Istoria artei ca istorie a omului

Postat de: - 05/08/2013, 20:59 0 comentarii, 350 vizualizari

Există multe feluri de a privi o operă de artă, respectiv de a vizita un muzeu. Am să refer aici în primul rând la pictură, fiindcă ea ilustrează cel mai ușor afirmațiile mele.

Există stilul “vedetist”, cam ce se poate întâlni la Luvru: Ah, Gioconda! Ah, Michelangelo! Luvrul a fost primul mare muzeu pe care l-am vizitat și trebuie să recunosc că așa a fost și în cazul meu. Am văzut cum arată Gioconda în realitate! E mică și gălbejită. Iată, l-am zărit pe Michelangelo. Ba parcă și pe Vermeer. Prea mult nu apuci, într-o primă vizită. Turiștii se înghesuie, te împing de la spate, sunt mult prea multe opere de artă îngrămădite pe metru pătrat, mult prea multe școli, teme, perioade…te sufoci. Pleci zicând mersi că ai reușit s-o vezi pe Venus din Milo de la numai 3 metri distanță si tot așa ai reușit să-i zărești și fruntea Giocondei. Stilul “bifat”, l-aș numi eu.

Există apoi stilul semidoct. E ca un joc. Să știi să recunoști tabloul. Să știi să recunoști pictorul. Ah, Boticelli cu frescele lui ! Ah, Christul lui El Greco ! Ah, acesta nu poate fi decât Caravaggio! În forme mai avansate, să știi și să explici (și chiar să înțelegi) de ce au fost aceștia niște artiști atât de mari. De ce Boticelli, El Greco sau Caravaggio sunt inconfundabili. Galeriile Ufizzi din Florența, de pildă, sau Prado în Madrid, sunt locuri ideale pentru a te antrena în astfel de jocuri. Capodoperele italiene, respectiv spaniole, sunt etalate pedagogic, pe școli și pe ani, să tot ai ce învăța. Mai faci o tură și pe la impresioniști la Orsay (să înveți să îi deosebești între ei, că doar ar fi culmea să nu faci diferența între Monet și Manet!), sau pe la flamanzi pe la Bruges, și îți faci o idee, cât de cât, globală. In stilul acesta, înveți istori picturii, dar nu neapărat mare lucru despre pictură. Privești cu ochii minții și atât. Restul trece pe lângă tine ca râul peste pietre.

Mai este și stilul hedonistic. Sau hedonist-artistic. In forma lui primitivă, totul e redus la emoții: imi place, nu-mi place, mă emoționează, mă lasă rece. Simularea lui este o modalitate facilă de a ascunde propria incultură: poate ăsta să fie și mama lui Van Gogh, mie nu-mi place, iar gusturile sunt subiective, dragă, nu se discută! In forma lui elevată, stilul hedonist e însă mai degrabă apanajul celor din breaslă. Aceșta de multe ori privesc operele de artă cu mai multă îndrăzneală și prospețime decât îndrăznesc profanii, cu atât mai puțin snobii. Un pictor se uită la compoziție, la culoare, la tehnică, observă cu mintea toate aceste detalii, dar nu se lasă pierdut în ele, ci dimpotrivă, știe să se lase și în voia tabloului – unde mă duce, ce vrea să-mi spună acest tablou? Și, mai fascinant decât atât, e să incerci să întrezărești autorul, prin operele lui dar dincolo de ele. Să te uiți la Gioconda și să îl vezi pe Da Vinci. Să te uiți la nuferi și să-l vezi pe Monet. Să te conectezi direct la autor, la sursă.

Cred că și în literatură se pot distinge tipuri de atitudini similare: unii rețin conflictele și acțiunea, alții emoțiile provocate de trăirile personajelor, alții analizează școlile și influențele, iar alții vor să-l înțeleagă pe autor.

In pictură, mai există și privitul, pur și simplu. Fără absolut nicio intenție. Fără ca măcar să încerci să înțelegi cine, când, ce, de ce. Să privești cu ochii larg deschiși o pictură… și atât. Să stai cuminte și să vezi ce anume ți se transmite.

Exersând acest mod de a privi tablourile, am început la un moment dat să mă uit cu atenție la oameni, la personajele din tablou. La chipurile lor. Ca și când ar fi fost aievea, în fața mea. Si mi-am dat seama că, prin varietatea fizionomiilor redate, picturile din epoci diferite ne spun, printre altele, foarte multe despre oamenii acelor epoci. E un exercițiu de privit pe care-l poate face oricine, și nu cred că va ajunge la concluzii radical diferite de ale mele.

Omul Evului Mediu, de pildă, e un om eminamente urât. Chipurile medievale sunt palide, bolnăvicioase, schimonosite. Nu, nu e vorba de Breugel. Până și Madonele, până și îngerii și domnițele care cu siguranță se doresc a fi chipuri frumoase au, dacă ne uităm cu atenție, un soi de urâțenie în ele. Nu vorbesc, de felul cum îi privește pictorul, ci de ceea ce se întrezărește dincolo de contribuția artistului. De oameni care le-au pozat acestor pictori. Oameni obișnuiți, oameni de toate categoriile. Nobili sau plebe, sfinți sau păcătoși, toți au ceva în comun, și asta mă face să cred că putem vorbi de anumite caracteristici ale omului medieval, reflectate de fizionomia lui. Fecioarele au chipuri ipocrite sau tâmpe, golite de orice expresie. Bărbații par devorați de patimi și frustrări, înrobiți de ură, de constrângeri și de frică. Până și copiii au uneori trăsături surprinzător de întunecate, privite de aproape. Inutil de precizat, portretele sunt cele mai reprezentative, între altele și fiindcă e clar că intenția pictorului nu a fost de a reda vreo hidoșenie, ci dimpotrivă. Hrană proastă, traiul prost, sărăcia, bolile, frustrările și mai presus de toate frica – de autorități, de biserică, de moarte, toate acestea par intipărite pe chipurile zugrăvite de pictorii medievali.

Gerard David - the judgement of Cambysses (pictura infatiseaza pedeapsa prin jupuire de viu - una din "distractiile" vremii)

Van Eyck - The Arnolfini Portrait

Cu cât e urâțenia (de presupus, nu doar exterioară) mai mare, cu atât mai mare grija de a o masca prin contrariul ei, cu atât mai mare obsesia pentru virtute. E un contrast uluitor: temele religioase sunt aproape exclusive în pictură, susținute fiind de niște indivizi primitivi, corupți, frustrați, bolnavi la propriu și la figurat.

Master of Frankfurt-Holiy Family with angles (priviti la chipurile ingerilor si ale pruncului!)

Odată cu Renașterea, se schimbă încet-încet și fizionomiile. Chipurile nu mai sunt întunecate. Sunt chipurile unor oameni care au mai scăpat de niște frustrări, care au mai dat frâu liber unor ispite. Lumea trăiește mai binișor, a mai prins curaj, biserica nu mai e omnipotentă, ocultismul înflorește. Sunt chipuri destinse, rotunjoare, de  o voluptate reflectată discret în buzele răsfrânte sau în ascuțimea sfârcurilor. De fapt, atenția se mută de la chip, la corp. Totodată, se mută atenția de la suflet și cele veșnice, la omul pământean și la pasiunile lui trecătoare : în mod firesc, sunt abandonate temele religioase creștine în favoarea celor mitologice.

Giuseppe Bartolomeo Chiari - Suzana si batranii (o tema biblica populara in Renastere, transformata in reverie sexuala)

Treptat, preferința pentru nuduri și mitologie se dezvoltă, cuminând cu picturile unui Rubens, unde omul nu mai e doar eliberat sau curios, ci este doborât de voluptate și strivit de propria-i carnalitate…

Rubens - Bacchanalia

…Carnalitate până la dezgust. Iar dezgustul se manifestă la un moment dat prin fuga în natură. Apar peisagistii. Apar impresioniștii. Nu prea mai găsim portrete, și dacă le găsim, cu greu am mai putea să studiem fizionomiile vremii pe baza lor. Insă tocmai ponderea redusă a personajelor ne transmite mesajul cel mai important. Omul s-a săturat să-și admire propriul trup, să stea cufundat în propriile pasiuni și să se tot privească în oglindă. Privește tot mai mult în afara lui. Redescoperă natura. E poate, în același timp, o nevoie de redescoperire a spiritualității, sau mai corect spus, de ieșire din carnalitate. Natura e refugiul ideal. Desigur, nu poate fi o soluție pe termen lung și, ca dovadă că nu este un scop sine, predilecția pentru peisaje pierde din intensitate în favoarea unor noi tipuri de căutări: expresionismul, pictura abstractă. Omul caută adevărul, esența lucrurilor, ceea ce e dincolo de forme.

Cezanne - Mont Saint Victoire

O să spuneți, poate, că portretele Dorei Maar realizate de Picasso nu pot fi luate ca reper pentru un studiu al fizionomiilor. Desigur, pentru că de mult nu mai vorbim de fizionomii. Vorbim de chipul interior al oamenilor, așa cum îl putem bănuim din alegerile și din obsesiile lor, pe care le reflectă artiștii vremii. Dora Maar nu este o femeie strâmbă așa cum e portretul ei, dar putem spune că oamenii pe care ni-i arată Picasso sunt fragmentați, sparți în bucăți, intermitenți. Abstactizați într-un grad mai mare – ca la Kandinski, de pildă – oamenii devin linii, devin umbre. Și nu este oare acesta felul în care, prin lentila comunicațiilor la distanță, își privește omul contemporan semenii, și felul în care relaționează cu ei? Da, mă tem că liniile ultra simpliste ale lui Mondrian sunt și ele tot un portret al oamenilor epocii…

Picasso - portretul Dorei Maar

Piet Mondrian - Compozitie 10

Iar de aici… încotro? Ce ne spune pictura contemporană despre noi înșine? Chipuri nu mai avem, corpuri nu mai avem, nu mai suntem impresii, nu mai suntem subiecte. Am pornit în căutarea spiritualității prin negări succesive, și de la negarea carnalității și a formei, am ajuns să negăm tot.

Acesta este postmodernismul. O spiritualitate întoarsă pe dos. Negăm, dărâmăm, deconstruim, nu lăsăm nimic și nu punem nimic în loc. Un cult al nimicului, aproape că am putea spune. Nici om, nici natură, nici trup, nici suflet, nici impresie, nici expresie, nici idee, nici formă…nimic anume. Doar fragmentare, căutare, risipire, haos. Contează mai mult să negi ce au spus alții, decât să afirmi tu ceva. Iar negarea aceasta e și un semn al orgoliului artistic ajuns pe culmi fără precedent: ca să deconstruiești, să dizolvi, să experimentezi fără fond, trebuie să și disprețuiești ceea ce faci bucățele.

Tocmai acest orgoliu nemăsurat dă impresia de spiritualitate pe dos. La fel, numai o artă răsturnată poate proclama alura kitsch a benzilor desenate drept stil original în pictură. In afară de această negare distructivă ca scop în sine, nu știu dacă poate cineva găsi un sens și o tendință în arta contemporană în ansamblul ei… asta excluzând impostura comercială care este probabil elementul dominant.

Andy Warhol - Marilyn Monroe (aceasta este Mona Lisa zilelor noastre)

Suntem, cumva, în simetrie față de “urâții” Evului Mediu. Primitivi și schimonosiți de patimi, ei mimau frumusețea și interesul pentru spiritualitate. Cu tot atâta ipocrizie, omul contemporan își neagă setea de spiritualitate și de frumos ca pe un lucru de rușine, preferând a se juca de-a atavul, experimentând nimicul. Mi-ar plăcea să cred că urmează un corespondent al Renașterii și, la fel cum în Renaștere omul s-a regăsit pe sine în trupul său, tot așa și noi ne vom (re) descoperi ca suflete, parte a unui univers inteligent.

Nu vreau să dezvolt vreo teorie detaliată, am vrut doar să notez pietrele de hotar al unui lung parcurs. Tot ceea ce sper e că v-am stârnit destul curiozitatea încât să vreți și voi să faceți cunoștință cu oamenii diverselor epoci, prin intermediul picturilor care îi înfățișează…

pixelstats trackingpixel

Comentariu:

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

  Copyright ©2009 inessentia.net, All rights reserved.| Powered by WordPress| Design: Simpleindy

Directoare web: Director Web