Herta Muller. Animalul inimii sale

Postat de: - 05/02/2010, 12:49 1 comentariu, 592 vizualizari

M-a surprins Herta Müller prin stilul ei cu totul aparte („Animalul inimii” a fost prima carte de-a ei pe care am citit-o). Fraze scurte, eliptice, impresia că totul e scris pe fugă, pe ascuns…Multe simboluri, exprimări de o poezie de-a dreptul amețitoare…Totul e spus pe ocolite, transpus pe tărâmul metaforei…Și e vorba de realități atât de triste, încât exprimarea poetică nu face decât să le accentueze efectul… E surprinzătoare tocmai prin acest contrast pe care îl creează. Ca și când autoarea ne-ar sugera că asemenea lucruri nu se pot spune direct, într-atât sunt de dureroase…

Cartea urmărește amintiri dictate de memoria afectivă, și nu e ușor de parcurs: cititorul trebuie la fiecare pas să decodifice limbajul și mesajele. Cine se așteaptă la un roman clasic, care descrie fidel ororile comunismului din România, va trebui să-și revizuiască așteptările. Autoarea e preocupată de realitatea subiectivă și zugrăvește o lume construită din percepțiile sale. Atmosfera e sumbră, gândurile mocnesc ca jarul dar nu îndrăznesc să iasă fățiș la suprafață, oamenii se abrutizează sau mor, sunt faptele sunt privite prin ceața difuză a unei uriașe sensibilități, ca un vis îndepărtat, dar care a lăsat urme adânci…De parcă acela care privește, care descrie totul, nu este autoarea însăși, ci „animalul inimii” sale : un animal mic, speriat, oprimat, strivit de un regim oribil și nederept, tremurând la fiecare mișcare, refugiat în lucrurile mici din jurul său, cu propria sensibilitate sfâșiată, și totuși suficient de puternic pentru a îmbrăca totul în cuvinte de neuitat. Am să redau doar câteva…spun mai multe decât o mie de recenzii.

„Cu vorbele în gură calci la fel de multe cum ai călca iarba cu picioarele. Dar și cu tăcerea.”

„Toți trăiau cu gândul emigrării. Voiau sa treacă Dunărea înot până ce apa devenea străinatate. Să alerge pe urmele porumbului până când solul devenea străinătate…

Numai dictatorul și paznicii săi nu voiau să emigreze. Li se citea în ochi, în mâini, pe buze: chiar începând de azi și mâine la fel, vor face cimitire cu câinii lor, cu gloanțele lor.”

„Vedeam spuma pe dinții lor și-mi ziceam: nu-i voie să mănânci prune verzi, sâmburele e încă moale și muști din moarte.”

Bunica cea „cântătoare” îi spune copilului: „Odihnește-ți bine animalul inimii, că tare mult te-ai mai jucat azi”.

„Am devenit copilul lui și am fost silită să cresc împotriva morții. Mi s-a vorbit pe un ton șuierător. Mi s-a dat peste mâini și am fost străfulgerată cu privirea. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată în care casă, în care loc, la care masă, în ce pat și în ce țară aș fi vrut să merg, să mănânc, să dorm, sau să iubesc pe cineva cu frică, mai mult decât acasă.”

„Copilul se gândește, numai adevărul poate să fie, doar el stă pe limbă ca un sâmbure de cireașă, care nu vrea să se ducă pe gât. Cât timp glasul suie, vorbind în ureche, așteaptă adevărul. Dar, deîndată ce tace, totul e minciună, se gândește copilul, pentru că adevărul s-a și dus pe gât. Pentru că gura a mâncat adevărul, nu l-a rostit.”

„Tata, spuse Georg, și-a luat bicicleta cu el la gară, ca să nu trebuiască să meargă atât de aproape de mine când m-a condus și la întoarcere să nu simtă în mâinile lui că merge singur acasă.”

„Animalele inimii noastre fugeau ca șoarecii. Își aruncau blana la spate și dispăreau în neant. Dacă vorbeam mult și fără șir, rămâneau încă un timp în aer.”

„Eu eram o femeie de rezervă a iernii, pentru că bărbatul n-a mai existat când iarna a trecut.”

„Copilul se duce în odaie când vrea să plângă. Închide ușa, trage storurile și aprinde lumina. Se așează în fața oglinzii de toaletă, în care nu se fardează nimeni. Oglinda are două aripi care se pot deschide și închide. E o fereastră în care te vezi de trei ori plângând. Mila față de tine însuți, e de trei ori mai mare decât afară, în curte. Soarele nu poate să intre acolo. Soarelui nu-i e milă, pentru că trebuie să stea fără picioare pe cer. „

„Asta nu e casa noastră, acolo locuiesc alții acum, i-am scris mamei. Acasă e acolo unde ești.”

Interesante mi s-au părut și impresiile Hertei Müller la revenirea în România, după ce a luat premiul Nobel. Parcă toată atmosfera din „Animalul inimii” se prelungise cumva…Iar țara din care plecase, țara în care i se născuseră toate acele amintiri dureroase, se dovedea, după 20 de ani de la comunism, neprimitoare. Poate că ar trebui să ne întrebăm de ce venirea Hertei Müller în România a trecut aproape neobservată în mass media. Totuși, grație premiului Nobel pe care tocmai îl primise, Herta Müller nu a mai putut fi ignorată sau detronată în ochii iubitorilor de carte, nici măcar prin „bunăvoința” celor a căror demitere o ceruse. Am putea deci să spunem că, grație Hertei Müller, măcar pentru o vreme, Securitatea a fost învinsă. De Nobel.

pixelstats trackingpixel

1 comentariu la “Herta Muller. Animalul inimii sale”

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web