Dupa dealuri – o revelatie asupra cazului Tanacu

Postat de: - 05/02/2013, 23:41 2 comentarii, 342 vizualizari

(nu citiți dacă n-ați văzut filmul…dar să vedeți filmul, nepărat!)

Nu mi-a plăcut „Patru luni, trei săptămâni și două zile”… și am explicat aici de ce. Mă așteptam să am cam aceeași reacție și față de ultimul film al lui Mungiu, „După dealuri”. Mă așteptam să văd din nou un fel de „reality show” cinematografic, și dat fiind subiectul (cazul Tanacu) mă așteptam să mă irite caracteristica lipsă de angajare a lui Mungiu chiar mai mult decât la „4, 3, 2”.

Ei bine, n-a fost așa. Ba chiar dimpotrivă. „După dealuri” mi s-a părut un film de-a dreptul excepțional. Nu doar că mi-a întors la 180 de grade așteptările cu care pornisem, dar chiar mi-a dat de gândit pentru multă vreme de acum înainte. M-a cutremurat din temelii, și asta nu din cauza violenței sau a tragismului din el, care de altfel sunt comune atâtor filme. Nu, „După dealuri” este un film aparte din cu totul alte motive.

Desigur, în primul rând trebuie notat că povestea în sine este cu totul ieșită din comun. Filmul este bazat pe o carte, care la rândul ei se bazează pe un caz real. Nu știu cât de fidel reflectă cartea realitatea, respectiv cât respectă filmul cartea. Dar, la drept vorbind, asta mă interesează mai puțin. Pentru mine, „După dealuri” este, mai înainte de orice altceva, un caz. Că este 100% real sau mai e și ficțiune veridică pe alocuri, nu are importanță nici pentru calitatea filmului, nici pentru pertinența poveștii, ci probabil doar pentru vreun jurnalist însetat de anchete.

Din cauză că povestea are atâta impact prin subiectul ei, e greu de stabilit cât de mare este meritul cărții și cât al filmului, în afară probabil de acela de a a reda cu talent povestea. Însă tocmai pentru că e vorba de un subiect atât de sensibil și de controversat, neutralitatea lui Mungiu este de aplaudat. După ce vezi filmul, înțelegi că orice încercare de abordare partizană ar fi făcut din el un rebut.

În paranteză fie spus, îi reproșasem lui Mungiu, în „4, 3, 2”, tocmai această neutralitate. Când e vorba de „După dealuri”, îl laud pentru ea. Nu e nicio contradicție. În „4, 3, 2” neutralitatea se obține prin aplatizarea trăirilor personajelor. E un film în care „nu se simte” și pentru că nimeni nu simte, obiectivitatea se câștigă ușor. Neutralitatea e zero plus zero. În schimb, în „După dealuri”, Mungiu face un salt cosmic: neutralitatea nu se mai câștigă prin sterilizarea personajelor, ci mult mai valoros prin clădirea și exprimarea argumentelor atât de o parte, cât și de cealaltă. Un echilibru fragil, un exercițiu de mare profunzime, un arbitraj dificil de realizat, dar impecabil. Nu mai vorbesc de calitatea actorilor, de autenticitatea atmosferei din film, care te transportă total în acea lume, din prima clipă. Cei ce caută confirmări în acest film, își vor găsi indiciile, pe toată gama: și cei care ponegresc biserica, și cei care critică statul sau societatea, până și cei cărora le-ar plăcea să creadă că exista o relație sexuală între protagonistele filmului, Alina și Voichița. Desigur, cine caută doar confirmări nu va rămâne cu nimic din film, dar asta e paguba lui. Ceea ce vreau să spun e că, spre deosebire de „4, 3, 2”, aici regizorul a reușit  să mențină în picioare complexitatea întregului caz, și asta nu e puțin lucru. Și-a obținut neutralitatea nu din lipsă de implicare, ci prin implicarea în egală măsură de partea fiecărui personaj. Un pas mic pentru regizor, dar foarte mare pentru calitatea filmului.

Acestea fiind spuse și dând regizorului ce e al regizorului, eu îmi propun aici să discut în primul rând povestea, și mai puțin filmul ca realizare artistică.

 

Am să încep cu faptele pe scurt. Cu toții am auzit despre cazul Tanacu. Dar ce am auzit, de fapt, era din gura presei și se reducea la amănuntul senzațional: o tânără a murit într-o mânăstire, după ce fusese supusă unui ritual de exorcizare. O fi fost epileptică, o fi fost demonizată, o fi fost vina mânăstirii, o fi fost vina medicilor care poate ar mai fi putut să o salveze… nimeni nu știe exact, nu e clar niciodată, deci combustibil numai bun pentru dezbateri interminabile, acaparat audiența cu costuri și eforturi minime, exact ce-i place mai mult presei de la noi. Cum s-a ajuns la acel tragic deznodământ, cum a ajuns fata la mânăstire, cine era ea, ce avea pe suflet… astfel de detalii erau mai puțin senzaționale și s-au pierdut în spumele dezbaterilor, dacă or fi fost vreodată pomenite.

Mie tocmai aceste „detalii” pierdute mi-au deschis ochii. Filmul le punctează magistral.

Alina Ringhiș era orfană. Crescuse la orfelinat, unde avea o singură prietenă, un singur suflet drag, de care era atașată până la sacrificiu: Voichița. La un moment dat, au trebuit să se despartă. Alina a plecat în Germania, la muncă, în timp ce Voichița a rămas în România și într-un final a decis să apuce calea mânăstirii. Nefericită în singurătate și nemaiputând suporta, Alina decide să se întoarcă, cu gândul să o găsească pe Voichița și să o aducă și pe ea în Germania. Încercarea nu-i complet tardivă. Voichița e novice, încă nu s-a călugărit „oficial”. Filmul începe cu sosirea Alinei în gară. Aproape o sufocă pe Voichița cu îmbrățișarea ei. Nu-i mai dă drumul, plânge de bucurie. Voichița, în veșminte negre de mânăstire, e mai precaută: „Stai, tu, că se uită lumea la noi…”

Ajunse la mânăstire, devine repede evident că planurile Alinei nu se potrivesc deloc cu ale Voichiței. Alina vrea să o convingă să plece împreună în Germania. Voichița însă a ales mânăstirea și nu vrea să se întoarcă din drum. Alina devine nemulțumită, apoi geloasă, apoi furioasă… Apoi încep crizele. Așa-zisele crize. În film sunt redate ponderat, aș zice eu (mă așteptam la ceva mai violent), în sensul că nu arată nici a crize de epilepsie, nici a manifestări „demonice” cu alură paranormală. Înțeleg că în realitate tot cam așa era, din moment ce nu s-a putut stabili precis despre ce era vorba.

La prima criză pe care o face la mânăstire, Alina e dusă imediat la spital. Una din măicuțe fusese asistentă medicală și cheama imediat salvarea, cu precizarea că e vorba de niște manifestări „așa, ca la epilepsie…”. La spital e ținută ceva vreme, i se dă un tratament, dar diagnosticul nu e prea clar. Stress, nevoie de odihnă, plus o infecție pulmonară…Medicii ajung repede la concluzia că mai bine ar fi pentru ea să fie ținută la mânăstire, ar avea mai multă liniște (spitalul are o aripă în renovare, e înghesuială și zgomot). I se prescriu două medicamente și e externată din spital. Însă nu după multă vreme crizele reîncep. Mânăstirea reacționează așa cum știe mai bine: cu o primă spovedanie, apoi o spovedanie mai detaliată (presupunând că nemărturisirea unor păcate a cauzat crizele), iar în final la „exorcizare”, care nu e însă altceva decât slujba Sfântului Maslu (care se face săptămânal în aproape orice biserică din România), plus Moliftele Sf. Vasile (care se fac în mai toate bisericile în fiecare an la 1 ianuarie pentru toți credincioșii).

Problema e că Alina nu prea stă cuminte, nu prea reacționează bine la aceste tratamente, ci dimpotrivă: mai întâi dă semne că vrea să se arunce în puț, apoi pune foc în chilia ei, apoi devine violentă față de măicuțe și de preot. În fața acestor manifestări, măicuțele intră în panică. Preotul încearcă să o convingă să plece, ba chiar îi pune Voichiței în vedere că la cea mai mică abatere le va alunga pe amândouă. Însă cum Voichița nu vrea să plece de la mânăstire, nici Alina nu vrea, ba chiar e gata de orice sacrificiu numai ca să rămână – își ia canon, își împarte lucrurile, își dăruiește ultimii bani (împuținați masiv prin „grija” tutorilor ei din sat) mânăstirii, se apucă din proprie inițiativă să țină post negru (rugându-se însă în permanență să i se dea Voichiției gândul cel bun, ca să plece amândouă în Germania). Din nefericire, zelul Alinei de a face pe plac celor de la mânăstire e dublat de intensificarea crizelor, ceea ce o califică fără drept de apel la biletul de plecare. Dar cum s-o alunge din mânăstire, când e orfană, are doar un frate (cam dus cu mintea) și nu are unde să se ducă? Voichița explică foarte clar, că dacă sunt alungate de la mânăstire, sunt aruncate direct în stradă. Iar preotul în final nu se îndură să le alunge. Nici la spital nu o mai duc pe Alina (că doar tocmai le fusese trimisă înapoi și de acolo), și în final, cu agravarea crizelor, nu mai știu ce altceva să facă decât „să-i citească părintele, ca să-l alunge pe Cel Rău dintr-însa”. Și, evident, să o lege, fiindcă altfel nu poate fi ținută. Preotul la început nu vrea („asta nu-i treaba să o fac eu așa, singur”), însă dacă nu el, cine, dacă nu asta, ce altceva? Măicuțele își pun toate speranțele în el, căci – e știut – „are putere mare părintele”, are chiar și o icoană făcătoare de minuni în altar. Ca unic reprezentant al familiei, i se cere voie fratelui Alinei, care însă nu dă semne a înțelege mare lucru. De fapt – amănunt important – Alina nu-l are doar pe fratele ei. Are și o mamă, care trăiește (tatăl murise) dar care „chiar ea o adusese pe Alina la orfelinat după care nici n-a mai vrut să audă de copilă”. Alt amănunt interesant (nu știu dacă e real, iar dacă e real nu știu dacă se explică prin preponderența orfanelor în rândul măicuțelor) e că măicuțele i se adresează preotului cu „tati” și stareței cu „mami”. Amănuntele de genul acesta fac diferența…

Ironia sorții e că toată lumea din jurul Alinei îi vrea binele, toată lumea încearcă să o ajute, fiecare în felul lui, după cât pricepe și după cât se pricepe. Și totuși…Finalul îl cunoașteți. De ce nu reusesc? De ce nu reușește nimeni să o ajute, sau măcar să prevină tragedia?

Desigur, a da vina pe unii sau pe alții în acest caz nu înseamnă a raspunde la întrebare. Iar povestea e mult mai mult decât “Moartea domnlui Lăzărescu”, mai mult decât o succesiune de intâmplări nefericite care culminează cu un deces.

Acum, că am expus detaliile, cred că răspunsul nu mai e un mister. Ba chiar se poate spune că e o tragedie în adevăratul înțeles al cuvântului: nimeni nu e cu adevărat de vină și mai mult decât atât, oricine orice ar fi încercat, în condițiile și cu limitele date, s-ar fi ajuns probabil la același rezultat. Aceasta fiindcă tragedia e născută din limitările inerente ale acestor oameni și ale lumii în care trăiesc. De aici se naste fatalitatea. Orbul caută scăldătoarea miraculoasă și singurul care e prin preajmă să-l ducă e slăbănogul.

Cred că latura psihologică a cazului e relativ ușor de descifrat. Pe fundalul suferinței cauzate de permanenta lipsă de afecțiune (cu rădăcini evidente din copilărie), Alina nu a găsit pe lume decât un singur lucru cu care să umple acest gol imens: prietenia Voichiței. Nevoia fiind extremă, atașamentul care se clădește pe ea este și el extrem (vizibil de altfel încă din prima scenă) și ajunge să o sperie, să o sufoce pe Voichița. Alina este fără îndoială o devoratoare în materie de afecțiune și nu suportă ideea de a pierde această afecțiune. Mai întâi, vine depresia. Alina se simte trădată, părăsită de prietena ei și nu înțelege de ce. Gesturile ei reflectă exact acest lucru (dă semne că ar vrea să se sinucidă). Ulterior, când realizează că Voichița renunță la ea de dragul mânăstirii, devine geloasă – pe cine altcineva decât pe aceia care, în ochii ei, i-au răpit singura prietenă: preotul, măicuțele, poate chiar bunul Dumnezeu. Iar crizele, pentru cine e atent la detalii, nu se declanșează niciodată din senin, ci de fiecare dată atunci când perspectiva de a o convinge pe Voichița pare a se nărui, iar Voichița o lasă singură. Alina o roagă de altfel în mod repetat pe Voichița să n-o lase singură. Nu suportă. A stat prea mult singură în Germania, și tocmai ca să scape de asta s-a întors de acolo.

Un singur element mai lipsește din lanțul cauză-efect. Explicația crizelor în sine, mai precis a violenței cu care se manifestă. Până nu am văzut filmul nu am putut să pun lucrurile cap la cap, pentru că îmi lipsea exact această verigă. Cauza agresivității. Însă copilăria Alinei la cămin explică multe. După ce mai crescuseră, povestește Voichița la un moment dat în film, băieții de la orfelinat deveniseră o amenințare  (pentru motive evidente), însă Alina învățase karate și îi pusese la punct pe toți, apărând-o în permanență pe Voichița. La orfelinat, Alina crescuse probabil într-o stare permanent combativă, permanent agresivă. Se bătea cu băieții și „nimeni n-o pusese jos vreodată”. Dacă mai adăugăm la asta și (foarte probabilele) resentimente față de mama ei care trăia, dar o părăsise, nu mai e deloc de mirare cum a putut să adune în subconștient atâta agresivitate și cât de ușor a putut aceasta scăpa de sub control. Iar cu istoricul ei de karate, nu mai e de mirare nici ce forță fizică avea, de le dăduse atâta de furcă măicuțelor.

Filmul (mai bine zis, povestea) nu se reduce însă la o simplă lecție de psihologie. E de fapt o lecție pe multe planuri, iar dimensiunea psihologică nu este decât puntea de legătură între ele. Această punte, din nefericire, a fost complet absentă în istoria reală a cazului, însă ea s-ar fi putut dovedi salutară, umplând spațiul rămas gol între obtuzitatea medicală și dogma religioasă, care eșuaseră ambele. Între epilepsie și demonizare, între medicină și religie, exista o vastă zonă gri, cea a suferințelor pshihicului (altele decât cele de domeniul patologic) în care, de obicei, se încadrează imensa majoritate a problemelor oamenilor. Acele suferințe care nu se rezolvă nici cu neuroleptice, nici cu predici, ci cu căldura umană, cu dialogul și cu prietenia.

Nici biserica, nici spitalul, nici societatea, nici măcar prietena ei cea mai bună, nu-și dau seama ce-i cu Alina. În plus, noțiuni elementare precum surmenare, depresie, nevoie de afecțiune, traume din copilărie, agresivitate subconștientă sunt total străine TUTUROR personajelor. Chiar și medicilor. Par total inexistente în mentalul colectiv. Iar aceasta – criticii comunismului vor exulta – e o certă moștenire a epocii de aur (nu am înțeles niciodată prea bine de ce regimul detesta atât de mult psihologia, aproape mai mult decât religia – ori poate tocmai fiindcă înțelesese că îi poate face pe oameni mai puțin vulnerabili). La mânăstire, nici acolo nu e loc de dialog și terapie. La spovedanie se enunță păcatele (în prealabil clasate și numerotate), dar nici in cadrul ritualic, nici în afara lui, nu există comunicare cu ființa umană. Nimeni nu o întreabă pe Alina, de pildă, dacă are ceva pe suflet, dacă suferă din vreun motiv, dacă e nefericită, dacă e îngrijorată. Toată discuția se reduce la identificarea și etichetarea păcatelor (de altfel, cu o candoare și naivitate dezarmante), respectiv la aplicarea canoanelor religioase (cu o evidentă bună credință).

Problema poate fi explicată la fel de bine pe plan spiritual, din perspectiva religioasă. Măicuțele și preotul încearcă să o ajute pe sărmana fată după priceperea lor. E chiar remarcabil că (spre deosebire de stat și societate) sunt de fapt singurii care nu o abandonează și se luptă pentru ea. Problema e că dintre toate soluțiile o uită exact pe cea mai importantă. Încearcă pocăința, împărtășania, rugăciunea, slujbele, aplică toate soluțiile cunoscute, însă în toată această vâltoare a procedurilor, Alina rămâne în permanență o străină, o intrusă – îi tulbură pe cei din jur și nimeni nu vrea de fapt să se aprope de ea.

La mânăstire nu există relație cu aproapele („nu suntem prietene, doar ne ajutăm una pe alta”, mărturisește Voichița), există doar relația fiecăruia cu Dumnezeu. Când aproapele (în cazul nostru, Alina) are o problemă, „Dumnezeu știe”, “Dumnezeu s-o ajute”…  totul e de la Dumnezeu, deci trebuie rugat Dumnezeu. Ceea ce este, din punct de vedere religios, desigur necesar, însă nu și suficient. Nu ni s-a poruncit doar „Iubește pe Domnul Dumnezeul tău…” ci și “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Prima poruncă fără cea de-a doua, ar risca să fie soi de egoism mistic, după cum cea de-a doua fără prima ar fi un altruism vanitos. Iubirea de Dumnezeu nu ne scutește de iubirea de aproapele, după cum rugăciunea nu ne scutește de datoria de a ajuta, la modul concret si imediat, pe cel aflat în necaz.  Iar această poruncă, a iubirii de aproapele, este poate cea mai grea. Dumnezeu e poate mai ușor de iubit, că e bun și iubitor, dar ce te faci cu aproapele care e plin de furie, care te scuipă, care te lovește, care face crize, care te tulbură…? Și mai ales, ce te faci cu el la mânăstire, că doar acolo oamenii vin ca să-l caute pe Dumnezeu netulburați, nu ca să se împrietenească unii cu alții?

Iisus le spune drepților, la înfricoșătoarea judecată: „Flămând am fost și  Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost si M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” căci „întrucât ați făcut unuia dintre-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut”. Foarte important, ni se spune: pentru că „Mi-ați dat de mâncare”, „M-ați îmbrăcat” etc. și nu pentru că „v-ați rugat pentru Mine”! Nu e nevoie să fii psiholog pentru a înțelege această diferență fundamentală.

Știu că poate părea prea aspru ce spun și e foarte greu să explic cum e posibil ca, între atâtea intenții bune, să nu fie loc de iubire. La urma urmelor, la mânăstire Alina a fost adăpostită, hrănită, ajutată spiritual. Problema e că, ajutând-o, nimeni nu și-a părăsit poziția confortabilă a propriului ego. În niciun moment, niciun personaj din această tragică poveste nu s-a pus în locul ei! Or, acesta era pasul esențial care făcea trecerea către iubirea de aproapele. Punându-te în locul celuilalt, depășești granițele propriului ego (dacă nu chiar și propriile limite ale cunoașterii) și numai astfel e posibilă iubirea. Un medic își ajută pacienții, un preot își ajută enoriașii, fiindcă e datoria lor și atât. Pot fi amabili, pot fi eficienți în ajutorul dat, pot fi milostivi, dar tot nu se cheamă iubire de aproapele. Aceasta vine atunci când te pui în locul celălalt, când te apropii de el cu sufletul și ca de la om la om, încerci să-l înțelegi, nu-l mai judeci, simți ce simte și el. Aceasta îi lipsea cel mai mult Alinei. În toată viața ei, o singură ființă umană a tratat-o de la egal la egal, cu o singură ființă a comunicat ca de la om la om, iar aceasta era Voichița. Nu e de mirare că s-a atașat de ea până la disperare.

Nu presupun că preotul și măicuțele erau lipsiți de iubire față de aproapele (mai mult ca sigur că nu era așa). Ceea ce se vede însă în acest caz e că această iubire era pusă prin definiție undeva pe un plan secundar și că nimeni nu se gândea prea mult să o pună în aplicare! Aici – de data aceasta criticii bisericii or să exulte – e identificabilă, poate, o trăsătură specifică a ortodoxiei, care pune misticismul (mult) mai presus de caritate și căreia deseori i se reproșează insuficienta implicare socială, respectiv încrederea nelimitată în propria infailibilitate. La finalul filmului, preotul acceptă „poate a fost și vina mea, că m-am încrezut prea mult în puterile mele și n-am fost vrednic…”.

Ar fi însă la fel de greșit să dea cineva vina pe biserică. Trebuie precizat că în condiții normale biserica, ca instituție, nu ar fi îngăduit să se întâmple ce s-a întâmplat. Există reguli clare, pe care de altfel și preotul le cunoștea (tocmai de aceea a și ezitat). În plus, cazul pare a fi fost în mod clar unul izolat, cam la limita bisericii (biserica nu era sfințită, relația cu ierarhii era aproape inexistentă, măicuțele nu se știe cât erau de măicuțe, cel puțin nu toate, din moment ce unele își puneau problema dacă să se întoarcă in lume), etc.

Nici spitalul n-a ajutat-o pe Alina prea mult, tot în ciuda bunelor intenții. Medicul care a consultat-o a stabilit că e o problemă de ordin psihic/psihologic dar nu a fost în stare să o identifice și nici nu a trimis-o pe fată la un specialist. A pus eticheta facilă de „stres”, a prescris vreo două medicamente și „odihnă” și a trimis-o la mânăstire negăsind ce altceva mai bun să facă. În plus, circumstanțele intervenției finale a ambulanței sunt într-adevăr dubioase și e posibil să-i fi fost ceva administrat greșit pe drumul spre spital, care să-i fi cauzat moartea.

Însă, după cum spuneam, scopul nu e de a găsi vinovați, ci de a înțelege lecțiile pe care ni le oferă, nouă tuturor, acest caz. Altfel, ne putem mulțumi cu gândul că părintele și măicuțele meritau toți anii grei de închisoare care li s-au dat pentru moartea acelei fete. Dar câți dintre noi ar fi ajutat-o mai bine pe această nefericită? Câți dintre creștinii auto-declarați ar fi spus măcar o rugăciune pentru ea, câți s-ar fi ostenit măcar să o ducă la spital, câte spitale din România nici măcar nu ar fi primit-o, și câte ambulanțe nici măcar nu s-ar fi deplasat…?

Din această societate, bolnavă de un soi de autism generalizat, facem parte cu toții. Ea nu reprezintă nici pe departe ceva izolat, unic, care nu se poate produce decât într-un sat înapoiat din Moldova. Mi-am dat seama de acest lucru după ce am văzut filmul și am citit comentarii despre el pe câteva forumuri. A fost o adevărată revelație: nu doar în film nu înțelegea nimeni ce i se întâmpla Alinei, ci și printre cei care se uită la film gradul de întelegere e cam același, judecând dupa reacții! De fapt, lumea nu se prea ostenește să înțeleagă cauzele, ci se azvârle să judece, să ia partea unora sau altora. Nu contează de ce s-a întamplat așa, contează cine e de vină, contează să avem în cine să dăm cu piatra – biserica, statul, societatea, părinții, orfelinatul… Vă dați seama, cu o astfel de abordare, povestea se poate repeta la infinit fără să i se găsească vreo rezolvare…

Să facem exercițiul interesant de a ne plasa pe rând în fiecare din aceste perspective. Și dacă ar fi fost dusă la spital în mod repetat, și dacă ar fi fost izgonită de la mânăstire și aruncată în stradă, și dacă ar fi fost ținută în continuare la mânăstire fără alte intervențiii, și dacă pleca în Germania așa cum venise… tot acolo s-ar fi ajuns. În oricare din scenarii, despărțirea de Voichița era inevitabilă și asta era ceea ce Alina nu putea suporta. Mai devreme sau mai târziu, tot ar fi cuprins-o disperarea, ar fi reacționat violent, etc. În Vest, ar fi fost dusă mai des la spital dar nu neapărat ținută mai mult, ar fi fost sfatuită să facă psihoterapie dar nu și-ar fi putut pemite costurile exorbitante, ar fi ajuns într-un adăpost pentru oamenii strazii în loc să ajungă la o biserică, și ar fi incercat cu mai mult succes să se sinucidă, deși cu siguranță nu i-ar fi aprins nimeni vreo lumânare la căpătâi. Elementul declanșator ar fi fost același, și n-avea nicio legătură nici cu biserica, nici cu doctorii, nici cu locul, nici cu timpul, ci doar cu absența Voichiței, sau perspectiva de a o pierde pe aceasta din cauza retragerii ei în viața monahală (în plus, Alina înțelege repede că faptul de a intra și ea la manastire nu i-o aduce pe Voichița mai aproape).

Pe de altă parte, e ușor de imaginat că și reacția Voichiței e una de autoapărare, și că Alina e un sac fără fund când vine vorba de afecțiune. Pentru Voichița, a ceda, a sacrifica totul, a o urma pe Alina, echivalează cu o anulare a propriei identități. De aceea, în final, chiar imaginându-ne că i s-ar fi făcut Alinei pe plac de la A la Z, tot am fi avut o victimă în acest caz:  iar aceea ar fi fost Voichița. Singurul lucru care ar fi putut schimba ceva ar fi fost înțelegerea de fond a situației (sau măcar a factorului declanșator), însă asta e ceva ce lipsește cu desăvârșire.

Și totuși, regia ne ajută să pricepem, regizorul nu mai e doar un ochi în spatele camerei (din nou, meritul lui), iar indiciile pe care ni le lasă în film sunt bine dozate, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Mie, cu toată sinceritatea, mi-e mai greu să înțeleg reacția de respingere din partea publicului (judecând după comentariile online…), decât filmul sau cazul in sine. Nu e de mirare că și finalul filmului a rămas pentru mulți neînțeles, fiindcă tocmai de asta vorbește, de zoaiele de pe parbriz, adică de bârna din ochiul propriu, adică de prejudecățiile care ne întunecă mințile.

Paradoxal, asumându-și riscul de a merge în profunzime și complexitate, Mungiu a pierdut partida comercială. A făcut pe dos decât în „4, 3, 2” și a avut și rezultatul pe dos, adică s-au cam dus premiile. Mă tem că filmul a fost înțeles în Vest chiar mult mai puțin decât în Romania. Deci, nicio grijă, zoaie pe parbriz nu sunt numai la noi.

Alina Ringhiș e o problemă complexă într-o lume de minți simple. E o ființă 3D într-o lume de ființe care refuză să iasă din universul bidimensional: medic-pacient, călugăr-mirean, bolnav-sănătos, păcătos-credincios, nebunie-normalitate, greșeală-pedeapsă, demonic-divin…Problema Alinei nu se poate rezolva în 2D, nu poate fi înțeleasă într-o lume de șabloane și cartoane, artificială și abstractă. Nu poate fi rezolvată decât în dimensiunea umană, a ființelor vii, de unde vine. Refuzul complexității – un gest care pare a fi devenit aproape reflex la individul contemporan – este în esență un refuz al realității. Nu degeaba am făcut comparația cu autismul…

De aceea, în final nu e de mirare că acest film stârnește reacții atât de controversate, violente chiar.El dezgroapă, discret dar sensibil, un anumit tip de mizerie sufletească pe care toți tindem să o considerăm minoră și scuzabilă, mai ales că e pavată cu bune intenții… însă aceasta, prin răspunderea aruncată de la unul la altul, devine o mizerie colectivă, un atribut al societății. Și, iată, la propriu, poate ucide.

Nu, nu avem nicio scuză pentru a ne eschiva în fața lecției fundamentale pe care ne-o propune tragicul destin al acestei fete. Iar lecția ne privește pe noi pe toți, de la Vaslui la București, de la Marea Neagră până la Atlantic, pentru că pretutindeni sunt condiții pentru ca astfel de tragedii să fie posibile, și pretutindeni sunt ființe nefericite asemeni bietei Alina – singurul motiv pentru care nu știm de ele este că nu ajung să moară în condiții „senzaționale”.

 

 

 

pixelstats trackingpixel

2 comentarii la “Dupa dealuri – o revelatie asupra cazului Tanacu”

  1. Madalin says:

    Extraordinare relatari despre calatoriile in “Taramul Tibet”

Comentariu la administrator

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web