Aki Kaurismaki
Am inceput sa ma uit la filme de Aki Kaurismaki de la inceputul anului. Au fost, ca sa zic asa, doua inceputuri intr-unul. Un start pentru un alt start. Sau poate mai degraba o pauza, o nemiscare, o oaza de liniste intr-o mare de zgomot, urlete, impuscaturi si explozii, masini sarind in aer si teroristi explodand bombe, furtuni apocaliptice acoperind New York-ul.
Regizorul este fundamental pentru cine doreste sa aprofundeze cinematografia nordica. Este precursorul lui Lars von Trier. Am cautat si nu am gasit acel element nenatural pe care manifestul Dogma95 si-a propus sa il elimine din cinematografie. Dogma95 s-a dorit o noua directie in regie, o noua directie pentru spectator, o noua imagine despre ceea ce important intr-o pelicula. Kaurismaki reuseste, prin stilul lui minimalist, sa elimine orice miscare inutila a actorilor, sa elimine expresiile faciale si mai ales, sa faca filme in stilul anilor 20, cu camera fixa. Am cateodata impresia, uitandu-ma la filmele lui, ca este cel mai lenes regizor din istorie: daca poate trage toate cadrele in 3-4 locatii este cel mai fericit.
Am urmarit 6 filme de-ale lui, primul fiind: Shadows in paradise” (1986), am scris despre el aici. Apoi m-am gandit ca as vrea sa vad mai multe filme de-ale lui si am inceput sa le vad pe cele de la inceputurile lui ca si regizor, le-am luat in ordine cronologica. Desi stilul si-l mentine minimalist, seamanand teribil cu picturile lui Mondrian, de-a lungul timpului isi dezvolta gustul pentru scenarii mai elaborate, in care personajele incep sa interactioneze. Primele lui filme, spre exemplu chiar Shadows in paradise sau Match Factory Girl (scurta cronica personalizata aici) au o comunicare la nivel gesticulativ, la nivel senzorial, este de fapt o comunicare blocata verbal si poate de aceea filmul este fabulos prin cantitatea de detalii pe care te obliga sa le observi pentru a intelege de ce reactioneaza personajele intr-un fel sau altul.
Urmatoarele lui filme incep sa fie mai dezvoltate la nivel scenografic si scenaristic. Chiar in anul urmator lui Shadows in Paradise (1986), ii apare o pastisa la Shakespeare, care ne forteaza sa citim in alta cheie celebrul print danez. Un film halucinant prin rasturnarea tuturor valorilor cunoscute: Hamlet goes business (scurta cronica personalizata aici). Peste 20 de ani, Lights in the Dusk ne arata un Kaurismaki matur, dispus sa paraseasca fotoliul moale si sa se aventureze prin oras, avem filmari realizate prin puscarie, in restaurante scumpe, in mall-uri, in apartamente, pe santier. Scenariul devine iarasi frust, liniile sunt repezite iar personajul principal, Koistinen ne dispera prin prostie sau romantism prenapolenian. Mi-am scris parerea aici.
Voi continua sa il urmaresc pe regizor. Mi-a placut teribil poate si prin faptul ca este o curgere fireasca a vietii, fara derapajele hollywoodiene, fara scene apocaliptice. Apropiate de cotidianul pe care il stim fiecare, de problemele pe care le intalnim, de dorintele retinute si de placerile interzise, sigur toate asezonate cu aparenta indiferenta nordica. Mi-au placut detaliile de care se agata dar fara a te obosi cu ele, fetele actorilor (actrita fetis: Kati Outinen, actor fetis: Matti Pellonpää), scenele din concerte, linistea, scenariul lapidar. Ce nu mi-a placut: cateodata povestirea treneaza. Este totusi doar un tertip. Vedeti neaparat Match Factory Girl.
Similare:
- 4, 3, 2…unu si nimic. Sau: de ce nu-mi plac filmele “reusite”
- Benjamin Button: viata privita dinspre moarte
- Nunta muta
- Dar mie îmi place proaspat!
- Nu trageti in compozitor!
Altele publicate in: Arte, Repere
Altele publicate de piper








