Sin against the Holy

Posted by: H2O - 02/08/2009, 16:07 2 Comments, 125 Views

I always wondered what exactly meant „the sin against the Holy Spirit” and, most of all, what kind of sin may that be, so serious that – as we are told in Christianity – is unforgivable: „Any sin, any swearing will be forgiven men, but swearing against the Holy Spirit will not forgive. ” (Matthew: 12, 31-32). To many it may even seem hard to believe there could be a sin that the God of love cannot forgive. Others may believe that, after the death and resurrection of Christ, even this sin can be forgiven.

I think it is sin against the Holy, in fact, sin against common sense. And I will explain further what you can do „inexcusable”.

Prin bunul simţ înţeleg acea busolă care ne-a fost dată de sus, spre dreaptă călăuzire. From this point of view, bunul simţ reprezintă mai mult decât suma unor calităţi oarecare, el este, in fact, un atribut fundamental al naturii noastre umane şi spirituale. Ştim cu toţii că bunul simţ nu se dobândeşte nici prin naştere, nici prin educaţie, nici prin vreun efort sau vreo tehnică anume. Nimeni nu l-ar putea analiza sau duplica, nimic nu-l poate substitui. Bunul simţ este un dar al Sfântului Duh. Şi este dăruit tuturor, încă de la naştere şi fără deosebire, numai că fiecare are libertatea de a alege dacă să-l folosească sau nu.

Din această perspectivă, păcatul împotriva Duhului înseamnă renunţarea la bunul simţ, batjocorirea darului primit, aruncarea busolei în mare şi anularea tuturor posibilităţilor de orientare pe harta desăvârşirii spirituale. Deriva, şi într-un final naufragiul, sunt inevitabile. And then, nu se mai pune problema dacă Dumnezeu iartă sau nu acel gest. Ne aflăm, simply, în faţa refuzului voluntar al omului de a mai comunica în vreun fel cu Dumnezeu, de a mai încerca în vreun fel să ajungă la El. After, legătura cu divinitatea funcţionează pe baza liberului arbitru şi nu poate fi păstrată împotriva voinţei individului. Vorbim aici de omul care are ochi şi urechi, dar refuză sistematic să vadă şi să audă, renunţând chiar, de bunăvoie, la darul văzul şi auzului spiritual, pentru a nu mai fi „deranjat” din auto-suficienţa lui. Nu Dumnezeu îl condamnă pe om, ci omul Îi întoarce spatele lui Dumnezeu. Iar „hulirea”, I think, se referă la opusul „Cuvântului” şi nu reprezintă neapărat o înşiruire de vorbe sau defăimări (care sunt doar forme de manifestare…), ci tocmai această atitudine de muţenie şi surzenie spirituală, acest refuz al comunicării, care distruge comunicarea.

Păcatul împotriva Duhului nu este, la propriu, inexcusable, ci pur şi simplu este incompatibil cu iertarea. Iertarea înseamnă vindecare şi necesită, In a first phase, regretul pentru situaţia existentă, iar apoi renunţarea la calea sau mijloacele care s-au dovedit greşite. Hence, vindecarea presupune că individul e reaşezat pe coordonatele sale fireşti, în armonie cu destinul său, cu natura sa şi cu Dumnezeu. Iertarea echivalează cu reintegrarea în universul graţiei divine şi redobândirea binecuvântării pe care, until then, din orgoliu, respectivul o refuzase. Thus, primirea iertării este condiţionată de activarea bunului simţ – prin părerea de rău, prin umilinţa recunoaşterii propriilor neajunsuri, prin dorinţa de a îndrepta lucrurile. Am putea spune chiar: celor care au (common sense), li se va da (iertare), celor care nu au, li se va lua…

Păcatul împotriva Duhului este în acelaşi timp un păcat al omului împotriva sieşi, împotriva propriei sale naturi spirituale, pe care el o neglijează sau o asupreşte până la distrugere – proces care riscă să se dovedească ireversibil. Orice fiu rătăcitor se poate întoarce la Tatăl său, cu condiţia să mai ştie drumul. Ateul îşi mai poate schimba părerea, blasfemiatorul se poate căi, dar pentru bunul simţ nu există proteze…

E killed, mila divină este nesfârşită, însă omul este limitat în existenţa sa pe pământ. După toate aparenţele, limitate sunt şi posibilităţile noastre de cunoaştere, şi cele de evoluţie, şi cele de regenerare spirituală. În cazul unui om care şi-a pierdut o parte a corpului său – un braţ, un ochi – nu mai putem vorbi de vindecare. La fel este şi când părţi ale sufletului au fost iremediabil mutilate, distruse cu bună ştiinţă…Oricine are momente când greşeşte, când uită de bunul simţ. Cine o face însă în mod deliberat şi sistematic, din convingere sau chiar cu mândrie, merge pe calea unui fariseism definitiv şi incurabil.

Hristos a spus: „Iartă-i, God, că nu ştiu ce fac”. Dar cum rămâne cu cei care ştiau ce fac? Să-i fi iertat şi pe ei, deopotrivă? Simply, întrebarea nu-şi are rostul, pentru că aceştia nici nu vroiau să audă de iertare. Nu concepeau că ar putea greşi cu ceva. S-ar fi simţit, perhaps, jigniţi de o atare prezumţie, umplându-se şi mai tare de ură şi dispreţ.

Care om de bun simţ ar fi crezut, fie măcar şi pentru o clipă, că Hristos merita să fie ucis, iar Barabas să fie eliberat? Care om de bun simţ ar fi jubilat în faţa unui act de o cruzime atât de mare, cum a fost Răstignirea? Şi care om de bun simţ s-ar fi gândit, vinovat fiind şi în suferinţă, să-l batjocorească pe altul aflat pe nedrept în aceeaşi situaţie, aşa cum a făcut tâlharul din stânga lui Isus?

A fi sau a nu fi cu darul bunului simţ…Răspunsul împarte lumea ca o sabie, precum i-a împărţit şi pe cei doi tâlhari de pe cruce, fiecare cu ce a ales pentru sufletul său: unul viaţă, celălalt moarte.