The road

Postat de: - 22/05/2010, 08:58 0 comentarii, 52 vizualizari

Într-o lume post-apocaliptică, un tată și fiul său încearcă să supraviețuiască, mergând spre sud, unde speră să găsească mai multă hrană și mai puțin frig. Totul e cenușiu și arid, cerul e mereu înnorat, vegetația și animalele au dispărut complet, copacii sunt uscați și se prăbușesc, clădirile sunt lăsate în paragină. Lumea moare, încet, fără speranță. Puținii oameni care au rămas se luptă cu disperare cu frigul și foamea, trăind practic din resturi găsite la întâmplare, prin case și pivnițe abandonate. Unii dintre ei au devenit sălbatici și periculoși. Canibalismul e pericolul mai mare, iar sinuciderea e scăparea cea mai la îndemână. De aceea, personajul principal duce cu el un pistol cu două gloanțe, pentru sine și pentru fiul său. Mama copilului a recurs la sinucidere cu mult înainte, așa că au rămas numai ei doi. Merg spre sud, spre ocean, împingând un cărucior în care adună ce găsesc, dacă găsesc. Mănâncă tot felul de mizerii, conserve vechi în principal, și dorm pe unde apucă. Pericolele îi pândesc la tot pasul. Nu se știe niciodată cu cine vor da ochii pe drum, dacă e dintre cei buni sau dintre cei răi. Dar ei se străduiesc să poarte în sufletul lor “flacăra”, ultima fărâmă de umanitate. Ambiție care devine din ce în ce mai anevoioasă, pe măsură ce tatăl e îngenuncheat de temeri și are senzația că numai egoismul, respectiv duritatea față de ceilalți, îi mai poate proteja, în timp ce copilul nu vrea să abandoneze sentimentul de compasiune. Atât binele, cât și răul, par a se mișca într-o zonă la fel de gri precum cerul post-apocaliptic al acelei lumi muribunde.

Cu mijloace extrem de reduse, cu doar câteva gesturi și cuvinte, filmul reușește să trezească, discret, o paletă întreagă de emoții și de întrebări esențiale, dar fără a-și aroga pretenții filosofice. Pe alocuri, mi-a adus aminte de filmele lui Tarkovski.

La un moment dat, devine chiar atât de emoționant, încât aproape că te miri, ca privitor, că toată simplitatea poveștii și a dialogurilor a putut să te ducă atât de departe. M-am întrebat și eu dacă nu cumva rezultatul e unul facil, având în vedere că tema post-apocalipsei în sine este atât de sumbră și de tristă încât nici nu mai e nevoie de foarte mult pe deasupra. Dar nu cred că este așa. Poate chiar dimpotrivă. În majoritatea filmelor sau cărților post-apocaliptice (pentru că – amănunt important – filmul e făcut după un roman câștigător al premiului Pulitzer), tema de bază, potențial atât de complexă, e de fapt un simplu fundal, care nu influențează prea mult personajele și acțiunile, sau este exploatată într-un mod ieftin, de pildă la nivelul efectelor vizuale. În “The Road” e vorba de cu totul altceva. Tema lumii muribunde este aprofundată cu mare sensibilitate, dar nu ca scop în sine, ci pentru a ne transporta, cu forță și finețe în același timp, în tragedia interioară a personajelor. Finalul evită cu eleganță orice clișeu, iar emoția creată depășește cu mult simplitatea sau predictibilitatea scenelor reduse la esențial. Atât de mult, cu atât de puțin… Nu pot decât să aplaud. În tăcere, însă, pentru că la tăcere ești redus după ce ai încercat, fie și numai pentru câteva secunde, acel indescriptibil sentiment de pierdere absolută și de sfârșit iminent, pe care filmul îl transmite. Felul în care reușește să transmită așa ceva – și așa greu de imaginat pentru mintea omenească în stare normală – este chiar…artă.

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web