Maestrul si Margareta – cheia mistica

Postat de: - 15/01/2009, 17:44 2 comentarii, 1397 vizualizari

Cineva îmi spunea odată că, în orice roman, personajul principal e întotdeauna autorul. Nu știu despre alții, dar pe mine, în “Maestrul și Margareta”, dintre toate personajele, cel mai mult m-a impresionat scriitorul însuși. Catharsis-ul pe care îl realizează e unul care trebuie interpretat, după părerea mea, în cheie mistică.

<small>Coperta Editiei Penguin a cartii (An Englishman in Moscow by Kazimir Malevich)</small>

Coperta Editiei Penguin a cartii, 2001 (An Englishman in Moscow by Kazimir Malevich)

“Maestrul și Margareta” nu e o simplă satiră, nu e o simplă poveste de dragoste, nu e un bildungsroman. E mult mai mult decât atât. Iată de ce îl iubesc pe Bulgakov, iar unul ca Salman Rushdie mă lasă rece. Personajul principal din cărțile lui Bulgakov, adică Bulgakov însuși, e mult mai interesant decât personajul cărților lui Rushdie, adică Rushdie, cel puțin din punctul meu de vedere. Catharsis-ul lui Bulgakov dezvăluie o profunzime spirituală amețitoare, care umple fără efort planuri întregi de simbol și interpretare; la Rushdie, cu toată stima pentru certele sale calități tehnice, tot ce se dezvăluie printre rânduri sunt complexe și frustrări ale unui emigrant în recea și pretențioasa Anglie. De aceea destinul personajului Rushdie, spre deosebire de Bulgakov, nu e o cale asumată care trece prin infern și paradis deopotrivă, ci un interminabil – și inevitabil, tipic oriental – arabesc de înflorituri fanteziste care, întocmai precum desenele de pe pereții moscheilor, nu spune și nu simbolizează prea mult dincolo de ceea ce arată la prima vedere. Tot așa cum, din punct de vedere estetic, nu aș da desenul unui imprimeu cu flori pe o pictură de Leonardo, la fel de mult îl consider pe Bulgakov superior lui Rushdie, și din aceleași motive. Arta înseamnă mai mult decât tehnică și mai mult decât fantezie, înseamnă trăire și chiar transformare.

(Aflu întâmplător că Rushdie ar fi recunoscut influența lui Bulgakov în cartea sa “Versete satanice”. Păcat că nu s-a ridicat la nivelul acestei influențe. E poate fiindcă un ateu convins ca el nu s-a lăsat sensibilizat de conotațiile mistice, adică tocmai de esența unei astfel influențe.)

În cartea lui Bulgakov e vorba de un scriitor, Maestrul, care nu reușește să se ridice la înălțimea misiunii sale; de aceea după moarte, sentința care îi este dată sună astfel: “nu a binemeritat lumina, doar liniștea”. De ce nu merită mai mult? “Nu e viciu mai mare ca lașitatea”, răspunde, indirect, tot Bulgakov. Lașitatea, aici, în raport cu opera Maestrului, ce altceva ar putea însemna decât refuzul, teama de a zugrăvi niște concepte “periculoase” pentru societatea sovietică, sau de a pune în lumină realități stânjenitoare ale regimului? Totuși, Bulgakov este un scriitor prea profund pentru a lăsa lucrurile la nivel de satiră a epocii staliniste. Conceptele “periculoase” se referă, în primul rând, la credință și spiritualitate: Maestrul adoptă în romanul său, voit sau nu, o atitudine ambiguă prin care povestea Evangheliilor este spusă – dar distorsionat – iar despre Isus se vorbește cu accent pe latura sa umană, în ignorarea celei divine. Povestea din romanul Maestrului, deși este despre Pilat și Isus, nu e în ultimă instanță supărătoare pentru ideologia ateistă sovietică, nu conține vreo declarație de credință și nu afirmă direct natura dumnezeiască a lui Isus din Nazaret. Rezultatul acestei “corecții” este, practic, o versiune eretică a Evangheliilor. Bănuim că Maestrul o face involuntar, ca urmare a propriilor convingeri influențate profund de ideologia vremii. Bulgakov, însă, o face perfect conștient și poate că, de fapt, vina Maestrului traduce propria sa impresie de lașitate, aceea de a nu-și afirma deschis credința, de a nu merge până la capăt cu misticismul în scrierile și faptele sale. Chiar și în varianta aceasta, în epoca lui Stalin, “Maestrul și Margareta” n-ar fi trecut de cenzură și l-ar fi pus în pericol pe autor (de pildă, din cauza referirilor la viața de după moarte a personajelor). De aceea Bulgakov – asemenea Maestrului cu care se identifică prin acest gest – arsese în foc primele versiuni ale romanului. Totuși, în lipsa oricărei “magii” recuperatoare și cu luciditatea sa necruțătoare, Bulgakov nu își va ierta acel gest decât prin rescrierea și ducerea la bun sfârșit a romanului.

Poate că Bulgakov a simțit că, la fel ca și Maestrul său, nu a făcut decât jumătate de drum. Maestrul l-a înfățișat pe Isus într-o lumină pozitivă, dar nu ca pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea, el după moarte nu ajunge nici în iad, dar nici în rai, ci undeva într-un loc intermediar, al liniștii și uitării, un loc romantic parcă special făcut pentru scriitori și poeți. La urma urmelor, nu acesta este rolul lor, de mesageri între două lumi, de veșnic condamnați la corvoada călăuzei care duce oamenii în prag, dar nu trece pragul? Ei lucrează cu vise, cu imagini și reprezentări, nu cu fapte…

Părăsind lumea aceasta, Maestrul vede cum Pilat – absolvit de păcatul lașității – se întâlnește cu Yeshua pe o cărare de lumină selenară. Maestrul rămâne însă în lumea liniștii și a uitării, împreună cu Margareta. Judecata lui Bulgakov e fără părtinire, dacă ne gândim că nu manuscrisul, ci iubirea Margaretei îi dă Maestrului dreptul la liniște. Pe de altă parte Margareta, deși fusese de acord să-și vână sufletul diavolului de dragul Maestrului, este dezlegată de promisiunea ei. La urma urmelor, a-ți vinde sufletul din iubire e o contradicție în termeni, din iubire nu poți decât să-l salvezi. Se poate chiar ca Margaretei să-i fi fost altminteri hărăzit un loc mai bun pe lumea cealaltă. Însă, așa cum ne spune autorul, cine iubește trebuie să își asume destinul celui iubit.

O reflecție paralelă a ispitelor de rătăcire spirituală ale scriitorului strivit de propaganda ateismului este Ivan Bezdomnîi: acesta, profund marcat de evenimentele asociate trecerii profesorului Woland prin Moscova, visează un altfel de final al poveștii din Ierusalim, în care natura umană a lui Yeshua este anulată complet, iar execuția sa în vremea lui Ponțiu Pilat, “nici n-a existat măcar”. În fond, e vorba tot de un act de lașitate, născut însă la extrema cealaltă a interpretării: acela de a refuza existența calvarului, a sacrificiului, a patimilor, și prin urmare orice vină și responsabilitate în fața acestora.

“Manuscrisele nu ard” e una din cele mai frumoase replici ale cărții. Ea este rostită de profesorul Woland, acest Mefisto care recuperează prin magia sa manuscrisul distrus în foc de Maestru. E poate fiindcă – după cum și alții au afirmat-o – faptul de a scrie, de a crea în domeniul artistic, presupune în mod obligatoriu un soi de pact faustic? Eliberată din context și poziționată pe coordonate mai ample, cum poate a gândit-o și autorul, această replică e mângâierea supremă pentru orice artist vitregit de vremurile în care trăiește, așa cum a fost și Bulgakov. Ea spune, pe principiul “nu mor caii când vor câinii”, că marile valori în literatură nu pier atunci când cine știe ce funcționari înguști la minte le interzic sau le ignoră, dacă lor le e sortit să dureze și să se răspândească, căci ceea ce sortesc oamenii cărților nu poate fi mai presus de ceea ce le sortește chiar Dumnezeu. În raport cu Bulgakov și cu destinul său, poate că această afirmație ascunde conștiința ultimă a invulnerabilității artistului, cea dată de apropierea morții. Poate că tocmai de aceea, în final, Bulgakov nu a mai ars manuscrisul așa cum făcuse în trecut. Gândindu-se că va da socoteală în fața lui Dumnezeu Însuși, cenzura și valorile sistemului stalinist nu mai contau; tot ce mai conta era să nu-l dezamăgească pe El.

Mihail Bulgakov

Mihail Bulgakov

M-a impresionat tragismul destinului lui Bulgakov, așa cum se dezvăluie el printre rândurile romanului. Bulgakov era medic, și abia pe la treizeci de ani începe să scrie. A practicat medicina câțiva ani, apoi a abandonat-o definitiv pentru a se apuca de scris. Din nefericire, e deja târziu: bolșevicii se instalaseră la putere, iar pentru un scriitor mistic precum Bulgakov traiul în epoca stalinistă devine rapid un coșmar. Câțiva ani mai târziu, i se interzic complet scrierile. Nu i se mai publică nimic. Adus în pragul disperării, încearcă să finalizeze “Maestrul și Margareta” și se roagă înainte de a muri, răpus de boală, la 49 de ani: “Doamne, ajută-mă să-mi termin romanul”…

Bulgakov nu a apucat să scrie mult, între primul război mondial și molima regimului sovietic. Când a scris “Maestrul și Margareta” era prea târziu și pentru el, și pentru romanul său. Sau poate, prea devreme. Pe de altă parte, poate că dacă n-ar fi trăit în acele vremuri criminale, nu ar fi scris “Maestrul și Margareta”. Ar fi scris cu totul altceva. La 26 de ani, Bulgakov a fost condamnat să fie prizonier, să trăiască în lagărul comunist pentru tot restul vieții. De acel coșmar al istoriei nu se putea scăpa decât prin fugă, prin auto-izolare sau prin moarte. Bulgakov a refuzat prima variantă, i s-a impus implicit cea de-a doua, dar numai prin moarte a putut accede la o lume mai bună. Tot după moarte a fost și răsplătit: cineva acolo sus a vegheat ca manuscrisul său să nu fi renăscut degeaba din propria-i cenușă, ci să vadă, după mulți ani de înverșunată beznă, lumina tiparului și lumina ochilor a milioane de cititori.

pixelstats trackingpixel

2 comentarii la “Maestrul si Margareta – cheia mistica”

  1. santal says:

    Iti marturisesc ca, pe mine, prima lectura m-a debusolat puternic. (Poate stii, dar muzeul Bulgakov a fost la un moment dat devastat de un individ convins ca “Maestrul si Margareta” este o opera satanista…). Cartea poate da nastere multor contradictii. Dar multe nu se potriveau cu ceea ce stiam despre autor…

    Tot ce am scris mai sus mi s-a revelat mai degraba la a doua lectura. Cred ca “Maestrul si Margareta” e genul de carte care se cere recitita. In plus, ea mai are o problema: a suferit modificari dupa moartea lui Bulgakov – eu cred ca asta a contat foarte mult, mai ales in partea de final, unde se impletesc foarte subtil planurile de interpretare (ceea ce inseamna ca orice fraza, orice cuvant, conteaza enorm). De fapt, cred ca e o carte care se cere revelata, nu doar inteleasa.

    N-am simtit nevoia sa-l recitesc pe Rushdie (si nu m-au destabilizat deloc contradictiile sau etichetele care s-au vehiculat pe seama lui), fiindca n-am ramas cu senzatia ca mi-a scapat ceva esential…dar mi-ai starnit ceva curiozitate si poate am sa incerc sa-l recitesc.

  2. obsidian says:

    Ceea ce “traduci” din romanul lui Bulgakov “Maestrul si Margareta”, referitor la imposibilitatea de a-ti implini opera, imi aminteste de picturile lui Botticelli, care a trecut prin aceeasi drama intr-un alt context. Pentru ca in picturile lui, Botticelli, desi intrevede Renasterea cu utilizarea perspectivei si cu personajele realiste, nu reuseste sa se desprinda de canoanele picturale ale epocii care se incheie. Pictura lui ramane ca un zbor greoi care nu se pliaza standardelor epocii pe care o reprezinta. Iar durerea aceea de a nu zbura in ritmul celorlalti se traduce prin linia usor bizantina a trasaturilor personajelor sale, in pozitii lipsite de naturalete, lipsite de dinamism.
    Trebuie sa recunosc ca nu am gasit sensuri profund mistice in aceasta carte. Poate este vorba de pregatirea religioasa sau de capacitatea afectiva de a da astfel de intelesuri acestei povesti. Mie imi este mai apropiat Rushdie, care cauta contradictii, continuitate, superstitie, facand realul sa para basm si invers, reusind sa confere veridicitate unor istorisiri care abia ating sfera realului. Inteleg explicatiile propuse, le consider pertinente, argumentate, nu gasesc niciun punct in care sa le critic. Cu toate acestea cred ca in ceea ce priveste arta de a povesti, de la un punct incolo felul in care rezoneaza cu cititorii o face sa dobandeasca mai multe interpretari. Poate de aceea unora le este mai aproape Bulgakov, altora Rushdie. De aceea nu as compara niciodata scriitorii, pentru ca arta este un produs public, insa de esenta personala.
    Daca Bulgakov scrie istoria scrierii unei carti, iar aceasta ii reflecta, ca un fel de rugaciune de iertare, incapacitatea determinata de factori istorici sau personali de a crede in divin, Rushdie gaseste implicatia divinului in tot si scrie istoria proprie ca rezultat al evolutiei tuturor celor care au contribuit la formarea personalitatii sale. Bulgakov se cauta in sine, in timp de Rushdie se cauta in cei care il inconjoara. Poate ca asta traseaza cea mai mare diferenta culturala dintre Europa si Orient.

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web