4, 3, 2…unu si nimic. Sau: de ce nu-mi plac filmele “reusite”

Postat de: - 04/02/2009, 20:35 6 comentarii, 676 vizualizari

Există filme care nu-ți spun foarte multe, atunci când le vezi prima dată. În mod neașteptat, însă, cu cât trece timpul ele cresc în mintea ta, în loc să fie date uitării. Poate că nu erai în starea potrivită pentru a le recepta, poate că nu erai capabil să digeri totul dintr-o dată, sau poate că așa e felul lor: trebuie văzute nu doar în sala de cinema, ci și în amintire. Sau, în bogăția lor, se cer neapărat revăzute.

Și există și opusul acestora: filme care te “dau gata” pe moment, filme care aproape că-ți taie respirația, filme despre care n-ai decât cuvinte de laudă după ce le-ai văzut. Dar, după o vreme, amintirea lor se șterge inexplicabil de repede și ușor din mintea ta. Orice ai face, abia dacă mai poți spune de ce și ce anume ți-a plăcut la ele. Iar în final, constați că n-ai rămas cu aproape nimic. Nici măcar cu acea frumoasă primă impresie.

Pentru mine, “Patru luni, trei săptămâni și două zile” face parte din cea de-a doua categorie. Se spune că timpul adeverește lucrurile…Tot ce știu e că mie, ACUM, filmul 432 nu-mi spune nimic, deși când l-am văzut, mi s-a părut un film bun.

432

Încercând să pricep fenomenul, m-am întrebat, mai întâi, de ce mi s-a părut un film bun atunci când l-am văzut, așa cum a părut, probabil, tuturor. Am apreciat – și nu voi contesta niciodată – cât de bine e realizat filmul: bine regizat, bine jucat, imagine, sonor, detalii, totul e perfect. După cum au spus-o mulți, uneori ai impresia că e filmat cu o cameră ascunsă, și că actorii sunt oameni obișnuiți, luați de pe stradă. Da, e un film foarte bine făcut. Dar este oare de ajuns ca un film să fie bine făcut pentru a fi un film bun?

Căutând să-mi răspund la această întrebare, mi-a venit în minte, brusc, următoarea comparație cu istoria picturii.

Arta picturii a trecut printr-o mare criză – poate cea mai mare din istoria ei – atunci când s-a inventat dagherotipul. Dincolo de principiul “artă pentru artă”, care o înnobilase începând cu Renașterea, pictura rămăsese, în multe privințe, același vechi meșteșug al înfățișării oamenilor și lucrurilor. Dibăcia maestrului de a reda cât mai fidel realitatea era la mare cinste, și era necesară, deși încetase să mai fie suficientă. Multă vreme, pictura a reprezentat mijlocul prin care se înfățișau chipurile suveranilor și al odraslelor lor, ca să rămână de-a pururi în memoria supușilor, chipurile domnițelor gingașe, ca să fie văzute de pețitori, scene din viața obișnuită sau imagini din natură, care să trezească în privitor o anumită emoție. În momentul în care a venit fotografia și a spus: “Eu pot face toate acestea, mai bine, mai ușor și mai ieftin decât o va putea face pictura vreodată”, în pictură a avut loc un mare cutremur. Mulți i-au prezis chiar sfârșitul, mulți s-au întrebat la ce anume va mai fi bună pictura, din moment ce, oricât de mare ar fi priceperea artistului, el nu va reuși niciodată să redea ceea ce i se înfățișează înaintea ochilor cu atâta precizie cum o făcea fotografia.

În vâltoarea atâtor schimbări, pictura a trebuit să se reinventeze, să-și șlefuiască și să-și reafirme identitatea. Ca să-și recapete demnitatea de artă, a trebuit să convingă pe toată lumea că nu redarea cât mai fidelă a realității este scopul său, ci exprimarea unor impresii, emoții, trăiri, filtrate prin personalitatea artistului. Aceasta este trăsătura care face din pictură o artă și nu un meșteșug, și care a ajutat-o să se detașeze de o eventuală concurență cu fotografia; mai mult, pe această bază s-a făcut diferența, de atunci și până astăzi, între arta picturii și kitsch.

Ca urmare, pictura modernă a proclamat sfârșitul obsesiei pentru figurativ, refuzul preocupării pentru redarea fidelă a realității exterioare, în favoarea realității interioare, unice și intime, a artistului. Impresionism, expresionism, cubism, pictura abstractă…toate stau mărturie. Tocmai de aceea, despre o pictură modernă poți să spui multe – că e îndrăzneață, că e bizară, că e frumoasă sau urâtă – dar nu are sens sa spui despre ea că e “reușită”. Pentru că, în ziua de azi, “reușite” pot fi doar imitațiile, goblenurile și bibelourile, și tot ceea ce își pune problema să copieze Realitatea pură și dură. Poți să “reușești”, redând mai bine sau mai rău ceea ce vezi, dar nu vei putea vreodată avea pretenția că faci artă. Ìn pictură, obiectivismul nu are niciun sens. El ar însemna, pur și simplu, golirea de conținut, adică renunțarea la adevărul subiectiv al artistului – acela care determină, de fapt, valoarea unei opere. Ulterior, și în fotografie și-a făcut loc un punct de vedere similar, în virtutea căruia nu orice poză făcută ca turist în vacanță, oricât de bună i-ar fi rezoluția, se poate numi artă.

M-am întrebat, sincer, dacă nu asistăm și în cinematografie la o criză de identitate asemănătoare celei prin care a trecut pictura, acum un secol. Ca reacție, de pildă, la moda reality show-urilor din televiziune, cu audiența lor uriașă. Personal, nu înțeleg absolut deloc toată această sete de obiectivitate în cinematografie. “E pentru că noi nu vrem să fim moraliști”, spun unii, confundând în mod regretabil obiectivismul cu neutralitatea. Desigur, după o asemenea logică, Van Gogh sau Garcia Marquez au fost și ei mari moraliști ai umanității. Dimpotrivă, alegând căile realității subiective, artistul renunță din start la orice încercare de a-și însuși realitatea altuia și astfel nici măcar nu-și mai pune problema dacă are sau nu dreptate, dacă e verosimil sau nu!

432

Dorința de a evita orice interferență subiectivă (presupus falsificatoare) poate trece uneori ca un buldozer și peste ultima fărâmă de sensibilitate, reducând totul la o unică perspectivă, din care elementul uman a fost extirpat: camera cea impersonală. Nici în științele exacte nu ajunge pozitivismul pe asemenea culmi. Cinematografia, mă tem, cu cât se va adânci mai tare în obiectivul camerei ascunse, cu atât mai mult se va apropia de ideea de reality show, depărtându-se în același timp de statutul de artă.

Poate că e vremea ca și filmul, urmând exemplul picturii, să se reinventeze. Ori, poate, ar trebui să existe, mai cu seamă în cadrul festivalurilor și al criticii, o delimitare mai clară între filmul ca artă de filmul ca simplu meșteșug – așa cum deosebim, de pildă, între pictură și decorațiune. Poate că ar trebui să spunem, oricât de mândri am fi de marele premiu la Cannes, că “4,3,2″ e un film bine făcut, minunat, dar din punct de vedere regizoral are tot atâta legătură cu arta cât au și arta negocierii, arta compromisului sau arta croitoriei.

PS știu că voi scandaliza pe multă lume cu părerile mele dizidente despre un film cu o atât de strălucitoare etichetă Palmes d’Or încât nimeni n-a îndrăznit să-l critice. E vorba însă de rezultatul unei căutări de ordin personal. Tocmai în virtutea concepțiilor expuse mai sus, mă feresc de orice pretenție de obiectivitate.

pixelstats trackingpixel

6 comentarii la “4, 3, 2…unu si nimic. Sau: de ce nu-mi plac filmele “reusite””

  1. cactus says:

    L-am auzit intamplator pe Dan Puric facand referire la “ciné-verité de canal”…Expresia mi se pare excelent aleasa.

    Cred ca si in lumea teatrului asistam la ceva asemanator. Ar fi interesant de dezbatut daca totul porneste, de fapt, de la a avea sau nu o dimensiune spirituala. Probabil ca unul ca Dan Puric asta ar sustine. Daca are dreptate, inseamna ca nu suntem singuri in barca, nu-i asa?

  2. sare de mare says:

    E absolut normal ca cineva sa aiba pareri, mai ales cand sunt bine argumentate. Totusi eu sunt de alta parere. In primul rand filmul a fost destul de criticat, incepand cu militantii anti-avort si terminand cu comentariile forumistilor de la ziarele romanesti.
    Eu personal cred ca filmul a avut, in afara realizarii tehnice impecabile, un mesaj foarte puternic. E un film despre viata in Romania anilor ’80. Marele merit e ca reuseste sa-ti transmita toata angoasa societatii intr-un mod foarte firesc.
    Si mai limpede e ca pentru societatea romananeasca comunismul a fost o catastrofa din care nici acum nu ne-am revenit, deci subiectul e mai mult decat important. Putem trece peste aceasta trauma numai daca o intelegem si nu ascunzand-o sub covor. Tocmai asta e meritul filmului, ca reuseste sa reconstituie o parte din mizeria care ne-a marcat pentru totdeauna ca indivizi si societate.

    • santal says:

      Da, sunt de acord ca filmul e laudabil pe partea de reconstituire, problema e ca mie nu reuseste sa-mi transmita deloc ce spui tu. Din punctul asta de vedere, am vazut un documentar frantuzesc, se chema “Decreteii”, care mi-a transmis incomparabil mai multe (desi nu se vroia “artistic”) cu privire la angoasele vremii, la unele destine individuale, la absurditatea regimului etc…

      • pelin says:

        Cred ca te referi la “Decreteii” lui Florin Iepan, nu? N-am auzit de nici un documentar frantuzesc cu numele asta, si nu l-am gasit in nici o baza de date. Iepan e un documentarist exceptional, am mai vazut si alte productii ale lui.

  3. cuisor says:

    Adevarat si foarte bine spus.
    La capitolul de ce put in general lucrurile aplaudate.
    Se poate extide teoria la multe lucruri.
    De exemplu diverse locatii si destinatii. Care prin popularitatea lor excesiva si transformarea in obiective turistice, desi raman la fel de bine facute si valoroase, parca nu mai transmit aceleasi senzatii si energii ca un loc micut, dar unde poti sa te simti mult mai bine.
    Totusi, ca si filmele mari, nu poti sa le ocolesti. Iti plac mai mult cele micute, intime, dar trebuie, nu poti sa nu le vezi/vizitezi si pe cele mari.

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web