat. Ce se găsea la noi în magazine nu suporta comparația. Odată, am primit și eu un astfel de tricou, de la niște prieteni ai părinților mei, care fuseseră în Grecia. Îl țin minte și acum: avea imprimate pe el, în culori foarte vii, mai multe personaje din desenele animate. Îl purtam cu grijă, numai la ocazii speciale, și am continuat să îl port chiar și după ce nu mă mai încăpea decât cu forța. Mai aveam unul, primit din Austria, cu o căsuță ca-n povești desenată pe el. Atât de mult le-am iubit pe amândouă și atât de mult au însemnat pentru mine, încât nu m-am îndurat să le dau nici până la vârste rușinos de mari. Am vrut să le păstrez ca amintire.

Cam la fel se întâmpla și cu jucăriile. Prin magazine se găseau ursuleți, mașinuțe, păpuși, tot felul…dar, în marea lor majoritate, îmi păreau – nu știu de ce – terne, sărăcăcioase, lipsite de farmec. Am primit, odată, tot din Austria, un glob de plastic umplut pe jumătate cu o apă verde, peste care pluteau niște nuferi de plastic și o rățușcă galbenă, simpatică. Eram în stare să mă holbez ore întregi la el, răsucindu-l în fel și chip pentru a admira felul în care rățușca reușea de fiecare dată să nu se încurce în nuferi și să continue să plutească. Am mai avut și un măr de plastic, de un roșu intens, cu niște ochi mari care se roteau în toate direcțiile când trăgeai de o ață – de fapt, o cutie muzicală, a cărei melodie am ascultat-o, probabil, de mii și mii de ori, și pe care mi-o mai amintesc și astăzi. Jucăriile acelea aveau ceva deosebit pentru mine. Veneau din lumea liberă. Nu că faptul în sine ar fi avut un impact special asupra conștiinței mele, la vârsta respectivă. Pur și simplu, țineam la ele mai mult decât la celelalte pentru că erau frumoase, mult mai frumoase, și emanau veselie. Aceasta era impresia mea de copil. Jucăriile românești emanau tristețe. Erau făcute de mâini triste, de mântuială, fără bucurie. Erau făcute exact cum se făceau și nasturii, și cravatele de pionier, și creioanele, și gumele de șters care se fărâmițau, și stilourile care curgeau. Fără dragoste, fără umor, fără căldură. În ochii mei, erau ca niște copii triști și orfani, de a căror tristețe nu vroiam să mă molipsesc. Cele străine, în schimb, erau parcă făcute să atragă și acționau ca un magnet de voie bună. Cu ele în brațe, mă visam și eu asemeni acelor copiii nemți, blonzi și fericiți, pe care îi întâlneam prin hoteluri, la mare.

Odată, mama s-a amuzat să-mi confecționeze niște figurine din șervețele. Le-a desenat ochi, păr, nas și gură. De una din ele m-am atașat atât de mult, încât o strângeam în brațe și o pupam tot timpul pe obraji. Nu știu de ce, mi se părea că seamănă chiar cu mama. De la atâta mozoleală, hârtia s-a umezit și apoi s-a rupt. Nu știu după câte jucării stricate sau pierdute am plâns în copilăria mea, mai mult decât după aceea. Iată de ce cred că, în ochii mei de atunci, materialele scumpe sau ideile deosebite contau mai puțin, față de acel ceva nevăzut, ca un secret, în funcție de care jucăria putea să devină mai frumoasă ori, dimpotrivă, să se urâțească.

Desenele animate erau și ele un lux. Prin anii `80, la televizor nu mai puteai să vezi nimic, decât o oră sau două de osanale ridicate Tovarășului și Tovarășei. Singurele programe cât de cât drăguțe erau sâmbăta. În restul săptămânii erau program numai seara, dar sâmbăta era și după amiaza. Sâmbăta era zi de lucru și zi de școală. Singurul program de desene animate de la televizor era sâmbăta după prânz, și ajunsese, cred, să nu dureze mai mult de zece minute. Îmi amintesc, pentru că mergeam la școală după-amiaza – în schimbul doi, cum ar veni – și exact sâmbăta când erau desenele eu trebuia să fug la ore. Mi-era frică să chiulesc sau să întârzii și mă stresam îngrozitor din cauza asta, dar nici de desenele animate nu mă înduram. Îmi puneam uniforma, îmi făceam ghozdanul, mă încălțam, apoi stăteam pe un colț de canapea ca pe arcuri, ca să văd desenele, cu ochii tot timpul pe ceas, după care țâșneam ca din pușcă și goneam până la școală, ca să nu întârzii prea mult.

Învățam în clase de treizeci și ceva, patruzeci de elevi. În fiecare dimineață, trebuia să ne ridicăm în picioare și să cântăm imnul. Era un imn interminabil, cu cuvinte stupide, pompoase, dintre care pe multe nici nu le înțelegeam. Cântam mecanic, imitând sunetele, reproducând orbește niște „versuri” de lemn, a căror semnificație mă depășea. Deasupra tablei negre trona în mod obligatoriu portretul Tovarășului – cu un cap mult mai mare decât gâtul și cu nodul strâmb la cravată – flancat de steagul roșu, cu secera și ciocanul, respectiv de tricolorul românesc, cu nelipsita și complicata lui stemă. Cam același lucru era și pe prima pagină a manualelor, numai că acolo nu mai avea nicio scăpare în fața pixurilor și stilourilor noastre. Cine avea bani, își cumpăra manuale, cine nu, primea de la școală și la sfârșitul anului le dădea mai departe. Multe din manualele date de la școală erau aproape ferfeniță, mâzgălite peste tot, dar oricum ar fi fost, portretul Tovarășului rar scăpa neatins.

Ìnvățătoarei i se zicea și ei „tovarășa”. Acela era apelativul oficial. Când nu eram cuminți, palmele după ceafă și loviturile cu rigla peste degete erau ceva obișnuit, dar nimănui nu i-ar fi dat prin cap să protesteze sau să se considere victimă. Pentru mulți,  era chiar o nimica toată: pentru cei mai recalcitranți, față de bătaia pe care o primeau acasă, de la părinți; pentru ceilalți, față de bătaia pe care o primeau în clasă, de la primii. Pe principiul uniformizării, elevii cu probleme de comportament erau distribuiți echitabil în toate clasele școlii și nimeni nu s-ar fi gândit să le acorde o atenție specială.

Stăteam câte doi în bancă, iar băncile erau murdare, scorojite și albăstrite de cerneala cu care elevii mâzgăleau pe ele. Erau înguste și incomode, și abia îmi încăpea în ele ghiozdanul uriaș din vinilin pe care îl târam în fiecare zi după mine. În clasele de gimnaziu, aveam multe materii în fiecare zi, drept urmare aveam de cărat la școală un număr crescând de manuale și caiete. Era un chin să le îndes pe toate la un loc și, când îmi puneam ghiozdanul în spate, mă cocoșa. O dată sau de două ori pe săptămână mai trebuia să car și o pungă cu treningul și încălțările de sport. Nu aveam sală de sport și, iarna, orele de sport le țineam în clasă. Profesoara aducea o saltea mare și o întindea pe jos, iar noi trebuia să ne rostogolim pe ea. În clasă era un praf infernal, pentru că în pauze copiii se fugăreau în toate direcțiile, iar salteaua era și ea plină de praf, singura soluție pentru a face aerul mai respirabil fiind deschiderea geamurilor, care lăsau să intre frigul iernii în sălile de clasă și așa prost încălzite. Fie de la praf, fie de la frig, de obicei încheiam iremediabil orele de sport cu tuse și strănuturi. Oricum ar fi fost, însă, orele de sport erau preferatele tuturor.

Uneori, mai aveam în program colectare de hârtie sau de sticle și borcane. Trebuia să le aducem la școală și de obicei ajungeam cu palmele străpunse și înroșite din cauza greutății. Nu am avut niciodată sentimentul că făceam asta de dragul protejării mediului, pentru că în concepția comunistă natura era un adversar al omului sau, cel mult, un obiect de studiu. Era de dragul producției. Pentru a înțelege mai bine natura ca material didactic, ni se cerea să confecționăm ierbare sau insectare. Dar ce puteam noi să găsim, în șantierele dintre blocuri, unde nu mai rămăsese pic de iarbă sau de copaci? Era și aceasta o corvoadă, fiindcă în puținul nostru timp liber trebuia să umblăm prin parcurile mari ca să mai prindem câte un fluture sau să mai punem la presat câte o frunzuliță. Care n-aveau nicio vină.

Când eram mai măricei, a fost vorba să plecăm într-o excursie în țara vecină și prietenă, Bulgaria. Până la urmă, nu s-a mai făcut excursia, dar îmi amintesc emoția care ne cuprinsese la gândul că plecăm. Bulgaria avea o reputație bună: cu toții ne chinuiam să prindem programele lor de televizor, fiindcă erau mult mai bune ca ale noastre. Cei din vestul țării erau mai norocoși, prindeau la sârbi niște programe de vis. Noi, la București, ne uitam la televiziunea bulgară, cu purici. Dădeau desene animate în fiecare seară și ne uitam fascinați, deși erau dublate în bulgărește și nu înțelegeam o boabă. Dar învățasem câte ceva. Lecănoșdeța…lecănoșdeța…a fost cântecul de noapte bună pentru o generație întreagă.

Nu mai știu cine le aducea mamei și bunicii reviste nemțești Burda. Atât de urâte erau hainele care se găseau în magazine, încât croitoria devenise un hobby cu mare trecere. Într-una din revistele acelea văzusem eu un pulover de copil, pe care era desenată Pantera Roz. Era imensă, iar coada i se întindea până la spatele puloverului. Nu-mi mai doream nimic altceva decât să am și eu un pulover din acela cu Pantera Roz. Dar de unde? Pantera Roz fusese tricotată înăuntru, mi se explicase, noi (adică mama și bunica) nu avem cum să facem așa ceva, nu avem mașina din aceea de tricotat care să poată. Până la urmă, biata mama a copiat modelul din revistă și, pe un pulover mare și gros, din lână mițoasă, mi-a cusut cu acul și ața Pantera Roz, de la un cap la altul. O muncă titanică, migăloasă, care a durat destul de mult timp (și acum mă crucesc ce răbdare îngerească a avut mama). Rezultatul a fost, după standardele din ziua azi, jalnic, pentru că se vedea că Pantera fususe cusută cu ață peste ochiurile groase ale puloverului. E clar că nu avea cum să arate la fel de bine ca aceea din revistă. Dar pentru vremurile acelea, și mai ales pentru copilul care eram, era foarte bine, așa că am purtat puloverul cu multă mândrie. Toți copiii se minunau de Pantera mea Roz. Nimeni nu mai avea așa ceva.

Mama și bunicile tricotau frecvent, de asta nu duceam lipsă. Căciuli, fulare, jachete, pulovere, șosete…la noi, mai toate se confecționau în casă. Cele din comerț erau vai de capul lor, ale noastre erau întotdeauna mai frumoase. Pentru că erau făcute cu drag.

Cozile…da, interminabilele cozi la carne, apoi și la lactate… Pe mine mă fereau părinții și bunicii, dar uneori n-aveam de ales. Dacă se dădea carne într-un loc, lapte în altul, rația de zahăr și ulei în altul…ce să faci? Toți cei care nu erau la servici trebuiau să participe. Așa că mă mai duceam și eu să țin rând. Era un coșmar, toată lumea se înghesuia, toți erau plini de ură, mă striveau între ei. De multe ori, nu mă îndoiam că, dacă ar fi putut, m-ar fi călcat în picioare. Vânzătoarele erau, fără excepție, arogante și nesimțite. După ce oamenii așteptau cu orele, ele mai și dispăreau minute bune în spatele magazinului, cel mai probabil ca să pună ceva deoparte pentru cunoscuți, sau să dea marfa „pe sub mână”.

Strategia pe care trebuia să o urmez, după ce avansam destul cu coada și mă apropiam de momentul final, era să las rând și să fug să îl anunț pe bunicul sau pe cine mai era disponibil, ca să preia ștafeta. Cu cât erai mai în față la coadă, cu atât înghesuiala și scandalul erau mai mari, și devenea chiar periculos pentru un copil. Plus că mulți se băgau în față fără jenă, mai-mai să se încaiere cu cei de la coadă. Îmi amintesc ce emoții aveam în momentele acelea, fiindcă trebuia să fac bine calculul: dacă plecam prea devreme să aduc întăriri, riscam să fac drumul degeaba și să trebuiască să mai stau tot eu la coadă o vreme; dacă plecam prea târziu, riscam să-mi treacă rândul, sau, dacă ajungeam când rândul era prea în față, să nu mă mai lase nimeni să intru. Mai era posibil, la modul cel mai obiectiv cu putință, și să nu se mai poată ajunge deloc în față, din cauza înghesuielii. Alteori, aveam emoții că nu-mi venea ștafeta și mă trezeam cât pe aci să trebuiască să cumpăr eu, deși nu știam prea bine ce și cât, sau nu aveam bani la mine. Ori, și mai rău, mă temeam să nu se termine marfa chiar înaintea mea, fiindcă asta ar fi fost culmea ghinionului, după atâtea ore de chin! Era obositor, cei bătrâni își aduceau scăunele ca să stea jos, iar eu îi priveam cu invidie.  Uneori, părinții și bunicii făceau mai multe cozi odată, chiar și în locuri mai îndepărtate din cartier. Era o luptă pe viață și pe moarte, care se declanșa întotdeauna odată cu expresia magică „se dă…ceva”. În ultimii ani înainte de Revoluție, până și pentru „tacâmuri”, pentru gheare și capete de pui, se stătea la coadă. Pentru mine, tacâmurile fuseseră întotdeauna ceva dezgustător, și îmi venea să vomit numai când mă uitam la ele. Mama, dacă le folosea la ciorbă, le scotea întotdeauna discret după ce fierbeau, fără ca eu să văd. Eram deja destul de mare când am văzut prima dată o coadă la tacâmuri și îmi amintesc că atunci mi-am spus: e începutul sfârșitului! Dacă oamenii au ajuns să stea la coadă pentru așa ceva, înseamnă că s-a ajuns la limită. Mai rău de atât nu se poate.

Alimentele care se găseau de cumpărat fără stat la coadă erau puține: conserve – la „Alimentara”, anumite legume și fructe – la „Aprozar” (în funcție de sezon), pâine și făinoase – la „Pâine”…Câteodată, mai apăreau în peisaj și unele străine. De pildă, la un moment dat, se puteau găsi niște conserve cu compot de ananas, cred că vietnameze, nu mai știu exact. Se găseau și compoturi bulgărești. Cel de vișine îmi plăcea la nebunie. La fel și nectarul bulgăresc, de pere sau de piersici. Cred că într-o vreme se mai găseau și niște ciocolățele mici, chinezești, oricum mie mi-a dat cineva la un moment dat o ciocolată din aceea. Era probabil expirată, sau cine știe ce avea, că am crezut că o să mor din cauza ei, am stat vreo două săptămâni în spital. Pe atunci nimeni nu-și punea problema să se uite la data expirării. Nici nu știu dacă era marcată cum trebuie pe toate produsele.

Se mai dădeau, din când în când, banane și portocale. Ce răsfăț! Cam de două-trei ori pe an aveam parte de asemenea trufandale, de obicei iarna. Se formau cozi mari, evident. La acelea participam din tot sufletul, pentru că în mintea mea de copil bananele și portocalele erau infinit mai valoroase decât carnea sau ouăle. Cred că la fel gândeau și ceilalți copii din bloc, pentru că mă întâlneam cu mulți dintre ei la astfel de cozi. Unii erau obișnuiți de-ai locului: părinții erau la servici, bunicii bolnavi, așa că la cozi stăteau numai ei. Creșteau singuri acasă, cu cheia de gât. Am stat și eu cu cheia de gât de câteva ori. Pe vremea aceea, nu era considerat ceva ieșit din comun, în niciun caz trist sau înjositor. Unii aveau bunici pe acasă care să aibă grijă de ei, alții nu. Sau nu tot timpul. Eu am fost printre cei norocoși.

La un moment dat, o fetiță de la noi din bloc a sunat să ne anunțe că se dau banane. De la noi, nu mai știu de ce, n-a putut să meargă nimeni. Mi se pare că eu mă procopsisem cu o răceală. Fetița s-a dus, a stat la coadă și s-a întors după câteva ore, cu mama ei. A sunat din nou la ușă și mi-a oferit și mie o banană. Nu apucaseră prea multe, dar din puținele pe care le apucaseră, mi-au dat și mie una. Știu că atunci m-a cuprins o emoție puternică, amestecată cu rușine și admirație. Mărturisesc că eu, în vecii vecilor, dacă aș fi stat atâtea ore în frig, iarna, la coadă, nu aș fi cedat nicio firmitură din trofeul meu cuiva, care în tot timpul ăsta stătuse acasă și privise totul de la geam. Dar fetița aceea o făcuse, și gestul ei m-am impresionat profund. Putea să se ducă direct acasă și să se înfrupte din bananele acelea, dar n-a făcut-o. S-a gândit să îmi lase și mie una.

Nu mai știu dacă atunci sau mai târziu ne-am împrietenit. Mie îmi dădea bunica din partea tatălui, din când în când, pe ascuns, câte cincizeci sau chiar o sută de lei. Era o sumă frumușică, mai ales pentru un copil. Vecina mea nu avea atâtea posibilități, așa că eu, de câte ori primeam bani, o invitam la cofetărie. Cofetăriile erau singurele locuri unde se mai puteau găsi dulciuri acceptabile, în principal prăjituri, iar unele erau chiar bune, mai ales dacă le nimereai proaspete. Puteai să găsești eclere, savarine, amandine, chiar și tort diplomat… Îmi făcusem chiar un obicei din asta, să merg la o cofetărie de lângă noi, cu fetița de la mine din bloc. Era foarte impresionată de gestul meu de a-i oferi prăjituri. Acasă nu prea avea cine să-i facă, mama ei era toată ziua la servici, și oricum prăjiturile de cofetărie erau mai interesante decât cele de casă, probabil pentru că aveau în ele mai mult unt sau ouă decât ar fi îndrăznit să pună gospodinele noastre econoame într-o prăjitură de-a lor. Eu nu simțeam vreo mândrie specială pentru gestul meu, pentru că îmi dădeam seama că nu era greu pentru mine. Nici pe departe atât de greu pe cât mi-ar fi fost să fac ce făcuse ea pentru mine, în episodul cu bananele.

În anii când Ceaușescu se hotărâse să scape de toată datoria externă, o duceam greu. Îmi amintesc cât de dese erau întreruperile de curent. Nu am înțeles niciodată dacă urmau sau nu vreun plan anume, cert e că întotdeauna veneau când te așteptai mai puțin. Lumânările erau nelipsite în casă, dar știu că la un moment dat ne-am emancipat și am cumpărat niște lămpi cu gaz, care făceau lumină mult mai multă decât lumânările. Trebuia să am grijă să-mi termin lecțiile până la căderea serii, pentru orice eventualitate. De multe ori, nu mă supăram deloc pe întreruperile de curent, pentru că aveau loc în tot cartierul și toată lumea știa de ele, așa că la școală puteam fi iertați cu ușurință dacă spuneam că din cauza asta nu ne făcuserăm temele. Alteori, însă, sufeream crâncen, mai ales dacă, de pildă, se întrerupea curentul chiar în timpul multașteptatelor desene animate. Odată, n-am uitat nici până azi, trebuie să fi fost într-o sâmbătă seara, se dădea la televizorul filmul american „Sunetul muzicii”. Era un eveniment, pentru că în ultima vreme rar se mai dădea câte un film drăguț la televizor. Iar acela era un film nu drăguț, ci de-a dreptul delicios, cu muzică, dans și umor, o combinație irezistibilă pentru copilul care eram atunci (eram suficient de mare ca să nu mă mai uit doar la desene și să-mi placă astfel de filme). În timpul cât a rulat filmul, cred că s-a oprit curentul cel puțin de zece ori, dacă nu mai des. Ba vreme de câteva secunde, ba pentru câte un sfert de oră. N-am mai înțeles nimic din acțiune, dar am plâns de ciudă. Filmul acela era pentru mine ca o jucărie frumoasă, pe care statul comunist mi-o călca în picioare cu cruzime. Atunci am simțit umilința, neputința, ura, deznădejdea pe care ți le poate provoca un asemenea tratament. Începusem să mă rog, în sinea mea, în beznă: dă, Doamne, să vină curentul, dă, Doamne, să vină la loc curentul…

Cu biserica nu prea le aveam, treceam pe acolo numai de Paști, ca să mă spovedesc și să mă împărtășesc. Multă lume făcea așa, mai puțin din credință cât dintr-un soi de reflex dobândit, rămășiță a obiceiurilor de la țară. Stăteam și atunci la câte o coadă interminabilă, pentru că toată lumea se ducea la spovedit și împărtășit în aceeași zi, în Vinerea Mare. Nu întâmplător, ci probabil pentru că tot atunci se trecea pe sub masă cu lumânarea în mână, iar cei care o făceau aveau dreptul să-și pună în gând trei dorințe (nu m-ar fi mirat ca cel puțin una să sune ceva de genul: să moară Ceaușeșcu, să pice comuniștii de la putere…). Nu mi-a spus nimeni prea multe despre biserică și Dumnezeu, doar ce am auzit de la una din bunici. Nici nu știu când am început să mă rog, dar știu că a fost destul de devreme, încă din școala primară. Mă rugam așa, de capul meu: să nu mă prindă cu tema nefăcută, să nu mă asculte la mate, să iau notă mare la lucrarea de control, să treacă timpul la școală cât mai repede și acasă cât mai încet (da, țin minte perfect că aceasta a fost o rugăminte constantă în anii aceia, și exact așa suna), să nu se ia curentul sau să vină la loc, să se repare antena colectivă ca să prindem iarăși desenele de la bulgari, să nu se termine bananele… Acum, când stau să îmi aduc aminte, realizez că mă rugam, în cea mai mare parte a timpului, de frică. Nu mă rugam pozitiv, nu m-am rugat niciodată să primesc ceva. Mă rugam de frică…de frică să nu pățesc ceva sau de frică să nu pierd ceva, cam despre asta era vorba. Cred că, în vremurile acelea, nici nu te puteai ruga altfel. Să nu ajungi mai rău, asta conta, asta era lupta cea mare.

Apa caldă și căldura deveniseră la rândul lor un capriciu. Al lor, nu al nostru. Apa caldă se dădea rar, nu se știa niciodată exact când și pentru cât timp. De obicei, nu dura mult, pentru că toată lumea se repezea să facă baie, presiunea scădea, apoi apa se răcea la loc. Sau nu era de la început fierbinte, ci doar un pic călduță. Așa că trebuia să încălzim apă pentru a ne spăla. Se mai întâmpla să se oprească și gazele, altă belea, dar de obicei nu se opreau chiar toate odată. Mama punea pe aragaz câte o oală mare de tot, plină cu apă, și o lăsa acolo până ce apa dădea în clocot. Apoi aducea oala în baie, împreună cu o oală mai mică, în care încropeam apa, și care servea drept duș. Nu-mi era ușor, uneori mă mai opăream. Dar era bine că se făcea abur în baie și părea mai cald.

În anii aceia, cam la fel era și cu căldura: ba venea, ba se oprea, nu se știa niciodată de ce sau pentru cât timp. Îmi amintesc și acum nopțile cumplit de friguroase, cu viscol afară, când înghețam de frig în casă, iar mama îmi punea două sau chiar trei pături peste plapuma groasă, și tot tremuram. Aveam o constituție firavă și suportam cu greu frigul, așa că de obicei dormeam cu mai multe perechi de șosete în picioare și cu câte o jachetă mai lungă peste pijama. Era un chin seara, la culcare, după ce mă dezbrăcam și până mă echipam la loc pentru dormit. Clănțăneam din dinți multă vreme, sub plapumă și cele trei rânduri de pături, până ce mă mai încălzeam. Ferestrele prost izolate nu împiedicau vântul tăios să șuiere pe margini, chiar dacă mama și bunica puneau pe sub geamuri niște șerpi lungi din cârpe, umpluți cu câlți și lână. Seara, la culcare, aveam o senzație aproape dureroasă de frig. De câteva ori, țin minte că m-a bufnit și plânsul. Era senzația aceea de neputință, de disperare… Ani buni de-a rândul, mi-am făcut un obicei din a înveli jucăriile și chiar unele bibelouri din casă, înainte să mă culc. Luam căciuli, fulare, baticuri, cârpe de prin casă și înveleam cu ele tot ce reprezenta ființă, fie din celuloid sau din ceramică sau din altceva. Mai ales de zânele delicate din porțelan și de cățelușii de pluș îmi era milă și nu puteam să adorm până nu-i știam la adăpost. Să nu le fie frig…

Erau ierni grele în anii aceia, iar ieșitul afară era și el uneori o aventură, mai ales pentru un copil. Trebuia să faci rost de încălțări bune, de haine călduroase. Țin minte că am avut la un moment dat o canadiană de puf, de proveniență chinezească, care ținea într-adevăr foarte cald, dar era umflată ca o minge. Mi-era un pic rușine cu ea, să nu râdă ceilalți copii de mine, fiindcă era de-a dreptul caraghioasă. De fapt, îmi era mare, dar asta nu mai conta. Era bună pe viscol, când trebuia să merg douăzeci de minute pe jos până la școală. La fel era și căciula rusească din blană de iepure, albă, pe care o detestam de altfel, dar pe care ai mei mă obligau să o port, mai ales când vremea era aspră. Totuși, când ninsorile erau abundente, se mai putea întâmpla și să se suspende școala. Uneori, chiar și pentru mai multe zile în șir. Atunci eram cu toții recunoscători iernii.

Vara era altă viață. Erau zilele lungi, era cald afară, mai venea și vacanța. În cartierul nostru de blocuri cenușii, croite parcă la indigo, nu aveam loc de joacă pentru copii, iar parcul cel mai apropiat era totuși destul de departe ca să ne ducem singuri. Cu toții ne jucam, practic, printre blocuri. Nici nu treceam pe acasă, decât ca să mâncăm, și asta după lungi insistențe. Nimeni nu-și punea problema că ni se poate întâmpla ceva, lăsați de capul nostru câte o zi întreagă. Nici noi, și asta era cel mai important. Eram pe cont propriu de la vârste fragede, ne duceam singuri la școală, la piață, la dentist, dar și într-o grămadă de locuri unde ni se interzicea să mergem.

Șantierele din jur, câinii vagabonzi, buruienile și obiectele abandonate pe terenurile virane, toate se puteau transforma oricând în locuri de joacă și jucării. Când vroiam să ieșim la joacă cu alți copii, ne duceam pur și simplu, sunam la ei la ușă și îi chemam. Când unul era chemat înapoi acasă, era destul ca unul din părinți să iasă la geam și să îl strige. Atunci noi, ceilalți, ne uneam într-un cor de milogi și începeam să miorlăim sub geamul respectivului: „mama lu’ cutareee…”, „mama lu’cutare…”, iar după ce mama lu’ cutare ieșea la geam, o imploram să-l mai lase pe cutare un pic pe-afară, cu noi. De multe ori, ne apuca și noaptea și nu ne dădeam plecați. Erau la modă elefănțeii cu apă, elasticul, șotronul, țevile cu cornete, exercițiile de gimnastică la bara de bătut covoare, țară-țară-vrem ostași, flori-filme-fete-sau-băieți, rațele și vânătorii, hoții și vardiștii, câte și mai câte. Jocuri de societate, toate. Iarna erau înlocuite cu săpatul cazematelor în zăpadă, dar mai ales cu derdelușurile și mini-patinoarele improvizate. Dacă stau să mă gândesc mai bine, e incredibil cât de mult timp petreceam afară, pe vremea aceea. Mai ales față de copiii de acum. În peisajul acela sordid, mizerabil de multe ori, sărăcit, sufocat de minciună și răutate, noi petreceam zile întregi afară, alergând și râzând. Ca un adevărat miracol. Cred că noi am fost, mai mult decât oricine, aceia care au făcut iadul mai suportabil.

În 1986, a avut loc explozia centralei nucleare de la Cernobâl, în țara vecină Ucraina. Pe moment, nu am știut nimic. Noi, copiii, am alergat pe afară fără grijă, ca de obicei. Totuși, ai mei au avut norocul să afle destul de repede. Telefonul fără fir funcționa fără greș. Oficial, la radio și la televizor, nu s-a spus nimic în primele 2-3 zile. După aceea, multă lume se temea să mai iasă din casă, dar n-aveau de ales, pentru că nicio activitate nu se suspendase. Trebuia să se meargă în continuare la școală, respectiv la servici. Ai mei mă puneau să înghițit pastile cu iod și țineau minute în șir sub robinet legumele și fructele, pentru a le spăla. Din toată agitația lor, am înțeles că se întâmplase ceva foarte grav, și că pericolul venea din aer, din apă și din mâncare. Cu alte cuvinte, cam de peste tot. Mai târziu, au început zvourile. Se vorbea despre oameni care au murit din cauze misterioase, despre boli nemaivăzute, despre mutații genetice. Se spunea chiar că accidentul fusese cauzat de neglijența unui individ, care venise beat la slujbă în ziua aceea. Sau de un „pilos” parașutat acolo pe linie de partid, care habar n-avea de energia nucleară. Nu era greu să dai crezare unor astfel de scenarii. Oricum, zvonurile și temerile s-au stins destul de repede. La fel și precauțiile alimentare. Foarte curând, în lipsa oricăror știri alarmante, am revenit la stilul de viață de dinainte, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ai mei au avut grijă să nu-mi lipsească prea multe, dar de la un punct în colo am început și eu să-mi dau seama cât de grea era viața lor. În plus, vedeam clar cum o duceau alți copii, mai puțin norocoși ca mine. Eu îmi mai permiteam extravaganța unor prăjituri la cofetărie, ei nici n-ar fi visat. Erau slabi, galbeni la față, încercănați, cu privirile triste. Seara mâncau câte un iaurt cu biscuiți, iar dimineața o felie de pâine cu unt. N-aveau decât mamă, sau decât tată. Nimeni nu le pregătea dulciuri și nici n-aveau bani să-și cumpere. Ìnvățaseră să-și încălzească singuri mâncarea. Doi dintre ei veniseră într-o zi la școală cu niște bucăți din ceva maro, lipicios și translucid. Zahăr ars, mi-au spus, și mi-au dat și mie. Îl făceau ei acasă, în tigaie. Era bun, fiindcă se lipea mai puțin ca bomboanele cu lapte în pungile de hârtie.

În fiecare primăvară, când se topea brusc zăpada sau când ploua prea mult, străzile erau inundate (problemă cronică a orașului, indiferent de regim…). Apa urca până la nivelul trotuarelor sau chiar mai mult, și trebuia să port cizme de cauciuc ca să merg prin băltoace, fiindcă altă cale de a ajunge la școală nu era. Dacă era prea frig afară, trebuia să-mi trag cizmele peste încălțări. Asta însemna că de obicei cizmele de cauciuc îmi era foarte mari. Nu o singură dată le-am pierdut prin câte o baltă. Mai ales că unele bălți, adevărate iazuri de culoare cafenie, se transformau rapid în locuri de joacă. Făceam corăbioare din ziare și ne închipuiam că suntem pirați sau exploratori, navigând pe mări nesfârșite. Comorile pe care le găseam erau cutii de conserve goale, câte o creangă mai mare sau…câte o cizmuliță dezlipită și abandonată.

Să ai bicicletă era un privilegiu rar, iar cei care aveau cu greu se mai dezlipeau de ea. Dar se găseau soluții și pentru cei care nu aveau. De pildă, se improvizau remorci din tot soiul de cutii sau lăzi, prinse cu sârmă. De obicei, nu prea funcționau, dar toată distracția era să le confecționăm. Apoi, le abandonam și mai „dădeam o tură” prin cartier, ca să ne luăm porția de viteză. Bicicleta ne dădea o libertate de mișcare foarte mare. La un moment dat, însă, am auzit la școală că unul din copii murise, accidentat de o mașină pe când traversa cu bicicleta înspre parc. Ne-am speriat cu toții și pentru o vreme n-am mai avut curajul să traversăm pe acolo. La școală, ne-au programat tuturor ore intensive de educație rutieră. Într-un limbaj atât de sec și pretențios, încât n-am reținut mai nimic, decât că trebuie să căscăm bine ochii la mașini.

Explorarea unor teritorii străine devenise aventura de căpetenie, mai ales când în cartier începuseră schimbări profunde. Pe vremuri, fusese un cartier de case și grădini, dar în scurt timp devenise un cartier de blocuri. Mai rămăsese o singură zonă de case cu curte, care urmau să fie demolate. Unele din ele fuseseră deja evacuate. Pentru noi, faptul de a pătrunde într-una din acele case era ceva cel puțin la fel de palpitant ca aventurile lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn, mai ales că în jurul lor se născuseră tot felul de legende: cum că înăuntru ar fi fantome, vârcolaci, obiecte care se mișcă, cufere misterioase etc. Cine avea curajul să intre, era pe dată socotit un erou, și de obicei se întorcea cu povești care-ți tăiau răsuflarea, fie și numai dacă era vorba de podul plin de șobolani, pe care a reușit să-l străbată fără să fie mușcat. De șobolani era plin, de asta îmi amintesc bine, probabil că șantierele din jur le scormoniseră cuiburile. Ìi puteai vedea destul de des, traversând trotuarele, mișunând între zona caselor și cea a blocurilor. Din cauza lor și a mizeriei pe care nu o mai strângea nimeni, multe din case, altădată frumoase, păreau sinistre când te apropiai de ele. La un moment dat, mă împrietenisem cu niște copii care încă mai stăteau într-una din casele acelea, așa că am avut ocazia să intru într-una cât timp era încă locuită. Se vedea că fusese o casă boierească la vremea ei, dar devenise intredibil de tristă și de respingătoare, de parcă ar fi știut că urma să fie dărâmată. Familiei respective i s-a dat apoi un apartament cu trei cămăruțe într-unul din blocurile noi care s-au construit chiar în zona respectivă. Aveau doi câini și nu mai aveau unde să-i țină, așa că i-au abandonat pe stradă, ca și majoritatea celor aflați în aceeași situație.

Și eu, și amica mea din bloc, căpătasem o pasiune deosebită pentru câinii fără stăpân. Slavă Domnului, numai de ei nu duceam lipsă în cartier. Se înmulțeau rapid, așa că mai tot timpul era pe undeva cel puțin o cățea cu pui. Nouă puii ne plăceau cel mai tare, simțeam față de ei o solidaritate nebună. Șterpeleam mâncare de acasă, ne goleam pușculița pentru niște conserve, făceam tot ce puteam ca să-i hrănim. Și, bineînțeles, ne jucam cu ei cât era ziua de lungă. De unii ne atașam atât de mult, încât îi aduceam pe furiș acasă, cu gândul să-i ținem pe balcon. Scheunau și lătrau toată noaptea, iar bietele noastre mame, nevinovate, trebuiau să suporte tot concertul, după care să și curețe toată mizeria pe care o făceau. Când ne trezeam, nu-i mai găseam și ni se explica foarte calm că venise mama lor după ei. Iar noi o luam de la capăt… Într-o bună zi, însă, pe mine m-a atacat un câine vagabond și m-a mușcat. De atunci, pentru o perioadă destul de lungă, m-am ferit de câini și mi-a fost frică de ei.

Pe dinăuntru, eram cu toții niște copii frumoși, dar pe dinafară, cred că eram mai degrabă urâți. Dacă am putea să-i vedem acum pe cei care eram atunci, probabil că ni s-ar strânge inima. De obicei, din poze ne privesc niște copii palizi, cu ochi mirați și prea maturi pentru vârsta lor, îmbrăcați în haine proaste, eventual în sordidele uniforme de șoimi ai patriei sau de pionieri. Cât de complicate erau uniformele acelea! Chiar și pentru cei mai mici, pentru șoimii patriei. Chiar și ei aveau cravată, insigne, șapcă sau pălărioară pe cap… Pentru pionieri, exista o adevărată colecție de accesorii: trese pe epoleți (n-am înțeles niciodată la ce foloseau, în afara faptului de a te îmbia să te faci securist), cravată trasă printr-un inel de plastic (pe care îl pierdeam mai tot timpul), matricolă cusută pe mânecă (o priveam ca pe echivalentul numărului care i se atribuie unui deținut), curea cu stemă, beretă cu stemă (pe aceea n-o purta nimeni, dar teoretic făcea parte din costum), plus șnururi. Șnururile erau: roșu pentru comandant de grupă, galben pentru comandant de detașament, albastru pentru comandant de unitate. Mai era însă unul și mie acela mi se părea cel mai atrăgător: șnurul bleu-argintiu, al locțiitorului de comandant de unitate. Grupa însemna, de obicei, un rând de bănci, detașamentul – clasa, iar unitatea – școala. Militărie în toată regula. Se făceau alegeri democratice, dar numai pentru grupă și detașament. Nimeni nu știa exact cum se ajunge comandant de unitate. Eu am fost comandant de grupă și țin minte că a fost concurență. De obicei, era simplu, pentru că se alegeau elevii în funcție de note. Iar asta era o pornire naturală a noastră, pe care nu-mi amintesc să ne-o fi sugerat cineva. Nici nu ne-ar fi dat prin cap să alegem pe cineva cu rezultate mai slabe, doar pentru că era mai „popular”. Școala ne făcuse foarte conformiști. În capul nostru, cei mai buni erau cei cu notele cele mai mari. La detașament, era puțin altfel, acolo eram oportuniști și pentru siguranță îl alegeam pe preferatul dirigintei. Care, întâmplător sau nu, era și premiantul întâi al clasei. La unitate, în toți anii de gimnaziu, comandant a fost aceeași fată, despre care nu știam mai nimic. Oricum, toată treaba cu comandanții era doar de paradă, de fapt niciunul nu făcea mai nimic special. Era doar ca să ne obișnuim cu viitoarea disciplină de partid, probabil. O dată pe an, la începutul anului școlar, ne aliniam cu toții în careu, în curtea școlii, ni se ținea un discurs plictisitor, pe care nimeni nu-l asculta, iar apoi comandanții mai mari mai ziceau ceva de genul „pionieri, înainte”, la care noi trebuia să răspundem „tot înainte!”, dar să nu ne mișcăm de pe loc.

Momentul trecerii de la statutul de șoim al patriei la cel de pionier era marcat de ceremonii solemne, la finalul cărora trebuia să sărutăm cravata și drapelul roșu – gest care mie, personal, îmi provocase o repulsie greu de disimulat. Ca pionieri, eram mobilizați la diferite evenimente locale, gen vizite ale unor lideri importanți sau filmări pentru așa-zise reportaje, în cadrul cărora „interviurile” erau pregătite și repetate intensiv cu mult timp înainte, încheindu-se în mod obligatoriu cu laude și mulțumiri aduse „conducătorului” și „savantei”. Din fericire, numai copiii bine situați în sistem erau aleși să cuvânteze, așa că noi, restul, scăpam ușor.

O singură dată ne-au dus la parada de 23 August, sau numai atât îmi amintesc eu. Am doar imaginea unor marșuri interminabile pe stadion, într-o căldură insuportabilă, când eram cu toții transpirați și ne dureau picioarele și trebuia să executăm tot felul de manevre: doi pași înainte, stânga-mprejur, mâna la chipiu, zece pași la dreapta în pas alergător dar cu grație, ridicat și fâlfâit brațele prin aer, și altele asemenea. Nu mai știu exact dacă trebuia să strigăm lozinci – gen „Ceaușescu, PCR!” sau Ceaușescu, România, stima noastră și mândria!” – însă panouri cu poze cu Tovarășii am avut sigur de dus, unii dintre noi. Ceva epuizant și stupid, în orice caz, de care nici nu mai aveam puterea să râdem, cu toată veselia noastră de copii. Era perioada când Ceaușescu se inspira de la Kim Ir Sen, după defilările și paradele populare pe care le văzuse în Coreea de Nord, și nu mai era de râs deloc.

În gimnaziu, toți elevii cu note mari trebuiau să meargă la olimpiade. Nu era obligatoriu, dar era de bon ton. Olimpiadele reușiseră să strângă în jurul lor nenumărate ambiții, mai mult ale părinților și profesorilor, decât ale copiilor. Acesta a fost și cazul meu și nu prea am avut de ales. Detestam olimpiadele. Mergeam la școală șase zile pe săptămână, cantitatea de materii și de informații pe care trebuia să le tocesc nu făcea decât să crească de la an la an, asemeni unui bulgăre de zăpadă rostogolindu-se la vale în urma mea, aproape nu mai aveam timp de altceva în afară de școală, dar mai trebuia să învăț și în plus, pentru olimpiade.

Olimpiadele aveau loc duminica, un motiv în plus să le detest. Cele la matematică mă stresau cel mai mult, dar asta probabil și pentru că, în adâncul sufletului meu, percepeam o doză de nedreptate în excesul de importanță acordată matematicilor, în detrimentul altor materii sau subiecte care mă atrăgeau mai mult. De fapt, pentru mine cel mai obositor era faptul că ni se „dădeau” atâtea probleme, că trebuia să rezistăm zilnic la o adevărată artilerii de interogații, fără să fim încurajați să punem la rândul nostru întrebări, atunci când nu înțelegeam ceva (nu știu dacă era neapărat o deficiență cauzată de regim sau, pur și simplu, o „tradiție” cronicizată). Era ceva cu totul ieșit din comun ca un elev să ceară vreo lămurire profesorilor, la ore. Majoritatea s-ar fi temut sau le-ar fi fost rușine să o facă. Eu, cel puțin, în toți anii se școală am trăit cu impresia că, dacă aș cere lămuriri suplimentare, aș dovedi astfel că n-am înțeles și aș face o impresie proastă profesorului, respectiv m-aș face de râs în fața întregii clase. Bănuiesc că la fel gândeau și ceilalți elevi, pentru că obiceiul interacțiunii profesor-elev lipsea cu desăvârșire, fiind substituit de ciclul „predări” – „ascultări” (care la mine echivala aproape de fiecare dată cu alternanța plictiseală – stress…). Iar dacă nu înțelegeai ceva, erai unicul responsabil. Profesorul, școala – aproape niciodată. Motiv pentru care, dacă nu făceai față, trebuia să soliciți lecții în particular. Mai ales pentru olimpiade, care de obicei impuneau o serie întreagă de exerciții și cerințe ciudate, sterile, neașteptate. Ca să te descurci cu așa ceva, ce învățai la școală nu mai era de ajuns, de la un nivel încolo, decât dacă erai vreun geniu (cel puțin aceasta era percepția mea). Eu nu mă pregăteam cu nimeni în particular, așa că n-am ajuns niciodată prea departe cu olimpiadele, spre marea mea bucurie. Mai mult mă duceam ca să fac prezența, și de dragul alor mei. După care le explicam că au fost niște subiecte absurde și imposibile, pe care niciun elev normal nu le-ar fi putut rezolva. De multe ori, chiar așa și era. Oricum, pentru mine era de neînțeles atâta ambiție fără miză, într-o lume care oricum nu funcționa pe principiile concurenței.

La școală, profesorii se țineau în general departe de politică. Am avut o singură profesoară care ne cerea la fiecare lecție să cunoaștem directivele Congresului nu știu care apropo de nu știu ce. Nimeni nu înțelegea nimic din directivele acelea, ce să le mai și învețe. Rezultatul era că ne stresam cât cuprinde la orele ei, fără niciun rezultat. Nu știu dacă n-o făcea doar ca să ne sperie sau ca să bifeze niște sarcini pe linie de partid. Cert e că n-am înțeles niciodată ce vroia cu adevărat de la noi. La istorie, unde ar fi fost loc berechet de propagandă, profesorul reușea să se eschiveze discret, iar noi îi rămâneam recunoscători.

Aveam câteva materii stupide, dintre care una care se numea Informare politică. O pierdere de vreme, în care trebuia să decupăm din ziare poze și articole cu vizitele Tovarășului prin țările din lumea a treia, cum se numeau atunci. Țin minte că ne luam la întrecere să zicem pe nerăsuflate numele dictatorului zairez, abținându-ne cu greu să nu râdem când fredonam: Mobutu Sese Seko Nkuku Ngbendu wa Za Banga și soția sa Bobi. Am crezut întotdeauna că pretinsul nume al soției era doar o glumă, ca să accentueze contrastul cu numele interminabil al dictatorului… dar era cât se poate de real. O altă disciplină din gimnaziu se numea Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei, pe scurt P.T.A.P. Pentru noi, era tot educație fizică, și nu-mi amintesc vreo diferență notabilă față de orele de sport. Probabil acesta fusese modul elegant în care profesorii noștri înțeleseseră să se achite de obligația introducerii unei discipline cu nume atât de stupid. Nu-mi amintesc nimic de la orele de P.T.A.P., decât că odată era să-mi rup o mână. Mai aveam și lucru manual, asta era disciplina cea mai caraghioasă. Fetele coseau și tricotau ca niște bunicuțe, băieții transpirau la traforaje ca niște muncitori necalificați. Olimpiadele își dovedeau pentru mine utilitatea numai atunci când cei care urmau să participe la ele erau scutiți cu generozitate de la astfel de ore.

Cele mai mari bucurii cred că mi le-au adus cărțile pe care le citeam, de obicei în afara – dacă nu chiar în ciuda – cerințelor școlare. Am descoperit de timpuriu ce refugiu extraordinar pot fi cărțile și ce lumi fabuloase, nesfârșite, se ascundeau între coperțile lor. Un lucru extraordinar pe vremea aceea era că puteai găsi o mulțime de cărți excepționale, la prețuri foarte mici. Puteai să-ți cumperi valize de cărți, dacă vroiai. Trebuia doar să ai norocul unor părinți sau apropiați care să știe ce să-ți recomande.

Nu mai știu exact de unde am început și când, dar cu cărțile a fost dragoste la prima vedere. În anii de gimnaziu, citeam pe nerăsuflate și cred că n-am ratat niciuna din marile cărți ale copilăriei universale: Jules Verne, Mark Twain, Dumas, Dickens… Cărora li s-au adăugat pasiunile autohtone, cum ar fi „Cireșarii” și „Toate pânzele sus”. Exista o colecție minunată, Biblioteca pentru toți copiii. Am devorat-o, literalmente. Unele cărți, cum ar fi „Poveste cu un Hobbit” sau „20.000 de leghe sub mări”, cred că le-am citit de peste zece ori. Mai târziu, a urmat Biblioteca pentru toți. Cert e că, în perioada copilăriei, dacă a fost ceva important care nu mi-a lipsit deloc, au fost cărțile. Unii spun că ar trebui să mulțumim comunismului pentru acest lucru. Eu nu știu dacă aș mulțumi comunismului în sine, dar cu siguranță aș mulțumi acelor oameni inimoși care au creat, au editat și îngrijit acele colecții de cărți, reușind astfel să promoveze, aproape fără excepție, toate marile valori ale culturii universale…Mai ales că, la școală, literatura universală era complet absentă din programă. Gândindu-mă cât de mult au însemnat acele cărți pentru mine, nu-mi pot imagina o pierdere mai dureroasă pentru un copil care nici nu ar fi avut de unde să știe de ele… trebuind să se resemneze cu toate acele texte greoaie, pe teme cu totul străine de sufletul unui copil, care umpleau manualele școlare. Pentru mine, cărțile bune, cărțile cele mai dragi, erau de obicei altele decât cele pe care mi le impunea școala. Acesta a fost, probabil, și motivul pentru care am reușit să-mi păstrez intactă plăcerea de a citi…

Un refugiu foarte căutat erau și teatrele. Țin minte că orice replică, orice gest, se transformau în pretexte pentru aluzii la adresa comunismului și a „conducătorului iubit”. Exista o complicitate fabuloasă între actori și spectatori. Uneori, era nevoie de un singur cuvânt cu subînțeles, bine plasat, și sala exploda, fremăta de bucurie. La multe din acele aluzii, se râdea cu lacrimi. Îmi plăcea mult la treatru, chiar de la vârste fragede. Stăteam cuminte, urmăream dialogurile, înțelegeam majoritatea aluziilor. De multe ori, era frig în sălile de teatru, oamenii stăteau cu căciulile și paltoanele pe ei, dar sala era plină. Era de ajuns ca unul din actori să scape un „mamă, ce frig e…” și atmosfera se încălzea, brusc. Lumea râdea și, pe moment, uita de frig, simțindu-i pe actori aproape. Răutățile de la cozile de peste zi, minciuna de la serviciu, mojicia din transportul în comun, toate se dizolvau miraculos într-o caldă complicitate. Era frumos la teatru pe vremea aceea.

Mergeam și la cinema, din când în când, și am avut ocazia să văd multe filme bune. La un moment dat, mă duceam chiar destul de des cu ai mei, când cu unul, când cu altul. Cred că și ei căutau cu disperare un refugiu în fața absurdităților cotidiene, mai ales că lucrurile nu păreau să meargă decât spre mai rău. Cinematografele fuseseră mai puțin afectate; rulau destule filme americane, aveai ce vedea. Numai spre sfârșit filmele bune se mai împuținaseră, și fuseseră înlocuite cu tot felul de filme coreene și chinezești. Eu însă mă deprinsesem să râd în hohote la astfel de filme, cu tata. Umorul era ultimul refugiu, pe acela nimeni nu putuse vreodată să ni-l ia.

Muzică ascultam la picup, aveam un număr destul de mare de discuri. Existau înregistrări splendide cu povești pentru copii. Am avut o mulțime, și mi-au încântat copilăria. La un moment dat am avut și diafilme. Niște bucățele mici de peliculă, încadrate în rame de plastic, pe care le puneai într-un aparat care le proiecta, mărite, pe perete. Era distractiv pentru un copil de numai câțiva anișori. Poveștile…le țin minte și acum.

Alte distracții nu prea cunoșteam. Să ai video era un mare lux. Noi n-am avut, dar am fost de câteva ori la o colegă de clasă care avea. Am văzut niște filme din care n-am înțeles nimic, traduse de o voce ciudată. Dar obiectul, în sine, era de mare efect. La fel erau și televizoarele color. Din cele străine nu cred că văzusem vreodată, iar cele românești au început să se fabrice destul de târziu, și era bătaie pe ele. De computere nici nu auzisem. La sfârșitul anilor `80 exista un model rudimentar, HC 85, dar asta am aflat abia după Revoluție.

Și să ai o mașină era o mare realizare. Nu toți își permiteau, trebuia să te înscrii pe liste de așteptare ca să primești. Mulți făceau împrumut la C.A.R. Pe străzi nu vedeai decât Dacia, Oltcit, Trabant, Skoda și Lada. Care de care mai urâte. Ai mei au avut la un moment dat o Dacia albă, mare realizare, cu care însă nu mergeam foarte des. Duminicile, singurele zile libere, nu puteai să circuli decât o dată la două săptămâni, în funcție de numărul mașinii, par sau impar. Benzina era și ea o problemă. Îmi amintesc însă câteva drumuri la mare, cu mașina, pe timpul vacanței. Vara era înnăbușitor, te coceai înăuntru. Odată, am luat cu mine la plecare niște ciocolată Milka, pe care o primisem de la niște rude din străinătate. Milka, la fel ca și Toblerone, erau delicatese pe care le gustasem doar de câteva ori în viață. Dacă primeam vreuna, era o minune, era ca și când aș fi primit-o cadou direct de la zâna cea bună. Milka aceea, n-am uitat-o, era albă, cu atât mai mult o raritate. O luasem cu mine special ca să o mănânc în holul hotelului, pe picior de egalitate cu copiii nemți care se hrăneau cu toate bunătățile de la shop. Poate speram să mă dau drept unul din ei, sau cel puțin să îmi imaginez că sunt în locul vreunuia. Pe drum, din cauza căldurii ucigătoare, ciocolata se transformase într-o cremă albicioasă, ba chiar începuse să curgă pe bancheta din spate a mașinii. A trebuit să o mănânc pe loc, pe toată, și gustul ei sublim s-a amestecat cu cel sărat al lacrimilor. În mod normal, o astfel de ciocolată mi-ar fi ajuns timp îndelungat, fiindcă nu m-aș fi îndurat în veci să mănânc mai mult de două pătrățele odată: îmi programam din timp momentul, rupeam cu grijă pătrățelele, pe una o ronțăiam și pe cealaltă o plimbam prin gură ca pe o bomboană, încercând să prelungesc cât mai mult plăcerea gustului, apoi mă lingeam pe degete și pe buze, nu iroseam nicio firmitură. Felul repezit în care a trebuit să mănânc acea Milka albă mi s-a părut o blasfemie. Cine știe când aveam să mai gust așa ceva, mă gândeam. Poate niciodată.

Multe lucruri astăzi considerate firești erau un lux pe vremea aceea. De pildă, săpunurile Fa. Era o lege nescrisă că, dacă ai de dat o atenție unei femei, cu săpunul Fa mergi la sigur. Se găsea prin magazinele mari, dar costa foarte scump. La fel de bine văzute erau și țigările Kent sau cafeaua Mocca, în funcție de ocazie. Atențiile erau mai mult decât necesare la tot pasul: funcționari, secretare, vânzători…mai ales vânzători. Vânzătorii erau stăpânii noștri. Ei hotărau, de fapt, ce ne revine nouă din ce „se dă” la magazinul lor. Ei hotărau dacă și cât așteptăm, dacă și ce primim. Trebuia să te ai bine cu ei, altfel îți făceau viața un iad. Până și cei de la casele de bilete. Cu toții se comportau de parcă magazinele, chioșcurile, teatrele, cinematografele, ar fi fost proprietatea lor. De fapt, așa și era. Erau toate ale poporului, iar poporul erau ei. Poporul era, de obicei, numai de o singură parte a tejghelei sau a ghișeului. Ìncă de copil, îi detestam pe acești indivizi, mă dezgusta profund felul în care treceau de la acreală la zâmbetul mieros, imediat ce le strecurai săpunul Fa sau cartușul de Kent. Poate din cauza lor am rămas cu senzația că pe mine cuvântul „popor” mă exclude întotdeauna.

Apartamentele noi din blocuri erau finisate de mântuială, sau mai bine zis nu erau finisate deloc. Era un lux să ai gresie sau faianță în baie, ce să mai zic să ai parchet în vreuna din camere. Pe jos, aveai de obicei un linoleu, de la bun început murdar, pătat și jupuit pe alocuri, după grija cu care îl trataseră muncitorii care construiseră blocul. Trebuia să trăiești cu el așa, sau să îl acoperi cât poți cu covoare și mochete, fiindcă de parchet nu se apropia oricine. Când mai crescusem și mă invitau colegii de clasă la zilele lor de naștere, mă uitam cu invidie la cei care aveau parchet în casă, sau gresie pe hol. Era semn că sunt înstăriți. Alții n-aveau nici măcar perdele la ferestre, ci doar niște bucăți de pânză ieftină, colorată.

Oricum, cred că nimeni nu scăpa de invazii periodice de furnici sau gândaci. Furnicile apăreau în bucătărie, își săpau galerii prin pereți, nu știu pe unde. Mama trebuia să dea la o parte mobilele albe și uzate, ca să pună insecticid. Trebuia să fim atenți să nu lăsăm nimic de mâncare afară din frigider și să nu facem firmituri. Gândacii apăreau în baie, venind probabil din canalizare. Mai vedeam câte unul, mare și negru, deplasându-se cu viteză pe cimentul de pe jos, și trebuia să fiu pe fază ca să nu evadeze pe sub ușă. Mi-era tare silă de ei. Baia nu avea fereastră, ci doar o coloană de aerisire, care mai degrabă propaga mirosurile în toate băile cu care comunica, decât să le aerisească.

Vara ne umpleam de țânțari, era o adevărată invazie. Degeaba puneau ai mei plase la geamuri. Seara trebuia să îi vânăm și câte jumătate de oră cu papucul în mână, pe tavan și pe pereți. Noaptea, dacă supraviețuiau mai mulți, făceau un adevărat concert de bâzâieli. Mie îmi era oricum greu să adorm, din cauza căldurii. În iulie și august era de obicei mult mai cald în casă decât afară. Pereții se încingeau peste zi, iar noaptea zăpușeala devenea insuportabilă. Uneori, mama uda bucăți de pânză și le atârna la geam, apoi deschidea toate ferestrele și ușile din casă. Acela era aerul condiționat. Tot vara, nu știu de ce, se înfundau frecvent subsolul și ghena de gunoi. Subsolul blocului se știa că e atât de murdar, de întunecat, plin de apă, de gândaci și de șobolani, încât în ciuda avântului nostru de exploratori nici un copil nu a îndrăznit să coboare acolo vreodată. Când se înfunda canalizarea, tot blocul se umplea de mirosuri pestilențiale. La fel era cu ghena, care de fapt se înfunda cel mai des.

Oamenii erau înrăiți și se răzbunau pe tot ce prindeau: aruncau tot felul de obiecte vechi nu doar la ghena de gunoi, ci chiar și de pe balcon, direct pe ceea ce ar fi trebuit să se numească spațiul verde, fără să le pese de mizeria sau stricăciunile pe care le produceau. Populația era amestecată, în buna tradiție comunistă: ingineri, medici, muncitori, și chiar și unele figuri dubioase despre care n-aș fi știut foarte clar cu ce se ocupă. Deasupra noastră stătea o familie cu trei copii, care făceau gălăgie tot timpul. Se alergau prin casă, țipau și se băteau între ei. Tatăl cred că lucra ceva acasă, repara nu știu exact ce, dar făcea și el mult zgomot. Bocănea tot timpul. Cu toții mâncau semințe și scuipau cojile direct pe preșurile întinse pe jos, după care scuturau preșurile pe balcon, și mare parte din mizerie ateriza direct pe balconul nostru, spre disperarea mamei și a bunicii, care se străduiau tot timpul să țină casa curată lună. Vecinilor noștri nu le păsa de nimic, ba parcă abia așteptau să le reproșeze cineva ceva, ca să defuleze într-un șir neîntrerupt de înjurături, de la cel mai mic până la cel mai mare.

Da, oamenii erau răi, în majoritatea lor, și asta învățasem foarte repede. Vânzătorii erau cu toții răi, o parte din vecini erau răi, oamenii de la cozi erau răi. Ce să mai zic de cei din stații și din autobuze… Puteai uneori să aștepți în frig, pe viscol, chiar și mai bine de o oră, până să vină autobuzul sau tramvaiul, iar când ajungea, era deja plin. În stație se strângea până atunci o grămadă de lume. Nu toți reușeau să se urce, dar cu toții încercau. Se îmbrânceau, se înghesuiau, se înjurau și se urau din tot sufletul. Deseori călătoreau și pe scări, nemailăsând ușile să se închidă. La coborâre, altă aventură: trebuia să reușești să te strecori pe lângă toți cei care-ți stăteau în drum, fiindcă aproape nimeni nu s-ar fi dat la o parte, iar dacă ar fi coborât ca să-ți facă loc, ar fi riscat să nu se mai poată urca înapoi.

Pe mine mă îngrozeau autobuzele acelea. Mi-era teamă să nu mă strivească oamenii aceia furioși. De multe ori, mă simțeam ca într-un coșmar, ca și când m-aș fi aflat într-o pădure mare și întunecoasă, cu copaci foarte înalți, iar acei copaci s-ar fi strâns tot mai mult în jurul meu, până ce nu mă mai lăsau nici să respir. Mă uitam în sus, de la înălțimea mea de copil, și nu vedeam decât un petic din tavanul autobuzului, care se făcea tot mai mic, pe măsură ce oamenii din jurul meu se înghesuiau mai tare. Simțeam presiunea trupurilor lor, mirosurile oribile pe care le emanau, și trebuia să rabd așa, câte o jumătate de oră sau o oră, până coboram. De fiecare dată, aveam emoții ca nu cumva din cauza bulucelii de la coborâre să mă pierd de ai mei și să rămân în autobuz. Nu era ceva neobișnuit ca șoferul să-și piardă răbdarea în stațiile mai aglomerate și să demareze în trombă, sau să încerce să închidă ușile fără să-i pese de cei aflați pe scări. Nu era deloc o raritate nici să te trezești fără portofel după ce coborai. Au pățit-o și ai mei de mai multe ori. În alte dăți, ni s-a întâmplat să nu putem urca deloc în autobuz, și a trebuit să mergem pe jos. Sigur, asta nu se întâmpla niciodată decât pe viscolul cel mai năpraznic.

Oamenii mai erau și foarte imprevizibili. Chiar dacă plecau de acasă cu intenții bune, își pierdeau repede puterea de a le urma. Răbdarea, bunăvoința, atenția, toleranța, acestea se pierdeau primele pe drum. Odată, la munte, ne-am lipit de un grup mai mare de turiști care stătau cu noi în hotel. Păreau oameni de treabă, erau veseli, spuneau multe bancuri, se purtau frumos cu noi. Ìntr-o zi, au organizat o drumeție la care am mers și eu cu mama. Era un traseu destul de lung și de dificil, nemarcat pe alocuri. Noi nu știam prea multe, dar ei păreau că știu, așa că ne-am ținut după ei. Totuși, eu nu prea făceam față vitezei lor, cu pasul meu de copil, iar mama trebuia să stea după mine. Nu după mult timp, s-au enervat că trebuiau să ne tot aștepte, au luat-o înainte și ne-au lăsat baltă, pur și simplu, în mijlocul pădurii, pe o potecă incertă, fără niciun marcaj. Am avut mare noroc că am ajuns totuși la destinație, mai mult pe nimerite. Încă puțin și ne prindea noaptea, deși plecaserăm dis de dimineață. Când am ajuns la cabană, am aflat că grupul nostru ajunsese cu ore bune înaintea noastră, și plecaseră deja pe drumul de întoarcere. Nimeni nu se ostenise măcar să anunțe că mai eram și noi în urma lor, rătăcind prin pădure. Cred că nici măcar nu-și puseseră problema. După ce oamenilor li se inoculase cu atâta sârg evoluționismul, probabil că, în subconștient, legea selecției naturale îndreptățea aproape orice. Câștigă doar cei mai puternici, cine nu ține pasul poate să crape.

Când mergeam pe la rude, la țară, era altfel. Nu se simțea comunismul prea mult. Pentru un copil, era grozav: vaci, porci, găini, rațe, gâște, câini și pisici, livadă, grădină, lan de porumb, un univers întreg de descoperit. Era mai ușor cu mâncarea, oamenii se descurcau pe cont propriu, se înțelegeau între ei, nu era nevoie să stea ca noi la atâtea cozi. Iarna făceau focul cu lemne, era greu, dar măcar putea face căldură. Se sculau la cinci dimineața, tăiau lemne, le cărau în casă și le aprindeau în sobă. Erau multe de făcut tot timpul, trebuia lucrat pământul, trebuiau culese roadele, iar copiii trebuiau și ei să participe. Era mai multă muncă decât la oraș, dar mai puțini nervi. În afara gospodăriei proprii, oamenii trebuiau să muncească și pentru susținerea agriculturii socialiste de partid și de stat. Din C.A.P.-uri se fura pe rupte, dar pe hârtie, producția la hectar depășea întotdeauna recordul anului precedent. O minciună o acoperea pe cealaltă.

Au fost însă și unele minciuni, sau mai degrabă adevăruri îngropate sub tăcere, care pe moment ne-au prins bine. Cenzura strictă ne-a ținut departe de o mulțime de noțiuni din categoria celor pe care un copil e bine să le afle cât mai târziu. În plus, unele lucruri erau interzise de regim, așa că adulții se fereau să le pomenească, impunându-ne la rândul lor un soi de cenzură. Așa a fost și la școală, când o fetiță a lipsit mai mult timp și nimeni dintre noi nu știa de ce. S-a întors, într-o bună zi, îmbrăcată toată în negru, cu o bentiță neagră pe cap și ochii încercănați. Mult timp nu a vorbit cu nimeni. Stătea în bancă, mută, cu privirea fixă. Din când în când, izbucnea în plâns, fără motiv, și fugea din clasă. Profesorii o priveau cu îngăduință și nu-i puneau absențe. Am aflat cu toții că mama ei murise. Nu am înțeles prea bine motivul: se zvonea că făcuse avort și asta îi venise de hac. O parte din noi, care abia scăpasem de oreion, am presupus că și avortul era tot o boală. Cei mari nu ne-au contrazis.

Pentru mulți copii, Moș Crăciun se numea Moș Gerilă, dar în rest nu era nicio diferență. Moș Nicolae aducea dulciuri, Moș Gerilă era mai darnic și aducea mai multe feluri de cadouri, după posibilități. De Paști se ciocneau ouă colorate și se spunea „Hristos a înviat”. La țară sau la oraș, sărbătorile erau la fel. Peste ele nimeni, nici chiar comuniștii, cu buldozerele lor, nu putuseră trece. Înainte de Crăciun și de Paști se făceau pregătiri zile în șir. Exista un fel de cult al mâncării, probabil cauzat de lipsurile sistematice, de goliciunea alimentarelor. Răsfățul suprem era să pregătești o masă cu șapte feluri, și să mânânci jumătate de zi, până nu mai poți. Așa se răzbunau oamenii pe regimul care îi înfometa. Cu două-trei săptămâni înainte, se puneau la cozi, făceau provizii, dacă era nevoie făceau apel la rudele de la țară care mai aveau de tăiat câte un porc sau câte un miel. Cum, necum, se descurcau, cert e că la sărbători mesele erau pline, iar prânzurile interminabile. Totul se pregătea în casă. Mama și bunica făceau totul, tocau carnea mărunt cu cuțitul, făceau oale de sarmale, fripturi, antreuri de tot felul, frământau cozonacii până le amorțeau brațele. La fel se făcea și la înmormântări și la parastase. Era un adevărat ritual. Un altul la fel de important avea loc toamna: pregătitul conservelor. Murături, zarzavaturi, sosuri, zacuscă, dulcețuri… se muncea la ele zile întregi, în casă, și se făceau provizii uriașe. De parcă venea sfârșitul lumii, de parcă foametea cea mai mare abia atunci urma să vină. Era firesc, dacă mă gândesc bine. Văzând numai cum, de la an la an, se dădea mai putină căldură, sau mai puțin curent, cu siguranță că, dacă ar fi avut ocazia să facă provizii și pentru așa ceva, oamenii ar fi pus deoparte cât pentru un secol…Copiilor li se aplicau același gen de preocupări: să fii grăsuț (nu obez, dar plinuț, voinic bine) era considerat un lucru bun, un semn că ești sănătos, așa că eram încurajați să ne îndopăm cu orice ocazie și pentru orice eventualitate. Dar noi ne zbenguiam prea mult pe afară ca să ne mai rămână calorii și pentru zile negre.

La un moment dat, o cunoștință cu relații i-a înlesnit mamei un mod de aprovizionare privilegiat. Pilele erau indispensabile supraviețuirii, și reprezentau un fenomen omniprezent. Încă de mici, la școală, învățam ce înseamnă pilele, pentru că erau elevi care aveau așa ceva, iar ei erau favorizați la modul cel mai strigător la cer. Învățătoarea sau, mai târziu, diriginta, altminteri aprigă față de copiii care mai greșeau și chiar față de părinții lor, se transforma instantaneu în mielușică pe lângă câte un părinte sus pus – generic cunoscut și sub denumirea de „ștab” – și nu mai știa cum să-l lingușească, în văzul nostru, al tuturor. „Ștabii” însemnau, în principiu, nomenclatura. După cum aveam să aflu, ei trăiau în cu totul altă lume, într-un fel de dimensiune paralelă față de noi. Am văzut asta când cineva ne-a pus și nouă niște pile și am putut cumpăra de câteva ori de la o casă de comenzi specială. Respectiva casă de comenzi avea de toate, din tot ce nu se găsea pe străzi, din toate lucrurile pentru care în mod normal ai mei ar fi trebuit să stea la cozi ore și zile la rând. Acestea erau serviciile dedicate nomenclaturii. Noi stăteam la cozi pentru „tacâmuri” de pui, lor li se aduceau acasă salamul de Sibiu, mușchiulețul file, bananele și portocalele. Doar să pună mâna pe telefon și să comande. Țin minte că mama și bunica se cruciseră prima oară, când văzuseră lista cu toate produsele disponibile. Nu le venea să creadă. Atunci am înțeles și eu cât de mare era ipocrizia regimului. Știam că toată propaganda e construită doar pe minciuni de doi bani, vedeam bine cum se trăiește, dar nu realizasem niciodată cât de mare era diferența între noi și cei care ne conduceau. Foștii sau așa-zișii ilegaliști, luptători dedicați clasei muncitoare, trăiau exact ca „burghejii” pe care îi detronaseră, în timp ce nouă ne predicau beneficiile alimentației raționale, adică ale faptului de a ne procura alimentele cu rația.

Dintre noi, oamenii obișnuiți, nimeni nu lua în serios propaganda. Cel puțin aceasta a fost impresia mea de copil. Folclorul, poezia, muzica, pictura…nimic nu scăpase neinfestat, dar oamenii se imunizaseră, făcând haz de necaz. La mine în casă, am auzit din fragedă copilărie bancuri cu Tovarășii și comentarii necrutătoare la adresa comunismului. Întotdeauna m-am întrebat de unde veneau acele bancuri, cine la inventa cu atâta talent și, mai ales, în număr atât de mare. Cert e că de astfel de bancuri nu duceam niciodată lipsă, aproape zilnic apărea câte unul și se răspândea cu viteza fulgerului. Era o adevărată mișcare de rezistență prin umor, o tehnică de supraviețuire națională fără de care, probabil, am fi riscat să o luăm razna cu toții. Când mă uitam la filmele coreene și chinezești care se dădeau la televizor în perioada aceea, și de care râdeam cu toții, mă întrebam dacă și la ei lumea râde la astfel de filme, dacă se fac bancuri despre dictatori ca la noi, sau dacă propaganda aceea infectă chiar le intrase în sânge, situație greu de imaginat pentru noi, dar cu adevărat tragică…

Tata asculta în mod frecvent Europa Liberă, Șopârlița, cum i se spunea. Îmi amintesc serile când se chinuia să prindă postul, la radioul nostru amărât, și cum se auzea cu bruiaje, cu păcănituri, cu întreruperi. După ce mai crescusem, înțelegeam și eu ce se spunea acolo și mă miram, atât era de diferit discursul față de cel care ni se băga pe gât în mod oficial. Îmi dădeam seama că era periculos, mult mai periculos decât bancurile care se vehiculau la colț de stradă, și ma uimea curajul acelor oameni, la fel ca și a celor care îi ascultau. Spuneau lucrurile pe șleau, și asta era reconfortant. Era tare reconfortant să auzi așa ceva la radio, parcă avea mai multă forță. Altfel, pe stradă, mai auzeai, nicio problemă. Oamenii nu se fereau foarte tare. Acceptau toată mascarada, ca pe un bir de care nu se puteau descotorosi, dar în particular nu-și ascundeau nemulțumirea sau ironia.  Dacă mergeam pe undeva cu ai mei și ei se împrieteneau cu alti oameni, în timp foarte scurt ajungeau, de pildă, să spună bancuri cu Ceaușeștii, fără nicio opreliște. Se simțeau imediat care sunt turnători și care sunt oameni cinstiți. De aceea, la cum îmi amintesc ultimii ani ai comunismului, cea mai pregnantă formă de represiune mi s-a părut de departe cea de ordin economic: foametea și frigul. Nu mai era un atentat doar la libertate sau la conștiință, ci la însăși existența oamenilor. Cred că, dacă lucrurile ar fi continuat, chiar am fi ajuns ca în Coreea de Nord, să murim pe capete de frig și de foame.

Anii cei mai frumoși ai copilăriei mele, anii `80, au fost în același timp anii cei mai grei ai comunismului. Am trăit acei ani combinând bucuria absolută a faptului de a fi copil, cu dezădejdea și durerea faptului de a trăi sub un regim opresiv. Am învățat foarte devreme, probabil într-un timp record pentru un copil la astfel de vârste, ce înseamnă minciuna instituționalizată, mizeria, nedreptatea, sentimentul de prizonierat. La fel de bine, însă, am învățat de timpuriu să fac haz de absurditățile regimului, să-mi găsesc alinarea în bucuriile mărunte, să mă refugiez în lumile imaginare din cărți și filme, pline de posibilități magice. M-am zbătut cât am putut să-mi trăiesc copilăria sub povara acelui tăvălug nimicitor care vroia să facă, din copii, pionieri, și din povești, omagii.

Probabil că la fel fac, și astăzi, o mulțime de copii care trăiesc în condiții similare…La fel au făcut întotdeauna. Odată cu anii care s-au scurs, am aflat că și comunismul era doar un nume, un cuvânt în spatele căruia se ascund, de fapt, altele…mult mai urâte și mult mai răspândite în timp și spațiu.

Deși copilăria în sine e frumoasă oricum, poate că, la modul obiectiv, o copilărie de genul celei pe care am trăit-o eu, inevitabil marcată de „minunatele condiții” hărăzite „copiilor epocii de aur”, atât de strivită de lipsuri generalizate, atât de umbrită de restricții, de înșelătorie și de teamă, nu ar putea fi considerată una tocmai fericită. Dar asta e mai puțin important. În vremurile acelea, toată lumea trebuia să sacrifice câte ceva, toată lumea pierdea câte ceva, ți se rupeau și înstrăinau bucăți întregi din viață. Din noi s-a rupt acea copilărie palidă, trasă la față, cu uniforme triste și ochii prea maturi, în care s-a oglindit, ani de zile, urâțenia unui regim distructiv.

Mulțumesc lui Dumnezeu că a fost numai copilăria.

pixelstats trackingpixel

1 comentariu la “Amintiri dintr-o alta copilarie”

  1. Ovidiu Valentin says:

    Superba descriere.Multi dintre noi se regasesc in ea.

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web